VERSURI VECHI, NOUA - Volum de Mircea Ivanescu.
A fost publicat la Editura Eminescu din Bucuresti, in . Titlul este caracteristic pentru unitatea universului imaginar si a tehnicilor scriplurale ale poetului, care cultiva, de la debutul cu VersuriAc din 1968, acelasi tip de discurs. O carte din 1972 se intitula Alte versuri, iar in 1989 autorul va tipari un volum ce reia sintagma din 1985, aplicand-o poemelor. Poeme vechi, noua. inaintea acestora, aparusera, desigur, volume ce purtau titlurile Poem (1970), Poeme (1970), Poeme noua (1983), iar, intr-o seric paralela, Poesii (1970), Alte poesii (1976), Poesii noua (1982)
Cum spune si titlul cartii, versurile de acum sunt prelungirea unui discurs mereu consecvent cu sine, in care timpul trecut al scriiturii si actualitatea ei se confunda.
Vechile teme cunosc doar noi variatiuni, modulatii ale vocii lirice studial-monotone dintotdeauna: acelasi sentiment al frustrarii de real, compensat in mod relativ de satisfactia estetului ce caligrafia, cand si cand, figurile banalului si ale insignifiantului, aceleasi reverii, puneri in scena de "intamplari" mai mult imaginate decat "infatisate" sau "prezentate", de fapt - dupa cum le numeste chiar autorul - un soi de "parabole" si de "legende", cu toata ironia pe care astfel de formule oarecum pretentioase si-o pot asocia.
Constiinta ca doar "face vorbe" marcheaza cu un accent elegiac textele lui M. 1., insa fara nici o urma de patetism.
In universul sau de penumbre, cu interioare spre care patrund o lumina cenusie si imagini ale unui exterior de o modestie aproape mizera, prins in monotonia ploii sau in crisparea gerului bacoviene, sunt inscenate mici evenimente puse de la inceput sub regim ipotetic, cu modele livresti marturisite, in care se misca personaje abia schitate, siluete incerte, iar constructia versului, plin de paranteze si cratime, cu reveniri si repetitii intr-un spatiu verbal ca si labirintic, relativizeaza si mai mult posibila arhitectura a unei perspective certe asupra lumii si a propriei subiectivitati. Versuri vechi, noua contine, in cea mai mare parte, texte structurate aproximativ ca sonete - poetul isi defineste cartea drept "sonctariu" , adica alcatuite din cele cate doua catrene si tertine cerute de formula, insa canonul clasic e mereu incalcat in ce priveste ritmul si rima, cu imperfectiuni afisate: rimele gramaticale abunda, asonantele sunt utilizate de asemenea frecvent si, ca sa creeze totusi efectul de rima, poetul recurge la decupari arbitrare ale sunetelor unui cuvant; proust poate rima astfel cu crusta), cu conditia ca vocala ultima sa fie trecuta cu forta la inceputul versului urmator, aur - cu ar wr/ma, acuma - acum alxc ele.
Mecanisme ale conventiei prozodice sunt evidentiate in felul acesta cu ironia jucausa a unui "operator al limbajului", liber sa manipuleze cuvintele dupa cum doreste, dezvaluind totodata trucurile si artificiile discursului poetic. Sub unghi tematic, ar fi vorba despre niste poezii de dragoste, de vreme ce versurile sunt atrase ca de un pol magnetic de o prezenta feminina misterioasa -Ea - ce nu lipseste din nici o carte a poetului, obiect al omagiului si, intr-un anume sens, supraveghetor al discursurilor, ca un fel de instanta obscura, de "control" cvasi metafizic. Acest martor mereu tacut apare inca in primul text, Initiala inluminata, ca purtator al unui "numar frumos"
("spune ea - sa ma gandesc la un numar frumos"), cifra si cifru secret, numar de aur, care ar asigura accesul la un sens.
Identificata cu figura femeii iubite pe care o rotunjeste in emblema ("asteptand, ea gandeste, si aur
somptuos de arabescuri si bucle, ca intr-un manuscris maur,
ii inconjoara ingandu-rarca"), "initiala inluminata" nu e totusi doar punctul de pornire al unui discurs amoros, ci se contureaza ca metafora a Poeziei insasi, astfel incat acest "inconjur" al "ingandurarii" echivaleaza cu spatiul unor repetate incercari de aproximare, in discurs, a sensului. Ar fi un discurs-ofranda, omagiu trubaduresc adus eternului feminin, dar care se dovedeste mai degraba un efort mereu reluat, o suita de exercitii, de "game", facute pentru a atinge niste "note pe care ne straduim sa le scoatem
din simtamintele noastre", demers nesigur de potrivire a cuvintelor:
"deci sa cautam sa alegem acele
vorbe pe care sa Ic asezam cat se poate
mai avantajos - incat sa o facem o clipa
chiar sa surada".
Ne aflam, asadar, in miezul problematicii scrisului lui Mircea Ivănescu, care este poiesis-u, facerea poemului. Asezarea. alegerea, alcatuirea, mestesugirea, facerea, dispunerea, crearea, jocul - sunt numele omniprezente ale unor actiuni ce se raporteaza mereu la acea "initiala de aur" a Ei - sigla a inefabilului iubirii sau poeziei, necontenit provocatoare la scriere:
"ea ne priveste
si ne spune un numar care este al minunii".
Ca in toata opera poetului, se traieste inca o data in regimul intentionalitatii, al supozitiei si al ipotezei, al constructiei precare in ciuda calculului efectelor de sens, al jocului aparent liber cu vorbele:
"eu asez aicea cuvinte
pentru ea, dincolo, cerandu-i sa ia aminte", "sa facem asadar sonete pe un ton calculat", "ne jucam de-a cuvintele", "stau si fac vorbe", "noi asta am vrut, sa-i atragem privirile ei minunate" etc.
Notiuni cu trecut romantic precum mister, indicibil, absolut se regasesc in subtextul versurilor care devin un soi de capcane, inrudite cu cele intinse si de Nichita Stanescu spre literele pandite pentru a intrupa poezia ("incercarile noastre de a ajunge
pana la ochii ei, pe care sa-i prindem
in ambru de timp incremenit", "lumina chipului pe care noi atata l-am inconjurat cu vorbe"), insa intr-un registru ostentativ minimalizant:
"caci semnele astea hade
pe care, cu mana tremuratoare, le-am scris sunt niste albastre ochiuri de apa la marginea drumului din padure" Tensiunea spre expresie ramane insa mereu ncrczolvata, intre cuvant si real, intre traire si fictiunea ei, decalajul e ireductibil:
"noi pentru ea am facut aceste cuvinte,
ea nici nu le asculta", "sigur, raman cuvintele - si cu ele se poate
mereu incerca, dar astea-s povesti", "lumina doar povestita
nu are cum sa aprinda fapturi, scene: intamplari,
raman doar vorbe" Un titlu de sonet spune totul despre zadarnicia intreprinderii si nazuinta ramasa deschisa a cautarii: decat ca vorbele ar trebui, totusi, sa insemne ceva.
Ca si in cartile precedente, "intamplarea", amanata si diluata programatic, in serii de supozitii, cu imaginea impiedicata in paranteze, propozitii incidentale si divagante, redundante verbale, sincope, suspensii, isi pierde consistenta; sunt "vorbe care ard o vreme, se sting", permitand numai in foarte rare momente privilegiate caligrafierea ei ca "intamplare aurie", mai apropiata de "initiala inluminata":
"din imprejurari ca acestea - si din bere statuta // se face cate un unic
moment de lumina, putem apoi sa asezam ingeri cu alaute
pe margine".
Anacronica "inspiratie" isi gaseste, in asemenea cazuri de exceptie, locul in discursul altminteri declarat mestesugaresc, saturat de stratificari intcrtcxtuale. "Stiind ca tot ce am putea incerca acum ar fi o fictiune", autorul acestui "sonetariti" propune una dintre cartile sale cele mai intim legate de o poietica, reprezentativa pentru nivelul de acuta constientizare a actului de a scrie intr-o epoca zisa "postmoderna", dar pentru care jocul de-a realitatea virtuala nu mai e niciodata prilej de jubilatic, ci mai degraba moment de meditatie elegiaca asupra funciarei precaritati a conditiei omului care compune texte obligat de un grav deficit de realitate pura si simpla si foarte putin increzator, pe deasupra, in puterea cuvintelor de a-l compensa.
