Versuri - volum de Mircea Ivănescu - rezumat



VERSURI Volum de Mircea Ivanescu. A fost publicat la Editura pentru Literatura din Bucuresti, in anul . Fistc cartea de debut a poetului.

Ca si in cazul versurilor lui Leonid Dimov, aparute cu doi ani mai devreme, cele ale lui IVI. I. se inscriu in peisajul liric al momentului cu o oarecare intarziere, dar reusesc sa impuna, de la inceput, un univers imaginar de marcata originalitate, care isi va pastra, pe parcursul intregii opere, liniile fundamentale.

Debutand cu Versuri, cartile urmatoare vor purta titluri-varialiuni pe aceeasi tema: Poeme, Poesii, Versuri vechi, noua.

Alte versuri. Alte poeme, etc. Astfel de titluri indica, prin ele insele, o foarte acuta constiinta a facerii poemului, a constructiei textului, liste vorba, de fapt, de o punere in scena, de o regie atent calculata a genezei poemului. Una dintre poezii se intituleaza, hamlelian, Vorbe, vorbe, vorbe - si constiinta ca poetul nu face altceva decat vorbe devine dominanta in intreaga carte si, apoi, in cele ce vor urma.

Mai mult decat atat, aceasta sui generis definire a poemului ca artefact, rezultat al unei arte combinatorii constient puse in act. isi asociaza mereu sentimentul precaritatii discursului poetic ca si constructie fictionala si, o data cu el, sentimentul ca viata insasi este funciar fragila si inconsistenta: eul poetic propune mereu o lume ipotetica, cum a observat la aparitia cartii Nicolac Manolescu, aproximata in regimul ca si permanent al supozitiei:

"el face o poezie a verbelor dicendi, in care cel ce spune exista separat de ceea este spus, despartiti printr-un verb ca un tablou prin rama lui de restul lumii".



Aproape fiecare text ofera exemple de proiectare spre o lume a lui ca si cum, dar care cere adesea si referinta iivresca:

"S-ar putea face o poveste sentimentala" - suna un inceput de poem, "Sau se poate face un colind sentimentul acesta mereu miscator
ca al apelor unei mlastini"; "si pot face acuma cu amintirile despre ea,
un joc de cuvinte hieratice, ca cu piesele intr-un
joc oriental, pe care sa le imping mereu catre margine"; "sa facem un Vicleim pentru ca, pentru fata ei atat de indiferenta"; "O poveste cu tineri existentialisti", "sa facem o poveste de iarna"; "in romanul pe care tot vreau eu sa il scriu
are sa fie o scena de tip frantuzesc" etc. etc. Ar fi acesta - zice critica semnul unei mari neincrederi in poezie, deconspirarea limpede a caracterului ci conventional, de pur joc cu vorbele. Cuvantul joc si verbul a se juca sunt, de altfel, frecvente in aceste versuri care, mai intotdeauna, imagineaza moduri de a potrivi cuvintele, stiind ca ele nu se vor suprapune niciodata faptului trait:

"Trebuie alese vorbele cu grija,
vorbele lasa urme - iti amintesti
mai tarziu de ele - asa cum pasii raman in zapada,
trebuie alese vorbele /insa e uneori atat de usor
sa stii sa asezi vorbele unele langa altele
sa insemne ceva -ceva ce nu se mai aseaza
deloc exact peste ce $tii tu cu adevarat
ca e in tine - ca simti".

In ultima instanta, totul e sortit sa devina text, urma precara a unei trairi precare, desfasurata in inchipuire, niciodata exprimata nemediat, ba, dimpotriva, distantata si mai mult de realitate in masura in care reperul livresc apare ca inca un element de instrainare de ceea ce s-a numit candva "plan primar".



Scriem, asadar, poeme ca si cum am trai, dar acea fictiune e, la randul ei, remodclata adesea dupa alte fictiuni (un "roman frantuzesc", o nuvela pe care n-am scris-o inca ele).

Ipostazele cului apar si ele ca pure fictiuni, putandu-se ajunge chiar la senzatia unei multiplicari ("Tot astfel
si eu pot intra acum cu patruzeci si cinci de euri proprii
in cutia adanca a ascensorului") care, departe de a sugera o mai cuprinzatoare deschidere spre real (ca la un Fernando Pessoa), marcheaza tot atatea distantari: subiectul se pierde ca forta coagulanta, se fragmenteaza si se disperseaza, Iradandu-si inca si inca o data inconsistenta si agravarea procesului de irealizare. E semnificativa asocierea, la aceasta constiinta a fictiunii generalizate si a perpetuei inscenari a propriei vieti si a poemului ca existenta fictiva si substitut efemer al trairii, a unei atmosfere "bacovienc", crepusculare, de "plumb", de toamna pluvioasa ori inghet iernatic - "vremea inghetata", "lumina aceasta de iarna", "scara iernaleca,
in valuri translucide de frig, strada pustie": o armonizare in tonuri cenusii a lumii launtrice (a simulacrului de lume launtrica) cu cea exterioara (cu fictiunea ei).

Ansamblul "versurilor" alcatuieste, pana la urma, un fel de "teatru de umbre" in care "personajele" graviteaza in jurul unui protagonist feminin tara nume Ea - care le angajeaza atitudinile si imaginatia, provoaca jocul, conventia lirica, intr-o poezie care-si devalorizeaza radical "misterul", demascand-o ca pura asamblare de "vorbe" mai potrivite sau mai putin adecvale unor stari sufletesti care, la randul lor, sunt mai curand construite decat traite. Ea este un fel de substitut al muzei inspiratoare si a "inefabilului" din traditia romantica si modernista a liricii.

Un simulacru si un succedaneu care retin notele "romantice" ale "misterului feminin"
(eminesciene "brate reci", incremenirea candva solemna, la acelasi poet aici "fata ci nemiscata" puritatea si stralucirea ideala, nobila a fiintei - "Trupul ei s-a inscris in fondul de aur
al luminii, ca o initiala de manuscris vechi"), dar si coboara, adeseori, femeia de pe piedestalul prestigiilor sale traditionale in spatiul mai modest, domestic, comun, de capricioasa stapana a casei, cu "suparari" si subite retrageri in umbra, cu stari de plictis. Facerea de vorbe, deplasarea pe tabla de sah a textului poate atrage atributul ritualicului, al solemnitatii hieratice, - insa asemenea momente sunt repede devalorizate printr-un soi de ironic elegiaca, ce insinueaza constiinta relativitatii si efemeritatii discursului poetic. O "stare de spirit melodica", "un joc de cuvinte hieratice" pot trece in contrarul lor:

"Pentru ea putem reincepe inchipuirile noastre. Luam
in primul rand o masa - rotunda - si stam
in jurul ei, cativa - si ne rasfrangem morocanosi
in tablia ei aburita, si piosi
murmuram invocatii. intai e rasfrangerea ei
nesigura, inconjurata de ale noastre (si
nici nu-i destainuim ca o pandim sa nu fuga,
caci s-ar speria)".

in toate situatiile, femeia ramane insa o pura proiectie imaginara si de limbaj, niciodata pe deplin conturata, lot asa cum e si poezia, mereu nesigura de propriile aproximari ludice:

"Jocul cel mai singuratec, jocul cel mai trist
c cel cu fata ci, numai inchipuita
din linii si cearcane - ca si cum s-ar intoarce deodata
spre tine - si atunci ai vedea-o pentru intaia data
cu adevarat. intai asezi un cearcan, alene rotit,
sub ochi - si de aici, poti incepe
sa-i construiesti fata de ingandurare -
ca si cum ar citi si brusc, ridicand ochii,
fata i-ar capata realitate.
Pe urma poti alege un romb" etc.

Componenta asa-zicand "erotica" a universului imaginar al poeziei lui Mircea Ivănescu se integreaza astfel organic in procesul insusi al inscenarii poemului, al constructiei textului, marcand totodata distanta considerabila fata de modul mai traditional, tie el si modernist, de a scrie: compunand in imaginatie portretul femeii care-i provoaca impulsul creator, subiectul liric traseaza chiar miscarea genezica a poeziei.

In ultima instanta, si unul si cealalta nu sunt mai mult decat niste fantasme fragile, ce dau masura "irealitatii" in care se desfasoara pura miscare a articularii cuvintelor. Se poate spune, atunci, ca Mircea Ivănescu scrie mereu variante ale aceleiasi elegii: a pierderii realului, a caderii in singuratate, - fata de care inscenarea poemului reprezinta singura, foarte discutabila, compensatie.