VERSURI - Volum de Radu Stanca, aparut postum, cu prefata lui . Negoitescu, la Editura pentru Literatura, Bucuresti, .
In intentia lui Radu Stanca, volumul sau de versuri ar fi urmat sa poarte titlul Ars doloris. Manuscrisul a fost citit de prietenul sau I. Negoitescu care, in scrisoarea din 7 decembrie 1954, ii declara poetului ca "De-abia in intregul volumului se poate descifra personalitatea ta poetica, tonul iau original si pretios, profilul tau liric atat de personal, sonurilc rafinate si nostalgice. [] Suni convins ca, daca ar fi publicat, volumul fes doloris ar avea un succes teribil si o influenta de-a dreptul primejdioasa".
Poetul -care stia ca va muri curand dorea intens sa-si vada volumul publicat, dar lucrul acesta nu era posibil in epoca tema a "realismului socialist".
Eseul programatic al lui Radu Stanca despre Resurectia baladei (1945) constituie o tentativa de teoretizare a uneia dintre posibilele cai de redresare a poeziei romanesti, partial minata de epigonismul purist ce a urmat experientei lirice barbiene. Eseul contine sugestiile remodelarii moderne a speciei din perspectiva unei estetici axiologice, in care valorile artistice si cele afective, conlrapunctice, se conditioneaza reciproc. Daca aliajul lor e permis, ba chiar necesar, inseamna ca si amestecul valorilor artistice intre ele poale adanci complexitatea axiologica a operei. Starea baladesca se naste din infiltrarea epicului si mai ales a dramaticului in modalitatea esential lirica, in balada, un eveniment, o stare contlictuala mijlocesc transmiterea sentimentului, si astfel liricul poate incarna cele mai puternice efecte estetice (tragicul sau comicul), care, altfel, inlr-o simpla comunicare elegiaca, ar ramane vag prefigurate. R.S. a ilustrat cu stralucire in special lamentatia baladesca, ea fiind modalitatea tonala inconfundabila a intregii sale creatii (muzicala plangere lirica insinuandu-se si in teatrul sau).
De altfel, cateva splendide poeme trimit chiar prin titlu la aceasta modalitate lirica: Lamentatia poetului pentru iubita sa sau Lamentatia Ioanei d'Arc pe rug sau Lamentatia Seherezadei in cea de a 1002 noapte. Spre deosebire de legenda si balada propriu-zisa, in lamentatie, anecdota ramane doar un pretext care provoaca starea lirica, iar prezenta creatorului, patetica si teatrala, este aici deosebii de activa, caci el comunica evenimentul prin intermediul mastilor sale: Regele visator; Corydon (cu dandysmul sau extravagant:
"Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche,
Si-atat de-nflorite cravata si vesta"); Lactantiu; un cneaz valah la portile Sibiului; Robinson; Arhimede; un domn inalt, in doliu, alb ca ceara; trubadurul mincinos; Buffalo Bill (banditul care viseaza sa dea "o lovitura cum inca nu s-a dat", jefuind Timpul, "un calator de vaza"); cel ce se duce "la chef la Doamna Moarte"; tanarul spartan s.a. Scriitorul a avut un destin tragic, dar, paradoxal, izbavitor, pentru ca acesta ii transcende si biografia, si opera intr-o zona superioara. "Nu suntem vinovati pentru ca ne naslcm. Suntem vinovati pentru ca murim" -exclama Radu Stanca intr-un aforism. El si-a asumat aceasta "culpa", stiind ca nu si-o poate ispasi decat castigandu-si imortalizarea prin arta. Ars doloris este o arta patetica, reintoarsa mereu Ia surse, caci, pentru a fiinta perpeluu, ca se hraneste din alte si alte suferinte:
"Caci numai cand voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde", exclama poetul, scotandu-si, o clipa, masca, pe care, apoi, si-o pune iarasi peste fata, inselandu-ne cu travestiul sau de actor decadent:
"Eu, imbracat in negru, cum seniorii-s,
Voi recita ceva din «Ars doloris»,
Iar la sfarsit o palida harfista
Va incheia serbarea asta trista".
Cel care-si da nobila titulatura de "hidalg al poeziei" are o capacitate uimitoare de a inchega viziuni minutios-conercte si in acelasi timp halucinante (ca, de pilda, in Corydon, Balada studenteasca. Regele visator ele), lata. de pilda, o Danemarca grotesc fantasta, in care umanul e cazut in somn otravitor, fecunditatile, sterile, iar asteptarea -fara mantuire. Corbii se rotesc prin piata larga a unui putred burg, cucuvaia adasta-n cetatuie, tasnitoare comete preced duhurile ce din adanc se razvratesc. Dar pana si aceste prevestitoare elemente ale descompunerii fara sfarsit sunt atinse de aripa ei monstruoasa. In decorul acesta secetos, in care nici un fir de apa nu razbate, doar o lingoare umeda inunda lucrurile. Poanta baladesca e aici extraordinar de sugestiva. Ca sa se salveze, poetul ii ofera mortii, pentru a o indestula, una din fictiunile sale, o lasa acolo sa-si faca mendrele nestingherita, in vreme ce el, la adaposlul altei fictiuni, suprapuse, pluteste parca, indepartandu-se de locul malefic al dezastrului:
"Si-n timp ce moartea umbla-n Danemarca
Nestingherita, plina de oroare,
invaluit in straie orbitoare
Eu, Regele, ma plimb visand cu barca".
Cinismul sau e numai aparent, o masca prin care tradeaza moartea, simuland o indiferenta acceptare. Descriptiile fanteziste sunt extrem de amanuntite, fantastic realiste, scenografiile si fapturile dezvaluite, din unghiuri neasteptate, pana la nuanta imperceptibila. Dar poetul nu dispare niciodata in spatele iluziilor sale magnifice, care nu se deruleaza triumfator, independente, ci numai atata timp cat se amageste si crede in ele (de aceea, contin nu numai clipa de uitare incantata, ci si aceea de amara dezabuzare).
Poetul minte, desfasurand ca niste esarfe himerele, si tot el e ce) care si le risipeste la sfarsit, aratandu-si chipul chinuit de o treaza durere. Este un trubadur mincinos, care are un castel in Spania, dar nu poate uita ca acolo "vinul negru" curge zi de zi. Poetul nu e un "mincinos" doar in sensul wildeian al cuvantului, imaginativ deci, ci si intr-unui grav, existential. Un tablou somptuos, in dimineata limpede, conturat in toate ungherele lui cu o penita Iara sovaire, ar parea ca exista cu adevarat, de n-ar fi tulburat dintr-o dala de un "fum verzui", precum o cortina de teatru miscata dinlauntru. Iluziile toate vin prin ceata, se tes din materiale stravezii si-si schimba mereu conturele ori se imprastie ca norii. Trubadurul intra-n burg cum intra-n "ceata luna", iar materialitatile nu prezinta nici o siguranta, miscatoare si inselatoare cum sunt; pana si ideile pure, ravnitele lor spirale, au aceeasi consistenta inconsistenta, relevata in sonuri barbiene:
"Le vezi starnind un salt de odalisca,
In fumuri moi se leagana agale".
Himerele ies rand pe rand din mintea poetului, ca printr-o "perdea de valuri sparte", ca din locuri intunecoase, parasite.
Exista la K. S. o propensiune vadit baroca. Trecutul reincarnat tasneste nu din carti, ci din ungherele umbroase ale inferioritatii:
"Din cand in cand din sufletul meu seara
Ca dintr-un vechi landou intunecos,
Un domn inalt, in doliu, alb ca ceara,
Lang-un grilaj de poarta se da jos".
Daca impresia efemera o dau laitmotivic metaforele inconsistentei, pentru ca totusi fictiunea sa-si prefigureze o carne a sa, ispititoare, pipaibila, apare sunetul, iritant, "imitand" realul; astfel, domnul acesta pal, impenetrabil, "Isi scoate abatut din vesta cheia
Si, scartaind, o-nvarte in zavor (s.n.f. Dc-acum totul se desfasoara firesc, "real"; situatia poetica poate sa se infiripe: domnul ingandurat, cu jobenul in mana, strabate agale parcul devastat, spre a urca in turnul vechi la un "intim si funerar supeu".
Muzica marcheaza intotdeauna drumul triumfator al fanteziei. Dar in acest mare teatru al iluziei apare, atrasa, si moartea, vesela devoratoare. Tot astfel, in burg, la miezul noptii, din vreme in vreme soseste un tren bizar, despre care nimeni nu stie de unde vine si unde pleaca; totusi el apare mereu prin "ceturi sublunare", acoperit de-o "negura albastra".
In iluzia inchegata, trenul-fantoma se pune tainic in miscare, caci nu "umie, scrasnind din roti sau fiare,
Ci canta lent, o muzica de sfere".
Surpriza sonora, stridenta, "reala", nu apare aici, unde ar fi fost de asteptai, ci in timbrul oral al unei interogatii grave ("Ce poate fi cu trenul asta oare,
Domnule sef").
Uneori, ca in Pistolul, e destul doar ca o boare sa-l atinga ori sa-i fluture poetului-actor pe umeri salul, pentru ca iluzia sa si navaleasca, nealungata, adusa de "zvonul indepartat si lent".
In lumea lui ciudata, piticii beau "miere din magnolii", pe cand el, cufundat in perne, soarbe himerele din "pipe lungi de os".
Obsesia unui sfarsit iminent il face pe trubadur sa-l simuleze mereu sub tot felul de masti.
Un cneaz valah la portile Sibiului, cu platosa desiacuta, asculta in extaz "coralul luminos", lasandu-se ucis (ara impotrivire, dupa cum un alt cavaler abia asteapta ca batranul cantor sa-si apese piciorul pe pedala, cantand din Dietrich Buxtehude, pentru ca sa repete experienta:
"in fiecare tub vegheaza-un inger
Si orga-ntreaga pare-un heruvar.
Abia astept sa sufar si sa sanger.
Abia aslept preludiul de clestar".
Imaginatia desfranata, cu inselatoare volute, e, de fapt, aprinsa de dorinta de a se inchide intr-o fictiune perfecta, ca intr-o cetate, ascunzandu-si aici castitatea narcisiaca ("dezmierd cu palmele-mi virgine
Insinuanta lebada ce vine"), mai aproape de stare increata. Dar totul ramane doar nostalgie si reverie, fastuoasa modalitate conditionala, in felul ei, totusi, consolatoare:
"De-as fi rege-as duce-o tot in chefuri
Si-as intinde-ospete noaptea toata [] Mi-as vopsi picioarele in rosu,
Si-as iubi bomboanele si dantul,
Seara as iesi, plimband cu lantul,
Cand ogarul verde, cand cocosul".
In Balada studenteasca se intrevad ingenioasele niveluri fictionale. Poetul, intr-un crepuscul bantuitor, cu "febra mare", si-a imaginat un tanar alchimist, urcand preocupat treptele strazii Fingcrling, iar la randul sau, acesta a iscat dupa indelungi cercetari un "fum cu forma unei fete"; personajul e o iluzie, existand atata vreme cat poetul crede intr-insa, dar acesta isi creeaza, si el, la randul lui, iluzia sa superba, pe eare o invoca mereu cu halucinanta consecventa. Dar, pe neasteptate, in fictiunea secunda a-parc un domn ursuz, de care poetul nu are cunostinta, asupra caruia n-are nici o putere, acest nou personaj ramanandu-i pana la capat o enigma absoluta:
"Un domn solemn, in frac, necunoscut,
Ivit - dar nu stiu cum - in incapere" si care, cuprins de-o "furie fara-asemanare", striveste fiolele misterioase, destramand aceasta a doua fictiune. Totul pluteste in ceturi miscatoare, desenand contururi imprecise: poetul priveste printr-un "val de fum", studentul sta noaptea toata "ud de ceata", aplecat peste tomuri alchimiste, fata e de "abur pur", un fum senzual ca valul etc.
In balada stapaneste incertitudinea suverana. Drama se petrece in interiorul iluziilor, cea secunda distrugandu-se prin forta ei insasi, creandu-si singura elementul ucigator.
Poetul mai poate reface, nostalgic, decorul, dar in el studentul cu chip suav si ochi "demonic foarte" nu se mai iveste. Dupa cum se poate observa, schimbul care se infaptuieste pe aceasta scena lirica e cel dintre iluzie si dc/ilu/ie, specific baroc.
In baladele sale, Radu Stanca isi insceneaza destinul; or, prin acest comportament baroc, viata este teatru, iar teatrul devine viata. Imaginatia teatralizanta este mereu aprinsa de dorinta creatorului de a se inchide intr-o fictiune perfecta, ca intr-o cetate, in care moartea nu poate patrunde.
Doar in ultimele clipe, cand poetului i se smulg mastile si toate decorurile sale se prabusesc, comedia aceasta tragica isi arata adevarata fata: marele regizor e de fapt destinul necrutator. Numai acum artistul isi dezbraca vesmintele quijotesti si recunoaste intr-un ultim vers, epigramatic, ca scrie doar ce i se dicteaza, caci "poetul este secretarul mortii".
