Multi isi inchipuiesc ca a scrie in versuri libere este un capriciu sau un mijloc de a evita greutatile versului obisnuit, traditional, si deci, si intr-un caz si intr-altul, n-ar trebui luat in seama - totul ar fi o incercare neizbutita de a inlocui un procedeu de versificatie consacrat de mult si singurul intr-adevar potrivit exprimarei poetice. Cand in Franta cativa streini, ca Viele-Griffin, G. Kahn s. a., au luat, acum vreo douazeci de ani, apararea teoriilor simboliste care cuprindeau ca punct de program si versul liber, li s-a zis: "da, dumneaastra iti sa scrieti versuri libere, pentru ca nu sunteti in stare, ca streini, sa stapaniti versul clasic francez si vi se pare mai usor sa recurgeti la o inovatie care da dreptul fiecaruia sa scrie cum vrea".
Celor care intampinau astfel pe indraznetii inovatori li s-ar fi putut raspunde ca e dimpotriva mai greu sa lucrezi cu mijloace care nu au fost bine incercate mai inainte, pe care nu le-ai primit de-a gata; a urma calea pe care au trecut generatiuni intregi e mai comod decat a-ti taia singur drumul si a-l inlesni altora.
Asa e de fapt si cu versul liber. Numai cei care nu-l inteleg, care-l considera superficial pot sa spuie ca e mai usor sa recurgi la el, pentru ca, intre altele, esti dispensat de rima obligatorie si poti pune intr-un sir orice numar de silabe.
Daca ar fi asa, ar urma ca versul liber nu ne da nici o armonie, ca se reduce la ceva absolut formal, la o iluzionare a cetitorului, caruia i s-ar putea prezenta aceleasi lucruri in proza. La aceasta protesteaza insa atatea versuri libere -intr-adevar, fara rime si cu numar inegal de silabe - care cu toate acestea prezinta o armonie ce nu este deloc mai pre jos, chiar superioara de multe ori, armoniei versurilor traditionale. De unde sa vie atunci aceasta armonie?
Aici este punctul principal al discutiei si cel pe care nu l-au inteles bine adversarii tehnicei simboliste.
Versurile libere - adevaratele versuri de acest fel, pentru ca s-au scris si se scriu multe care nu-si merita numele -se intemeiaza pe principiul armoniei interne, al muzicalitatei stranse intre cele mai mici parti care le alcatuiesc; ritmul lor, variat sau capricios la prima vedere, este o condensare pe care numai cineva cu prejuditii de scoala veche nu poate sa le recunoasca. in versul traditional elementul armonic principal este rima; pe ea o urmareste in continuu poetul ca si cetitorul; dar rima este numai o armonie partiala - armonie finala - a versurilor; cu toate acestea pe ea s-a pus si se pune mult pret in versificatia obisnuita, si de aceea cati nu s-au crezut poeti numai pentru ca rimau cu oarecare indemanare! De aci a urmat ca elementul celuilat al armoniei, si celui mai important, ritmului, nu i s-a dat totdeauna atentiunea cuvenita - daca rima isi producea la sfarsit efectul, poetul era multumit, nu se ingrijea totdeauna daca ritmul era corect. Si mai ales la poetii nostri s-ar putea gasi ina dupa ina, asemenea pacate datorite increderii prea mare in efectul rimei, in puterea ei de a intuneca greselile de ritm. Cu deosebire la Eminescu, s-ar vedea cat de putin isi da sama de armonia interna a versului - pentru ritm Eminescu avea o ureche detesila si cand citim d. e. inceputul Egipetului cu versuri ca acestea:
Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de Maur,
Peste el cerul d'Egipet desfacut in foc si aur,
Pe-a lui maluri galbeni, sese, stuful creste din adanc;
Flori, juvaeruri in aer, sclipesc tainice in soare.
unde te izbesti de monstruozitati ritmice (campii, cerul, juvaeruri, sclipesc, etc.), te intrebi daca ar mai da impresia de versuri daca le-ar lipsi rima.
Cei care scriu versuri libere, emancipandu-se de tirania rimei, pun pe primul armonia ritmica, muzicalitatea versului asa cum rezulta din fiecare cuvant asociat cu altul. Daca ne mai gandim ca tot simbolistii au dat o mai mare atentiune si altei parti a felului in care sunt asociate cuvintele, anume valorei sugestive a fiecaruia din ele alaturi cu celelalte, nu mai incape indoiala ca versificatia simbolistica este un progres fata de cea de mai inainte. Si daca versificatia traditionala - cum am spus alta data, nu sustinem inlaturarea ei - a primit pe ici pe colo cateva indreptari, pe langa cele aduse de parnasieni, acestea se datoresc influentei simbolismului.
ata cu versificatia simbolista, cea veche ne face impresia unei cladiri avand prin colturi unele motive de efect - ca si rima - fara o deosebita preocupare de armonia estetica a fiecarei parti; versificatia simbolista aminteste din contra o cladire fara inflorituri prin colturi, dar ale carei parti sunt bine armonizate.
Daca versul liber e o perfectionare a armoniei ritmice si da mai multa atentiune felului cum sunt asociate cuvintele, sub toate raporturile, este sigur ca el este chemat sa joace un rol insemnat in dezltarea limbii literare, in sfortarile de innobilare a ei. in locul stralucirei false, a unei armonii superficiale, cu care ne deprinsese romantismul si de care nu ne-am desfacut deplin, simbolismul ne da si in partea expresiva, ca si in cea sufleteasca, o armonie adevarata, temeinica si de o bogatie care nu insala. Si cine poate folosi mai mult din o asemenea indrumare decat tocmai noi care asteptam inca limba literara bine intemeiata in toate directiunile? in dezltarea estetica de azi a limbii romane, simbolismul apare ca o necesitate si cei care r veni mai tarziu o r recunoaste - cum ne r da dreptate putinilor care am aparat-o.
