VELERIM SI VELER DOAMNE -Roman de Victor Ion Popa. Aparut in anul 1933 Ia Editura "Cultura Nationala".
Distins cu premiul pentru proza al "Societatii Scriitorilor Romani".
Romanul a cunoscut, singur sau impreuna cu Floare de otel, cateva reeditari, ultima fiind cea tiparita la "Minerva" in anul . Scrierea s-a bucurat de o buna receptare din partea criticii si a publicului cititor, despre ea pronuntandu-sc, aproape intotdeauna elogios, nume ilustre in epoca, precum Eugen Lovinescu, G. Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu. Mai aproape de zilele noastre, romanul a trezit interesul si al altor comentatori, care au incercat, de cele mai multe ori cu bune rezultate, sa-i fixeze locul in cadrul operei lui Victor Ion Popa si, inclusiv, al literaturii romane. Dintre ei, merita amintiti Ovid S. Crohmainiccanu, Ion Rotaru, V. Mandra, N. Ciobanu, Stefan Crislea si, de curand, Ion Neata si Ion M. Dina.
V. I. P. a fost o personalitate plurivalenta a culturii si a literaturii romane din prima jumatate a secolului trecut. Autor dramatic, om de teatru, scenograf si regizor, cronicar (teatral si plastic), animator cultural, el si-a exersat puterile creatoare in mai multe din domeniile artei, inclusiv in cel al literaturii. Trebuie sa notam ca a facut-o, mai intotdeauna, cu rezultate remarcabile. Ciuta, Take, Ianke si Cadar, Muscata din fereastra, dintre piesele sale, Velerim si Veler Doamne, Maistorasul Aurel, ucenicul Iui Dumnezeu, Sfarleaza cu fofeaza dintre romane, ca si unele nuvele, au castigat batalia cu timpul, reusind sa intruneasca aprecierile atat ale criticii, cat si ale publicului cititor (respectiv, spectator).
Parlea cea mai rezistenta a operei sale pare a fi, asa cum s-a afirmat mereu, cea dramatica, marcata de cateva realizari cu totul stimabile. Cum insa textul dramatic, dialogul impune, credea Victor Ion Popa, anumite rigori care stingheresc, intr-o oarecare masura, miscarea libera a gandului si incorseteaza exprimarea, autorul a simtit nevoia sa recurga la limbajul prozei. "Aveam insa", se confeseaza el, "la un moment dat, alatea lucruri care nu se puteau talmaci in teatru si se cercau inexorabil spuse in alt chip, incat a trebuit sa abordez ritmul liric al unei carti de intindere".
Velerim si Veler Doamne este primul si, cum s-a afirmat, cel mai implinii dintre romanele lui Victor Ion Popa. El nu este prea riguros structurat (dupa toate canoanele genului), ci ni se infatiseaza, mai degraba, sub forma unei povestiri de larga respiratie si de vadite resurse poematice, care isi propune sa ilustreze o tema draga popora-nistilor si, pana la un punct, samanatoristilor.
Anume, resursele de vitalitate si de puritate ale celor de jos, umili si umiliti, vitalitate si puritate, care din cauza unui context social nepriincios ajung sa fie inabusite ori directio-nate gresit, spre devianta, prin incalcarea normelor cutumiare, verificate de timp. De altfel, scriitorul era atras de viata satului romanesc, "vie si plina de drame", pe care o cunostea inca din copilarie; se vede lucrul acesta din cateva proze anterioare romanului. Scriitorul era convins de "vastitatea problemelor organice care zguduie majoritatea celor ce constituie talpa si temelia tarii", Spre a-si putea elabora romanul, Victor Ion Popa se intoarce la Calmatui (unde tatal sau fusese invatator) si se documenteaza asupra "biografici" Iui Manlache Plesa (vezi lucrarea lui Stefan Demetrescu Vergu, Mosia Calmafui), taranul ajuns ocnas, in imprejurari nefericite, dar care, totodata, e capabil de "mari blandeti si sumbre ciudatenii", cum spune autorul. Velerim si Veler Doamne, afirma in alta parte Victor Ion Popa, "e romanul unui tip singular in jurul caruia s-au grupat in mod normal faptele, imprejurarile si celelalte personaje".
Acest tip singular, continua autorul, "poseda insa logica si organicitatea locului unde traia si de care este admirabil lipit si bine incadrat".
in roman este urmarit, asadar, destinul tragic al lui Manlache Plesa, "un urias cu suflet de copil"
(V. Mandra).
Acesta se intoarce in sat dupa ce a ispasit zece ani la ocna (l-a omorat pe ibovnicul nevestei sale, cu o lovitura data cu muchea toporului) si se angajeaza "strajar" la conacul conului Leon si al coanei Tasica.
El este decis sa reia "firul vietii" de acolo de unde fusese intrerupt cu brutalitate, sa se incadreze ritmurilor (cosmice ale) unui flux vital in care credea cu toata taria, flux bazat pe niste valori venite din stravechime, care au directionat dintotdeauna viata taranului roman. In limbaj antropologic am putea spune ca Victor Ion Popa exploateaza o zona a vietii situata undeva la confluenta dintre omul natural (instinctual) si cel cultural, socializat si encuiturat dupa patternurile unui anume grup inglobalor. Mai precis, dintre omul genuin si cel pervertit de "civilizatie".
Dorinta lui Manlache este inca de la inceput obstaculata de suspiciunile celor din jur (carciumarul, jandarmul, conul Leon, coana Tasica), dar oarecum si ale oamenilor din sat, care nu puteau uita ca el omorase un om si ca pentru aceasta infundase ocna. Astfel ca setea lui Manlache de a se incadra ritmurilor firesti ale vietii este aproape anulata de prejudecatile celorlalti, de "rautatile" unora dintre ei, de neputinta lor de a admite ca indreptarea prin penitenta este posibila. intr-un anume fel, destinul personajului este pecetluit, asa incat toate "idealurile" lui (credinta in dreptate si curatenie sufleteasca, traiul langa femeia iubita s.a.m.d.) se naruiesc rand pe rand, frante de refuzul "celorlalti" de a-l accepta. Aspiratiile sale sunt concentrate admirabil in versurile de colinda ce revin ca un lait-motiv in cateva punclc cheie ale romanului. Versurile au o puternica incarcatura simbolica, un inefabil nemarginit, rezumand sugestiv tanjirile spre inaltare sufleteasca ale lui Manlache:
"Dupa dealul cel mai mare
Velerim si Veler Doamne,
Rasarit-a mandrul soare,
Dara soare nu era,
Ci lacas de manastire
Cu pereti de alamaie
Si cu poarta de tamaie".
Colinda, semn (si al) "varstei paradisiacc pierdute", stabileste o legatura organica cu "spatiul tonifiant al inocentei"; Vasili a lui Petrica a Vaduvei, cel care o canta, ar putea fi inteles si ca o intruchipare, in alt timp, a lui Manlache Plesa, aflat si el candva la varsta puritatii. Pe fundalul acesta de nesiguranta si incertitudini apare, totusi, si o raza de speranta si de frumusete. Este vorba de dragostea, pe cale de a se infiripa, intre Manlache si Rusanda lui Tigau, o fata "cu ochii albastri", "voinica cat un munte, de nu-si gasise flacau pe seama zece sate".
Rusanda aducea, in tineretea si singuratatea ei, o mireasma de demult si de mult acoperita cu duhoarea grea de sare si de afunduri grele de pamant. Cei doi, alcatuind, in viziunea lui V. Mandra, un "cuplu de o frumusete frusta", trezesc in mintea cititorului "amintirea perechii primitive a paradisului originar".
Drama din sufletul eroului se accentueaza. El simte ca "tortura" anilor de ocna "a vestejit in inima lui ceva ce stie ca nu mai infloreste" si ca, din acest motiv, n-o poate "lua" pe Rusanda. El ramane, in viziunea scriitorului, si din acest unghi, un damnat, un rob si o victima a destinului, un osandit. Destin care se arata a fi, pana la sfarsitul naratiunii, neiertator. Caci la Hartopul Herataului este omorat Ilrisant Logotidis, un angrosist de grane din partea locului. Pornind si de la niste coincidente (negutatorul fusese lovit in cap tot cu muchea unei securi, uriasul vrand sa dea o mana de ajutor trecuse pe la locul faptei etc), Manlache presimte ca banuiala va cadea asupra lui, asa incat, aproape instinctiv, fuge din sat. Manlache "nu-si daduse seama ce face cand a fugit de la conac. A simtit ca se prabuseste lumea peste el si n-a mai judecat nimic. S-a infundat in papusoaie si a alergat in desisul lor, cum alearga vilele turbate de o spaima care nu mai trece".
Sectiunea a doua si cea mai extinsa a romanului este consacrata, pe de o parte, incercarilor eroului de a restabili "dreptatea", de a-i dovedi pe ucigasi (niste gazari carora le pierde urma) si de a demonstra tuturor ca nu ci este faptuitorul crimei, iar pe de alta parte, haituirii eroului de catre jandarmi si autoritatile convinse ca fostul ocnas este vinovatul.
Oamenii din sal, intruchipati admirabil de cantonierul Petrache Sava, care se conduc dupa legi nescrise si dupa alte valori morale simt instinctiv ca dreptatea este de partea lui Manlachc Plcsa si ca nu el este cel care a comis crima. Autorul cunoaste mentalitatea si intuieste perfect psihologia taraneasca atunci cand il pune pe Mos Petrache Sava sa se marturiseasca:
" Ca eu ani gasit un om flamand pe drum si l-am ospatat dupa datorinta cea crestineasca".
Si putin mai departe:
"Eu nu-s in drept sa giudec care cum s-a petrecut. Mie daca-mi spui ca asa c, apoi nu pot sa nu te cred. Nici dreptatea nu ti-o poci da, nici osandire de la mine n-ai. Si ascunzatoare de jandari ti-oi hi, ori ca l-ai omorat, ori ca nu l-ai omorat
Si ascunzatoare si tain ti-oi gati si apa ti-oi aduce ca la omul cel trimis de Dumnezeu la mila mea de om sarac si batran".
Mos Petrache cuuoastc "scrisul treburilor", crede intr-o dreptate imanenta si de aceea il socoteste pe Manlache nevinovat:
"Dar nici minciuna nu-i vorba pe care le-am spus-o (daca l-a vazut pe Manlachc Plesa, cel "care a omorat si l-a jafuit pe llrisant"), ca asa-i incredintarea mea si cel de sus mi-o stie".
Cat despre filosofia de viata a lui Mos Petrache pe care se straduieste sa i-o insufle si lui Manlachc (si care nu e decat cea a omului venit din vremi), semnificative sunt alte doua intelepciuni ale sale:
"Omul trebuie sa creada in bine, cum asteapta raspuns de pustietatea iernii, inflorirea si frumusetea aduse de primavara".
Si:
"Omul sa cate in mintea lui randuiala si s-o priceapa".
in temeiul acestor convingeri, Mos Petrache il gazduieste pe Manlache, il ascunde si-l ocroteste, ii oblojeste ranile (Manlachc fusese ranit de jandarmi), mergand pana la posibilul sacrificiu de sine. Aceasta, in numele unei solidaritati de cea mai adanca si mai curata esenta umana. Excelent surprinde Victor Ion Popa alte cateva dominante ale psihologiei taranesti, unde se imbina cumsecadenia si omenia cu inteligenta genuina, cu siretenia si viclenia, cu umorul sanatos, toate dovedind o siguranta si o robustete sulleteasca demne de luare aminte. Manlache isi continua drumul, mai intai la duhovnicul sau de pe vremea ocnei, apoi pana in satul gazarilor, unde cu ajutorul lui Firicel, cainele credincios daruit de Rusanda, ii dovedeste si-i prinde pe gazarii ucigasi, aducandu-i si predandu-i autoritatilor (jandarmilor).
Sirul "osandelor" lui Manlache nu se opreste insa aici. intors acasa (partea a treia a romanului, pe care unii exegeti o considera superflua), el trebuie sa faca fata unor incercari pentru a confirma parca faptul ca "apele vietilor rareori sunt netede".
Destinul tragic al eroului prinde contururi si mai ferme, cunoscand noi accente dramatice.
Pierderea Rusandei, casatoria acesteia cu argatul Ion, moartea, la nastere, a copilului rezultat din legatura de iubire a Rusandei cu Manlache, moartea Rusandei sunt tot atatea lovituri pe care le suporta "acest urias cu suflet de copil".
Ranit pe front, revine la conac, unde i se naruiesc si ultimele "luminisuri" ale vietii sale. Coana Tasica, in care credea, se dovedeste a fi amanta ofiterului rus incartiruit la conac, Vasik, soldatul prieten al uriasului, este trimis pe front, in urma uneltirilor ordonantei ofiterului rus, ordonanta il omoara cu sadism pe Firicel, "singurul prieten ce-i mai ramasese in lume".
Simtind "cum urca razbunarea in el", Manlachc omoara ordonanta, dupa care cade secerat de gloantele ofiterului rus. Scena mortii lui Manlache Plesa are in ca pe langa tragism si o anume maretie (Stefan Cristea).
pe potriva poate a staturii si a uriasei lui candori, a sufletului sau omenos insetat de libertate (in sensul profund al termenului) si de dreptate. Si "in tacerea infioratoare, intinsa de moarte Manlache se stingea incet si fericit zambind cu ochii turburi si buni unor vedenii linistite si blajine ce-i purtau sufletul undeva in sus, spre ceata cerului incruntat".
Eroul moare inecat in suspinul nedreptatii ce se inalta triumfatoare in aceasta lume de chin pe care o parasea"
(Ion M. Dinu, Postfata, p. 251).
Murind, Manlache Plesa pleaca, de fapt, spre o lume mai buna la care a nazuit in permanenta, in acordurile inganate ale colindei:
"Dupa dealul Velerim si Si cu poartadeta-ma-ieDoamne".
Piesa de rezistenta a scrisului lui V. I. P" romanul Velerim si Veler Doamne, care nu e decat o "poveste de ample resurse lirice"
(V. Mandra), se remarca prin tema abordata (frecventata, intrucatva, si de alti autori), prin cateva caractere bine conturate - Mos Petrache Sava, mai ales, dar si Elefterescu si, dincolo de unele mici inadecvari, chiar Manlache Plesa -prin stiinta dialogului si, desigur, printr-un anume parfum al limbii, specific povestitorilor moldoveni. Povestitor excelent, Victor Ion Popa transmite niste adevaruri de viata, sondand ascunzisurile sufletului taranesc, precum si misterele unei anumite metarealitati, mai putin explorate anterior. Prin toate acestea scriitorul reuseste sa mentina treaz interesul cititorului contemporan, sa raspunda exigentelor sale de lectura.
