VECERNII - Volum de poezii al lui Camil Ballazar. Este prima carte a podului, liparita in 1923 la Editura Scrisul Romanesc din Craiova.
Unele poezii au aparut mai intai in "Sburatorul literar", revista lui E. Lovinescu, intre anii 1921 si . La reluarea in volum, autorul a schimbat cateva titluri si a indreptat unele versuri, dar si asa au ramas destule greseli de exprimare, pe seama carora s-a facut mult haz in epoca. Poeziile au fost reunite in patru cicluri: Litanii pentru casa alba, Luminisuri galbene, Pleoape stinse si Havuzuri moarte.
Publicarea Vecernii-loi i-a adus autorului renumele de poel al ftiziei, tributar simbolismului antebelic, desi Camil Ballazar n-a avut dc-a face cu temutul pe atunci bacii al lui Koch si n-a fost niciodata internai.
Dar multe din versurile lui, grupate in prima jumatate a cartii, vorbesc intr-adevar despre tubcrculosi, despre muribunzi si despre mortii depusi in capela sanatoriului.
Variatiuni ale unei teme unice, poeziile au o convergenta in planul continutului si se continua unele pe altele, ca niste "capitole" de roman. Fixatia tematica asigura coerenta si unitatea ciclului, dar pe de alta parte, prin reluarea la nesfarsit a acelorasi elemente, efectul de uniformizare si monotonia n-au putut fi evitate. Impresia de redundanta persista, cu toate ca autorul schimba rolurile de la o poezie la alta si inmulteste numarul vocilor, dand cuvantul de fiecare data unui alt "personaj".
De cele mai multe ori, creeaza impresia ca vorbesc chiar bolnavii din sanatoriu, dar cateodata suntem lasati sa credem ca se aud si alte glasuri, din afara, cum ar li acela al unui tata ce se adreseaza fetitei sale convalescente sau acela al unui frate caruia ii murise de curand sora.
Omogenizarea tematica a poeziilor ne face sa banuim ca poetul ar fi vrut sa scrie, in forma versificata, un fel de "roman" al sanatoriului de tuberculosi, cu felurite intamplari si momente, cu multe personaje, in special bolnavi, dar si infirmiere ca sora Madeleine, cea care surade necontenit pacientilor si ii incurajeaza cu vorbe bune, sau sora Ioana, cea cu ochii mereu dojenitori si cu glasul intaratat Camil Ballazar descrie in repetate randuri camerele spatioase si luminate ale sanatoriului, veranda intotdeauna plina de bolnavi, vizitele infricosate la capela, hemoptiziile matinale ctc. Interesat de manifestarile morbide, face loc observatiei clinice si inregistreaza cu multa precizie, tara a-si intoarce privirile, intreaga evolutie a bolii, toate fazele acesteia, ca intr-o monografie ce nu lasa pe dinafara nimic esential.
Atitudinea fata de cele observate este totusi alta decat aceea impasibila a unui monograf: poetul tine sa-si convinga cititorii ca este un suflet sensibil si ca poeziile pe care Ic-a scris se adreseaza unor oameni la fel de simtitori. Scopul sau este sa comunice un sentiment de jale si de duiosie nesfarsita pentru bolnavii ce isi traiesc ultimele zile in sanatoriu. De aceea, in poezia lui se plange mult, e o poezie plina de lacrimi si de emotii dureroase, e o poezie sentimentala. In planul etic (destul de estompat la un poet ca B. , pentru care important e intotdeauna faptul psihologic), duiosia genereaza o atitudine de fraternitate si o compasiune profunda fata de cei bolnavi.
Desprinsa din umanitarismul romantic si exprimata in termeni mai degraba discreti, etica scriitorului sta pe un fond comun de scnsiblerie al timpului si arc ca trasaturi solidaritatea si grija pentru cei loviti de o maladie mortala. Suflet caritabil, cand se refera la boala si la bolnavi, poetul adopta un ton grav, de reculegere pioasa, introducand un fior de religiozitate in multe din versurile lui. Adunate in partea a doua a cartii, poeziile erotice (Luminisuri de toamna, Amintire, Polen de aur vechi, Scrisoare, Lumina de iarna, Vecernii, Litanii de sidef, Elegie, Clopotele etc.) au un aspect de romanta si il arata pe Camil Ballazar intr-o ipostaza noua, de poet senzitiv, inzestrat cu o acuitate perceptiva nebanuita inainte. Iubirea aduce cu sine o extraordinara ascutire a simturilor, capabile dintr-o data sa inregistreze cele mai vagi si mai fine semnale coloristice si muzicale ce insotesc ca o aura corpul iubitei.
Cand femeia indragita se intampla sa-i deschida usa, pe poetul cu sufletul atat de sensibil il apuca plansul, e drept ca e vorba de "o luminoasa plansoare", dar orisicum, nu aceasta e reactia fireasca si nici cea sanatoasa. Atent la romantele vremii si, in general, la poezia naiva, Camil Ballazar preia din aceasta traditie populara o serie de imagini conventional frumoase, precum aceea a cosuletelor cu flori, a cuibului cu randunici, a caprioarelor, a puilor de ciuta ctc. Reusita poetului este de a mentine si in versurile erotice un sentiment de sfintenie si o atitudine cucernica, trecand iubirea printr-un ritual de purificare si dand cuvintelor accente si limpezimi de rugaciune. Niciodata in acest volum simturile nu se aprind, niciodata instinctele nu intra in dezordine, caci poetul acesta iubeste fara senzualitate, iubeste dureros si pur, ca si cand s-ar afla in tovarasia unui seraf si i s-ar desface lui insusi din umeri o pereche de aripi luminoase. Neuitand de regula smereniei nici in momentele cele mai intime, isi va saruta iubita "cu evlavie", ca pe o icoana, si va sta inaintea ei "cu sufletul ingenuncheat".
Desi vorbeste de iubire, poetul isi impreuneaza tot timpul mainile a rugaciune, caci dragostea inseamna, in cazul sau, un drum la biserica, pentru cuminecare, sau la mormantul celor drepti si cu sufletul curat. Camil Ballazar dizolva iubirea in religie, nefacand niciodata o deosebire indeajuns de clara intre erotica si mistica.
Cu poeziile Reintoarcerea acasa. Slove de sara, Odaia din "Clopotarii vechi", Singuratate, revine la observatie si creeaza cateva tablouri ale targului de provincie "cu huditi stramte si murdare", cu mahalaua plina de bordeie si de baltoace, cu dughenc oblonite, peste care se revarsa in cercuri largi sunetul melodios al clopotelor de la bisericuta din apropiere. Poetul si-a intors privirile spre exterior, preocupat mai mul! de Forme si de miscari decat de culoare, scotand adeseori efecte de pastel doar prin folosirea cu pricepere a carbunelui, desi sensibilitatea cromatica nu i-a lipsit nici ea. Daca prin tematica morbida Camil Ballazar se alatura unor poeti ca D. lacobescu sau G. Bacovia, care au scris si ei mai devreme despre ravagiile ftiziei, prin descrierea targului de provincie scufundat in tacere si nemiscare, intra in siajul poeziei lui Demostene Botez si, iarasi, al lui G. Bacovia. Si fiindca a venit vorba de influente, sa amintim si poeziile Talangi obosite si Diminetii, unde autorul manuieste personificarea si alegoria in maniera lui G. Topirceanu, dar fara umorul si exuberanta acestuia.
