VARSTA DE AUR SAU DULCEATA VIETII - Roman al iui Petru Dumitriu, cu subtitlul Memoriile lui Toto Istrati.
Publicat in 1959, in serial, in revistele Steaua si Viata Romaneasca. Din cauza fugii, in 1960, a scriitorului in Occident, romanul apare in volum abia peste patru decenii, in "Biblioteca Apostrof, Cluj, 1999.
Varsta de Aur sau Dulceata vietii este romanul conceput de P. D. sa faca legatura intre Cronica de familie si proiectata Colectie de Biografii, Autobiografii si Memorii contemporane. Cronologic, romanul acopera perioada 1910-l940, iar P. D. insusi se autodistribuie in el, si anume in rolul conventional de editor al Memoriilor lui Toto Istrati.
Asemeni editorului P. D. , memorialistul Toto Istrati e si el originar din oraselul N., pe care il evoca, cu o anume voluptate, ca locul unde nu se plictiseste si nu se distreaza nimeni; aici unul singur inventeaza distractia, dovedindu-si "geniul" precoce: junele licean Toto Istrati.
In sensul acesta, lanarul Toto pune la cale prima sa farsa si inscenare, bazata pur si simplu pe principiul "lamaii fermecate".
in chioscul verde din mijlocul parcului secular, fanfara regimentului de rosiori executa, avantata, valsurile lui Johann Strauss, sub bagheta impecabilului capitan Doppelreiter.
Uitandu-se fix la orchestranti, liceenii, dirijati de diabolicul Toto Istrati, musca dintr-o lamaie intreaga, cu coaja cu tot. Ei sug cu sarg din lamaie, strambandu-si fata de strepczeala dintilor si scuturati ca de fiori de acreala fructului galben.
Printr-o contagiune rapida, toata strepezeala se transmite intregii orchestre, care in loc de sunete muzicale incepe sa scoata cate un "harait mort", ca apoi, cutremurata de acreala indusa, sa' transforme structurile melodice intr-o "cacofonie de haraituri descurajate".
incepand cu prima farsa de licean si terminand cu cele de spectator al lumii bune bucurestene si europene (cu escapade la Paris, Monte-Carlo ori Nisa), Toto Istrati ramane constant acelasi practician al efectelor "lamaii magice".
Cu figura lui schimonosita ca de acreala "lamaii fermecate", inghitite cu coaja cu tot, foto Istrati inacreste viata si, prin contaminare, te face sa te strambi infiorat in fata oricarui gest vital, a oricarui elan entuziast, a oricarei posibile pasiuni pe cale sa izbucneasca; el, prin prezenta lui malefica, acreste totul, otraveste existenta tuturor, o devalorizeaza si o desfigureaza: pentru Toto Istrati, toate lucrurile sunt sau trebuie sa devina wertfrei, libere de valoare si fara rost, wertneutral, golite de substanta, grotesti, neutre. Teoreticianul limonier isi conserva intentionat prenumele de Toto, "nume de alint si ridicol", fapt ce decurge chiar din principiile lui ce exclud "o privire grava asupra propriei vieti si gravitatea".
Motivatia memorialistului de a-si scrie amintirile si aceea a editorului P. D. de a le publica sunt divergente. Editorul ingrijeste si adnoteaza Memoriile lui Toto Istrati.
Intrucat astfel face o legatura necesara, nebruscata, laitmotivica, intre negativismul moral al Cronicii de familie si acela din scria secreta, franceza (Rendez-vous au Jugement dernier. Incognito, La Moisson), a colectiei de Biografii. Autobiografii si Memorii contemporane, negativism ilustrat de acel clerge mohorat al activistilor de partid al anilor '. Iar pe de alta parte - fapt pe care editorul il poate spune deschis - intre cronica si colectie se casca un interval, pe fundul caruia putrezeste o lume in destramare, ce trebuie, totusi, inregistrata, inainte de a se risipi ca praful.
In schimb, motivatia autorului de memorii e cu totul alta, aroganta si megalomana, in ciuda unui pigment autoironie:
"sunt, dupa parerea mea, unul din cei mai interesanti si de seama oameni ai secolului (si numai o falsa si ipocrita modestie ma impiedica de-a spune cel mai)".
Toto Islrati nu e, insa. nici creator, nici politician ori militar, "nici revolutionar, nici reformator, cu atat mai putin sfant", nici actor faimos de film sau teatru: el este nimic.
Or, tocmai in calitate de nimic ilustrator al nimicului, el constituie "marele Toto Islrati".
De aceea, el traieste nonsalant a Ia santicler. e insusi Chantccler maretul, vietuind in liniste si tihna, invaluit in lumina aurita a vietii care apare, zi de zi, pentru ca asa vrea el; intr-un "veac nefericit" in care esti obligat sa muncesti ca sa-ti justifici viata si in care "existenta insului nu mai are valoare decat in masura in care slujeste pe ceilalti, eu am fost ultimul erou al vremurilor fericite in care nu trebuie sa muncesti ca sa traiesti.
In care nu numai ca nu-mi justificam existenta, existenta pe pamant, ci trebuia lumea intreaga sa vie la mine sa-si justifice existenta («, n. precum celelalte oratanii in fata lui Chantecler) prin singurul argument pe care eram dispus sa-l accept, si anume ca slujeste placerilor si intereselor mele".
De aici si concluzia suprema, decisiva:
"As putea sa formulez totul in cateva cuvinte: sunt singurul sau poate numai principalul reprezentant si cetatean al Varstei de Aur in secolul XX (s. a.)", declaratie programatica sustinuta cu satisfactia plenara "de-a fi Toto islrati", iar nu Napoleon, Newton ori Na/arineanul Isus. Ca ultirn supravietuitor al Varstei aurite, fapt ce ii confera "maretia sa", Toto Istrali concepe viata ca otium, ca existenta pur particulara, inactiva, ca timp liber si repaos continuu agreabil:
"inutilul, trantorul de Toto Istrali" nu-si mai da bacalaureatul, caci "mi-era prea lene; de ce sa fac un efort? Totdeauna am detestat efortul"; nu joaca nici macar tenis, ca orice monden al inceputului de secol, ci sta pe margine, fumand, "ca un filosof; nu se exerseaza nici ca diletant rafinat in arta, intrucat e "perisabila" si aceasta:
"Cine te mai stie peste cateva sute de ani? Homcr sa Iii: durezi doua, trei mii de ani. Si pe urma?'*.
Concluzia:
"Pana la urma, planeta se raceste, ultimii oameni dispar si tu tc-ai agitat degeaba".
De aici si unica solutie, si unica indeletnicire:
"Sa te bucuri de viata; sa ai placeri", dar lara nici o angajare spirituala, pasionala ori emotionala: doar purul hedonism. in consecinta, dintru incepui si pana la sfarsit, el reprezinta perfectul otios, etern neschimbat, cu aceeasi fizionomie senina din adolescenta pana la maturitate. Merge la spectacole, face vizite, frecventeaza cluburi ele. "Ma cam plictiseam", dar:
"l.u aveam distractiile mele", adica divertismentul cu accent malefic: sa faca raul, sa distruga, sa devalorizeze totul. Toto Istrati il configureaza pe acel honnete homme, care savureaza luxul, placerile, artele minore, si este apreciat de Chamfort, pentru ca se afla en etat d'epigramme contre son prochain, batjoco-rindu-I pe celalalt, facandu-i poante, razand de gesturile involuntar ridicole ale celui ce se implica, imprudent, in viata. Un loc cu totul aparte in aria Memoriilor il are capitolul Stenahoria majora, ce circumscrie.
In cateva episoade pregnante, tribulatiile lui Toto Istrali legale de relatia lui speciala cu Bebe Longhin, membru absolut insolit al grupului otiosilor. Excentricul Bebe Longhin contine loale caracteristicile ,gentleman-ulii dacoroman", si anume:
"hainele de la Londra, figura insa ceva mai dinspre Rasarit.
Nu facea nimic, nu stiu din ce traia; sedea la Capsa si bea filtre, vorbind necontenit".
Aflat, ca multe din personajele lui D., Nel mezzo del cammin, arc cam treizeci si cinci de ani, e scund, "palid-ivoriu", brun, cu coama neagra, linsa, "si mustata neagra, moale, peste o gura buzata, de levantin: figura de smirniot sau, daca preferati, de izmirliu; insa cu carare intr-o parte, monoclu, gulere albe, scrobite, cravata sumbra, haine foarte sobre, si picioare cam mari si plate: un gentleman dacoroman".
Facandu-si veacul la cafenea, ci se lanseaza, la masa "otiosilor", in diatribe violente in care se recunoaste imediat viziunea si stilul generatiei '27 a negativismului romanesc (respectiv Cioran, cu Schimbarea la fata a Romaniei).
E, in esenta, un discurs al "omului inutil" contra "omului inutil", inecat intr-un "fel de fierea gandirii care i se revarsa pe gura, amara".
intre Toto Istrati si Bebe Longhin se intretese o fascinatie mutuala: ca intre doi saltimbanci, primul perfect cinic, al doilea, disperat. Caci la Bebe Longhin se accentueaza, treptat, pe fizionomie, "o sila, o oboseala, un urat, o amaraciune", adica acea stenahorie majora, asa ca, in preajma lui, Toto descopera, uimii si descumpanit, ca incepe si el sa se molipseasca de deznadejdea neagra a gentleman-ului dacoroman, recitator hamletian al unui unic laitmotiv:
"Barbatul nu ma incanta, nici macar femeia".
Stenahoria majora a lui Bebe Longhin il evoca pe Ghighi Duca (din Cronica de familie), dar si pe Cioran: Jiu o am pe a mare, Toto", sopteste, stins. Bebe Longhin. Totul in jurul nostru se destrama si se preface in neant si gol:
"La ce bun? Ce rost are? Tot ne curatam, tot nu mai ramane nimic din noi, tot nu ramane nimic din nimic si din nimeni Bezna si frig, Toto. [] N-o sa mai ramaie nimic.
Nu e nici o iesire; nu e nici o scapare, Toto".
Toto este insa imun la disperare, intrucat e vid pe dinauntru:
"in mine nu se ascunde nimic. Tocmai asta e secretul si forta mea: ca in mine nu se ascunde nimic []. iti spun: cand se ascunde intr-un om un singur lucru e un caz exceptional si rar. Dar cand nu se ascunde nimic, individul e unic. Asa sunt eu".
Pe malul marii ori la marginea lacurilor hucurestene, sub lumina blanda a "vazduhului albastru-gri, sidefiu", prin care planeaza porumbei, "ca intr-un tablou de un mester vechi", Toto Islrati se simte admirabil: "Ce bine e. Suntem in Varsta de Aur".
Pentru saltimbancul Tot6 trecutul imemorial si viitorul indepartai n-au vreo valoare, ci numai clipa, care, gratie unui rationament simplu, e paradisiaca: in raiul ebraic ori elen nu exista munca; or, eu nu muncesc; in concluzie, deci, eu traiesc in paradis: ,^unt cetatean al Varstei de Aur".
Sub un cer subtil kantian, in care evocarea eticii sclipeste indepartata ca o stea, are loc schimbul de replici concluziv dintre constiinta neimpacata in pacat a lui Serban Romano (unul dintre "otiosi") si amoralitatea goala a lui Totd Islrati: "Cerul era albastru, dar intunecai; deasupra noastra licarea o stea. «Tu esti un mare porc», murmura Serban. «Stii foarte bine ca si tu», ii spusei cu. «Da, dar mie nu-mi pare bine ca sunt. Eu nu sunt multumit.» «Adica nu esti perfect. Eu sunt perfect, asta e superioritatea mea asupra ta», zisei eu".
Aceasta Varsta de Aur in care se misca Toto Istrati esle cladita si ornala intr-un stil special - "stilul-bordel", cum il numeste, sarcastic, memorialistul - si care nu e decat acel Ari Nouveau sau Jugendstil, cu ecouri tarzii pana in anii '20 europeni. De pilda:
"Pe limba lui de stanci spalate de valuri clare, Cazinoul [din Monte-Carlo] statea ca o marc prajitura, cu frisca lurnala pe deasupra".
Cazinoul de la Monte-Carlo, dar si cel de la Constanta, Marele Palat al Expozitiilor de la Paris, unele dintre casele bucurcstcnc, "iata ce ma incanta; sa semene cu prajitura care se cheama meringue glacee; sa semene cu un profiterol: un edificiu de frisca, inform, greoi, supraincarcat si dulceag", la care se adauga interioarele spatioase, cu "ornamente in stuc aurit, cu oglinzi enorme si mobila de slil fals, aurite si imbracate in plus"
(mai totdeauna rosu).
Pentru Varsta de Aur a lui Toto Istrati se potrivesc "rochiile de interior ale mamei, cu atatea dantele pe piepti, incat pareau si ele incarcate de frisca; si coafurile de pe vremea ei, mari, cu un coc in varf, si o palarie pe deasupra (daca se putea, cu pasare)".
Varsta de Aur este o veritabila Varsta de Frisca, scaldata, cu mari efecte artistice, in sangele, ca un "sirop rosu", al anilor interbelici agitati de crime si razboi, o Varsta de Frisca, asemeni unui "profiterol, ravasit pe farfuria Capsei de lingurita destinului", in care, anonim, "cel mai mare nebun din toti acesti balcanici extravaganti si dezlantuiti eram cu, Toto Istrati, desi nu lucram ca ei in proportii mari, specialitatea mea fiind de sevalet, sau chiar miniatura dar nu mai putin colorai", dupa cum probeaza, de altfel, picantele lui Memorii. Varsta de Aur sau Dulceata vietii reprezinta un roman insolit - cu tehnici de seducere perverse demne de un Laclos autohton, cu un grotesc extravagant amintind de un Valle-Inclan parand scris de tanarul Mateiu Caragiaie, "marele pontagiu" cu directetea cinica si obraznica din epistolele calre N.A. Boicescu. Romanul lui P. D. formeaza, impreuna cu Craii de Curtea-Veche si Lunatecii, un triptic al decadentismului literar romanesc.
