VARA BUIMACA - Volum de povestiri de Fanus Neagu. Apare la Editura pentru Literatura din Bucuresti, in .
Cartea preceda cu un an publicarea celebrului roman ingerul a strigat, al aceluiasi autor. Romanul, scris in mai multe variante, pe parcursul a sapte ani (care includ, asadar, anul de aparitie al povestirilor din Vara buimaca) isi pune amprenta serios pe atmosfera acestora, fara a fi insa o dezvoltare a vreunuia dintre textele scurte, care raman o colectie autonoma si interesanta de bucati literare.
In Vara buimaca, Fănus Neagu anunta deja liniile de forta ale prozei de largi dimensiuni dintr-un roman precum ingerul a strigat. Desi scurte ca intindere, cele sase piese epice pe care volumul le contine {Vara buimaca; Luna, ca o limba de caine; Acasa; Zgomotul, Iarba vanata; Doi saci de posta) se revendica de la o atmosfera ametitoare, fierbinte si lanceda, epuizanta prin cadenta trenanta si obsesiva in care se scurge existenta lumii si a fiintelor ce-o populeaza. Este, fara indoiala, atmosfera faulkneriana din Lumina de august.
Pe patul de moarte ori Casa cu coloane, si care e de regasii, familiara deja, in romanul din 1968 - un varf al creatiei lui N. De asemenea, tipologia personajelor din povestiri se conformeaza unor linii similare celor din romanul ulterior. Regasim si aici, in nenumarate ipostaze si masti, figurile "halucinatilor" lui N., alunecand ca intr-un delir la rece prin apele ilogice ale unei lumi in descompunere, pe care, insa, ei par a o intelege si careia ii descopera sensul in chipuri uimitoare. Caci ele, personajele, nu opereaza cu instrumente si categorii apriorice, ale rationalului, ci par mai degraba a resimti lumea prin porii discreti ai fiintei.
O cunoastere parlicipativa asadar, a partii fata de intreg, o posesie reciproca, senzoriala si senzuala.
In sfarsit, geografia imaginara pe care aceste proze o propun este la randul ei impregnata de o slranietate nelinistitoare. Personajele ratacesc sau stagneaza intr-un spatiu al campiei dunarene, ale carei intinderi prafoase dau un sentiment de angoasa. Limitele acestei suprafete sunt invizibile, indicibile (cel mult se povesteste despre ele in mici legende puse in abis).
Singura limita cunoscuta (si descrisa intr-una dintre povestiri) este marea - o alta fala, exasperanta, a aceleiasi intinderi nesfarsite. Dramele sau tragediile umane isi gasesc intr-un asemenea foc o rama fireasca si indulgenta. Cosmosul pare a contine fiinta cu toate tarele ei, lara discriminare, iar umanul pare a se contopi cu alte regnuri, uneori vegetale chiar, intr-o curgere indiferenta catre moarte, fa, moartea, devine supratema acestor povestiri, care nu fac altceva decat sa puna in pagina, in diverse forme, fatete diferite ale ei, inscenari felurite ale actului de a muri (chiar in viata fiind, uneori), parti dintr-o armonie intamplatoare a unui recviem metastazic. Primul fragment (Vara buimaca) elaboreaza o scena domestica plina de tensiuni surde. Protagonistii (baba Anica, ginerele ei, Mihai Droc, si nepotul, Cicorgc) sunt angrenati intr-un balet gafait al replicilor, din care se naste conturul vag al unei povesti familiale dramatice.
Aurelia, fata babei si mama baiatului, absenta din scena prezentata, se intoarce la prima dragoste, Danacu, un puscarias proaspat eliberat. Pe fundalul intalnirilor cu amantul, restul familiei se angajeaza intr-un schimb amar al reprosurilor. Barbatul, pustiit de absenta femeii, batrana, aruncand anateme morale pe care tot ea le justifica printr-o poetica ai hoc a "sangelui fierbinte", si copilul, martor indiferent si preocupat de propriile fantasme, alcatuiesc un grup de personaje legate doar prin forta (fie si destructiva) a cuvantului, finalul accentueaza asupra acestei paradigme a inutilitatii "buimace" si subliniaza deja prima .miscare" dintr-o cadenta infirma in care timpul, "ciopartit, [] dezvolta ingaduinta." Al doilea fragment, Luna, ca o limba de caine, e scena unei tragedii rurale. Actorul Eugen Argova, din Bucuresti, descinde intr-un sat dobrogean in cautarea unei cunostinte. Doina Gosman. Se intalneste aici cu Mancatas, secretarul comitetului raional de partid, caruia ii istoriseste ciudata poveste a relatiei lui cu femeia cautata. O necunoscuta ii solicitase la telefon o intalnire, sub un afis desfasurand chiar chipul lui Argova. Femeia, divortata si cu o fetita, Atigc, era Doina Gosman. Cei doi se angajeaza intr-o relatie de prietenie in care, ca joc al descoperirii celuilalt, actorul isi neaga identitatea.
In finalul istorisirii, un telefon ii anunta lui Mancatas o tragedie: intr-un sat din raion, doua fetite cazusera intr-o veche groapa de gunoi si fusesera devorate de patru caini infometati, captivi si ei in hruba. Una dinlre copile era Atige, plecata la joaca in absenta mamei.
In Acasa, o batrana expropriata si nepotul ei, Eremia, se intorc la fosta casa a familiei, transformata in primarie, pentru ca batrana sa poata muri. Drumul cu camionul de legume, in tovarasia unui sofer guraliv, si revederea casei, descompusa si deposedata de toate semnele prosperitatii familiale, sunt punctate cand si cand de notele stridente ale unui mars funebru pe care batrana il murmura. Ea moare firesc si indiferent, pe vechiul scaun al fostei sufragerii, in timp ce secretarul primariei aluneca intr-o isterie gratuita si nepricepatoare. Zgomotul ii aduna intr-o scena comuna pe Tudor (un tanar comis voiajor si pictor de ocazie), Lucia (o femeie usoara care, atunci cand fumeaza, are "capul unei impuscate [] de care fumul pulberii ucigase intarzie sa se desparta") si Ciclistul (campion national si placid prin definitie).
Fragmentul sta sub semnul halucinatoriu al pocnitorilor de balci si al imaginii "capetelor de administratori de bloc", vazute de Tudor pe toate barnele tavanelor.
De toate acestea, protagonistii se spala ritualic printr-o baie finala in mare. Iarba vanata e povestea dupa amiezei unui "vanzator de iluzii" - Alf, un actor ratat, eterna dublura a ailor staruri scenice, care incearca in amurgul vietii un mare gest final: se leaga cu o funie de masina tanarului Rigo si se Iasa tarat prin nisipul ud al plajei. Act ratat, caci ploua, sutele de ferestre ale hotelurilor din preajma sunt "inchise, cu rulourile trase", iar ochii spectatori i se refuza din nou.
In Doi saci de posta, ultimul fragment al volumului, firul epic se recentreaza, insolit, pe unul dintre personajele secundare. Iancu Ezaru, un pitic grotesc, povesteste cu har interlocutorilor (Maud, Minai si Jucu) imprejurarile in care, in postura de curier de razboi, ramane in posesia a doi saci cu scrisori particulare nedistribuite.
Viata personajului se scurge in lectura dozata savant a acestor documente (unul dintre ele e chiar unealta de santaj, care-i asigura traiul).
Moartea lui Ezaru, inecat in stuf, printre serpii pe carc-i detesta, lasa interlocutorii cu nostalgia frustrata a celor douazeci si opt de scrisori nedeschise inca. insumate, povestirile din Vara buimaca propun un text in esenta unitar, in care principala strategie a unificarii o reprezinta constructia de atmosfera. Fragmentele textuale se organizeaza astfel intr-o structura coerenta, desi episodica, iar volumul, in ansamblul sau, devine reprezentativ atat pentru o generatie a prozei romanesti si pentru o formula anume de scriitura, cat si pentru tipul specific de sensibilitate epica al unui autor de certa referinta.
