VAR - Volum de versuri de Angela Marinescu, aparui la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti, in .
Este o antologie ce selecteaza exigent, fara a mai marca titlurile volumelor din care suni extrase, poezii din Sange albastru (1969), Ceara (semnat cu pseudonimul Basaraba Matei, 1970), Poeme albe (1978), Structura noptii (1979), Blindajul final (1981).
O nota a autoarei explica dupa un dictionar de mitologie generala - sensul cuvantului Var. "straniu oras mitic in escatologia iraniana, conceput ca refugiu si adapost subteran, ca un oras patrat, de durata lunga, cu clima si lumina artificiala".
Traducand rapid, se poate vedea aici o metafora a poeziei, a cetatii textuale riguros construite, ca unic spatiu relativ securizant intr-o lume declinanta si amenintatoare.
Textele antologate in acest volum o redefinesc pe Angela Marinescu ca poet de substanta esentialmente expresionista, pe linia unui lirism ilustrat de un G. Trakl sau Elsc Lasker Schiiler, cu o personala asociere, inca de la debut, intre sensibilitatea usor maladiva, atrasa de orizontul mortii, de o senzualitate exacerbata pana Ia impudoare, dar si deschisa contemplatiei. Predomina viziunea crepusculara, cu un imaginar mai degraba spiritualizat, crescut pe sol romantic-poesc si simbolist-decadent, cu stilizari "secesioniste", decat interesat de apocalipticul oraselor tentaculare ale unui Georg Ileym ori de grotescul lui Gottfiried Benn.
Geniul, Sora - elemente de descendenta trakliana se intalnesc cu Bleonora (Lenore) germano-poesca:
"Geniul se stinge deasupra orizontului
Cand pasari albe lasa in zbor o dara de sange.
Noi, palizi si halucinati,
Negam spatiul pur si rotund"; sau:
"Mereu mai singura,
Mai absoluta,
Palizi sunt cei care
M-au inaltat la umbra lor.
Ma sufoca plante reci.
Numai mormantul tau il simt
Eleonora,
Stralucitor, in echilibru".
Versul se vrea aici "absolut si-nfiorat", amintind de pretiozitatea si "morbidezza" prerafaclit-scccsionista de "fin de siecle":
"Sfinte imi sunt pupilele de aur,
in lumina, ele nu zaresc
Decat obiecte pure.
De ce blanda mea carne e trup. // Ochii mei intunecati cuprind atata integritate si liniste.
Numai carne si sunet;
Aprinsa, ranita" O tensiune continuta defineste aceste poeme in care subiectul e conturat in ipostaze ca si emblematice: masca de faptura "dementa si palida", de "palid descendent al unei familii deznadajduite", cu "umbra sfarsita de sange" si "degetele tremuratoare si palide" etc.
Asocierea cu figuri ale vitalitatii elementare subliniaza nota de incordare la limita dintre pur si impur:
"Stau nemiscata ca taurul negru,
innebunit de panza rosie din fata lui,
Absoluui si pura, ireala si plina de primejdii", "Ca taurul, ard de puritate vesnic".
indeosebi poemele preluate clin Structura noptii propun imagini de lume crepusculara tensionata de "patima" eului si a lumii din afara, nu fara accente programatice:
"Un vant ce imbratiseaza fiecare fir de nisip cu o patima vesnica", "Pe panza de paianjen sa spargi cu dalta un ochi imens", "O casa toturata. Un patrat plin de patimi", "Pretutindeni imi regasesc starea de neliniste,
Si arta de a ma indeparta ma cheama deopotriva".
Discursul poetic capata accente ferme, transante, ca expresie a efortului de a disciplina fervorile carnii si spiritului deopotriva:
"Sunt detinutul cutremurat de ziduri.
Taisul cutitului meu devine un instrument spiritual perfect.
Setea imi devine cel mai precis sentiment.
Cenusa strivita devine limbajul meu
Cel mai complet si mai necesar.
Nelinistea mea inseamna cea mai adanca si mai eficienta iubire".
Tocmai aceasta "precizie" si "perfectiune" cautata intr-un spatiu prin excelenta fluctuant si seismic, cum este cel al trairilor sufletesti, individualizeaza viziunea poetei, ce forteaza conjugarea extremelor; chintesentiere a "instinctualului" impins catre un grad de tensiune care-l proiecteaza in absolut si metafizic, facandu-l sa nu mai contrazica raceala spiritului, abandonul corporalitatii, transgresarea carnalului. "Carnea" se poate asocia astfel cu "sunetul", tulburarea organica si "spasmul" visceral se alatura "rigorii" si "detasarii" ori "preciziei", cu instrumentul ei simbolic, "bisturiul":
"suna instinctul, acest sunet perfect.
rigoare, detasare"; "stridenta mea e aceea a preciziei"; "sunt spasme de o precizie metafizica"; "in mine exista doar semnul mortii.
bisturiul si precizia.
si daca-ntr-o sete fara margini
vreau sa ridic bratul
imi sacrific bratul"; "inserarea precisa a materiei" etc. Eul liric isi asimileaza in cele din urma masca tragica, intr-un spatiu de "tensiuni concentrate", ce nu sunt doar cele generate de confruntarea cu lumea din afara, ci definesc insusi regimul dificil al obsesiei devoratoare:
"cobalt si uraniu arunca ochii mei
imi sunt toxica precum o picatura de cianura
ori pe ce pun mana ma prefac in scrum
si sarma ce ma imprejmuieste e mortala.
eu sunt sarma".
De la un punct incolo, efortul dificilei concilieri intre extreme, concentrarea tensiunilor sunt invinse de sentimentul limitei, -"obsesia rigorii reci submineaza cuvantul", "simt limitele gandirii celuilalt
nimeni nu ma poate poseda, nu pot poseda pe nimeni".
Extazul insusi devine constrangator intr-un mod paradoxal ("imprejmuirea lenta, din ce in ce mai stransa, de fier, a extazului
cand din ziduri rosii se ivesc crapaturile
rasului, o, ranjetul alb al puritatii
doua fete de copii raman impietrite
sora neagra marsaluieste
tatal isi ingroapa familia in melancolic".
in campul simbolic domina fierul, raceala metalica ("cu argint rece in gura), negrul devenit, in chip socant, culoare a intelectului ("indiferenta neagra a creierului", "gandirea mea neagra", "intelectuala neagra" etc), intr-un discurs poate mai sincopat decat inainte, mai eliptic, de o marcata severitate si austeritate, in care se strecoara, din cand in cand, si aluviuni pur conceptuale, intr-alt fel "reci", caci parazitand retoric poemul:
| "Eliberarea de forma si viata sub soarele de neant, cu creierul dezvelit concentrat in instinctul dezinteresului absolut" |
