VA FI LINISTE VA FI SEARA - Volum de versuri de Virgil Mazilescu, publicat in anul 1969, cu o postfata de Eugen Negriei, in colectia "Hyperion" a Editurii Cartea Romaneasca, pe care o inaugureaza.
Este o antologie alcatuita de autor, ce selecteaza poezii din volumele Versuri (1968) si Fragmente din regiunea de odinioara (1970), preluate cu unele modificari vizand concentrarea expresiei; li se adauga un numar de 36 de inedite. Ordinea dispunerii in volum e inversa fata de datele primelor publicari: volumul este deschis de poemele cele mai noi si se incheie cu texte din Versuri-le aparute in .
O finala Nota bio-hibliograjica ofera principalele date despre autor si referintele critice de baza la cartile publicate pana in acest moment.
Titlul cartii din 1970, Fragmente din regiunea de odinioara, ar putea fi destul de sugestiv pentru caracterizarea formulei poetice putin obisnuite puse in joc de autor. Caci ceea ce izbeste, la prima vedere, este tocmai aspectul de neinchegare si dispersie (calculate) al textelor, care par a incepe aleatoriu si sunt lasate de cele mai multe ori in suspensie, intre inceputuri si finaluri inregistrandu-se doar un fel de impulsuri expresive, curand epuizate, articulari fragile de fraze, repede abandonate, notatii de "impresii" si "reflectii", uneori cu aer oracular-ermetic, imagini construite din asocieri insolite, de elemente foarte indepartate intre ele, ce amintesc de dicteul automat suprarealist producator de surprize si socuri: scris "fragmentar", asadar, discontinuu, sincopat, vag evocator al unui "odinioara" al trairii timp ramas in ceata si indecizie chiar si atunci cand se refera la "evenimentul" sufletesc imediat. Lipsind majusculele la inceput de fraza si orice alte semne de punctuatie in afara de punct, senzatia de egalitate si nivelare discursiva se asociaza, accentuand-o, celei de "anonimizare" a discursului, de retragere a vocii proprii a poetului sub imperiul unei stari de abulie si oboseala, de "dezinteres" aparent fata de expresie si de "priza" pe care limbajul o poate avea la "realitate".
(Dinu Flamand a vorbit despre "expresivitatea amanata" in poezia lui Virgil Mazilescu).
O poezie intitulata Legenda, cu aer parabolic, da o idee despre aceasta devalorizare-relativizare a raporturilor cu lumea din afara: sugestia intoarcerii dintr-o "calatorie" vag medievala, sustinuta de niste "urme foarte adanci pe zapada ale unui convoi urmarit de "doi calareti falnici si langa ei umbra
celui de-al treilea", apare slabita, chiar anulata, in finalul care face bilantul aventurii intr-o limba si intr-un timp deopotriva inaccesibile, pierdute in chiar clipa cand pareau certe:
"ne-am uitat cu subinteles unii la altii
am deschis repede cartea cum ai deschide
fereastra dinspre gradina in zorii zilei
castiguri si pierderi scria acolo negru pe alb
dar intr-o limba de care nu ne mai aminteam
castiguri si pierderi scria -intr-un timp
care de mult timp nu mai era al nostru".
Imprecizia, vagul, fluentul sunt cultivate programatic, cateva texte "glosand" pe marginea opozitiei dintre perspectiva "limpede" asupra lumii si cea confuza, prima fiind considerata cu o vadita ironie:
"cat de limpede stiu unii sa prezinte lucrurile - chiar si pe cele
de mult mai mica importanta // astfel ca in prezenta lor totul capata (cum indeobste se zice)
aureola serenitatii - ei sunt mandria si oglinda lumii
si altii care confunda floarea de cactus cu intepatura zilelor ploioase // doamne etc. ci sunt rusinea si sunt spaima noastra".
Poemul inaugural al cartii invoca, de altfel - oarecum in stilul lui Cavafis si, iarasi, nu fara o usoara ironie - necesitatea unui "arpentor" capabil sa faca "masuratori precise" a ceea ce este insesizabil si vag in "viata"; indoiala exprimata imediat ne lamureste asupra unei "definitii" a poemului ca spatiu prin excelenta al vagului si insesizabilului, justificand ambiguitatile in care poetul isi mentine mereu discursul:
"ar putea fi el arpentorul? macar tobosarul?
ar avea degetele lui capacitatea aceea rar intalnita
de a inflori -mir abile visu - la o simpla si pura atingere?
nu stim nimic si se vede ca nu vom sti niciodata"
(ar putea fi arpentorul).
S-a putut vorbi, astfel, in lecturile critice ale acestei poezii, de o "stilistica a eschivei" care transforma poemul intr-un fel de "telegrama lunga, somnambulica, ncpasatoare de repetari, de gatuiri sau de alunecari digresive", in consecinta unei "bruieri" a mesajului (Eugen Negriei).
N. Manolescu a vorbit chiar despre "mimarea formei" si "eliberarea formei de continui", nu in sensul ca poezia ar fi lipsita de fond, ci in acela al evitarii confesiunii. La randul sau, Gh. Origurcu a notat in poezia lui Virgil Mazilescu "un imaginar al sleirii, al desertaciunii, al nonsensului", dupa ce scrisese ca:
"Mazilescu monologheaza (tic al insingurarii) cu o verva care descopera o cazuistica intima a fiintei de/abuzate si uzate. E aici un tumult deturnat care-si cauta sensul, o constiinta invinsa ce incearca a se justifica pe planul faptelor marunte, o falsa indiferenta ce nu poate fi mentinuta mult timp, dizolvata in spasmele plansului. De fapt, un ritual devalorizat, demonizat al incomunicarii".
Cele trei surse ale antologiei de fata - poemele din cartea de debut, apoi, in sectiunea mediana, cele din Fragmente si, in fine, ineditele, constituie, de fapt, tot atatea straturi ale viziunii, cu note specifice fiecaruia, dincolo de atmosfera oarecum unitara. VersuriAc din 1968 trimit intr-o mai mare masura spre tehnica intalnirilor insolite din dicteul automat suprarealist, disjunctia elementelor constitutive ale imaginii liind frapanta. Un prim poem din acest ciclu -cu titlu trimitand la un motiv de basm, -nuielusa fermecata "a basmelor care ne-au fermecat copilaria", ce detecteaza comorile ascunse - nuia de cremene si uneori de zahar -propune chiar un fel de program al multiplicarii ecuatiilor imagistice si a ipostazelor eului:
"usor e sa mori in numele altuia
omul virgil moare in numele omului vasile
o fereastra este deschisa in stanga
o fereastra este deschisa in dreapta
spre o natura a copiilor proptiti in meditatie
atunci mai multe fapte au o mare importanta".
Altul ironizeaza usor pornirea .de a reduce polisemia discursului si interpretarea ad litteram a poeziei:
"sub acest cuvant sufera beethoven
cu acest cuvant se vindeca lepra hei vanatori
sa-l prindem si sa-l prindem
si sa-l ducem in orasul nostru pe deal".
Sugestia anonimatului rostirii, a unei anumite instrainari de sine, apare de pe acum ("mi-am uitat casa si numele e obositor
sa-ti stii mereu numele pe de rost"), ca si alteritatea rimbaldiana, interpretata tot in regimul alienarii si insingurarii:
"nu incape indoiala suntem fericiti ca trestiile
dar intr-un singur fel se considera si justa viata // buna ziua va spun buna ziua-n plina strada
pentru totdeauna oricine as fi sunt celalalt".
Unele poeme mizeaza pe notatia senzoriala sugestiva ("din nou sub cearceafuri si albe
camasi intinse pe sarma sa se usuce
prin cartierul ros de amintire pana la sange"), subiectul liric aparand chiar in ipostaza de "scamator al plimbarilor si animal fericit" ori inregistrand la modul reportericesc cate un colt de cartier bucurestean:
"la piata la chioscul la cinematografele
langa biserica sfantul gheorghe nou dupa colt
unde pravalii isi pun laba lor pe trei metri de soare
si chiar mai departe peste deal peste noua dealuri cantand".
Evocarea prospetimii si candorii copilaresti opuse conformismului si supravegherii rationale ("copiii orasului se fac incet mari
fara teama de umbra doicilor
care croseteaza aici de mai multe decenii") cu pericolul rupturii de ele ("vai si amar de o pasare vil si de o mata vil
si chiar de o maimuta vil
cea care locuieste langa foc
iese din cand in cand din oamenii folositori pe branci
cu toate cele saptezeci si noua de fracturi proaspete"; "batrani cu permis de trecere
imi pandesc intoarcerea la tarm") sta alaturi de discursul concentrat al revoltei contra stagnarii si cuminteniei conformiste:
"vei spune ca asta e viata si eu voi spune ca asta nu e viata
si mai apoi cat echilibru pe o sarma-n singuratate
noi ne iubim in masura in care ura ta impotriva pietrelor
este si ura mea impotriva pietrelor
priveste intr-acolo si ai sa vezi cum atarna cumintenia pamantului
pieptanata dulce deasupra patului in care ne mai iubim".
Cateva poeme de dragoste propun, in completare, mici parabole ale unei iubiri dificile, in stare de tensiune, amenintate de solitudine. Poemele preluate din Fragmente din regiunea de odinioara indica deja trecerea la un discurs mai calculat sincopat, cu finaluri deschise, pe care il constrange, in chip foarte relativ, structura parabolica. intr-un loc poetul declara a fi "parasit arta inalta a descrierii", probabil in folosul unei sugestivitati mai rafinate, probate, de altfel, de relativul ermetism al unor versuri.
Notatia, conservata inca, vizeaza maxima concentrare si se deschide spre un orizont oniric ambiguu-angoasant, ca in Flori albastre:
"nici o mangaiere si flori albastre, si nici o vorba, mana va crede ca viseaza, limba doarme de noua ani intre ape. flori albastre da inspaimantatoare flori albastre si mai ales nici o vorba: cutit langa cutit".
Sau, in Prietenii, unde apare obsesia pericolului "legii", al conformismului ce ameninta libera comunicare, pentru a sfarsi in singuratate si tacere:
"da rana pe care am pierdut-o noi mereu in somn - da pasarea oprita pe cer ca o rana. si ultimele noastre dorinte ocolind orasul invaluite in mare teama.
da uneori cand ma gandesc la noi trebuie sa primesc din nou legea: in genunchi si pe coate. // si mai aproape decat acest pocnet minunat, lui sa-i cada o lacrima el sa-si sape cu furie un mormant in urechi: i se vor trimite cuvinte intr-o caruta de cuvinte trasa de cuvinte, va fi liniste va fi seara".
O acuta nevoie de autenticitate a poeziei se comunica explicit in unele versuri ("cu indiferenta sau cu bucurie toate imprejurarile revin dar vai maine la cel dintai semn brutal s-ar putea sa nu existe o sigura dovada o respiratie adevarata o cicatrice"), impreuna cu un anumit gust al solemnitatii si fastului expresiv - poate un ecou din Saint-John Perse, citat altundeva - care acorda poetului si discursului sau un loc printre exceptii:
"daca ai fi privit la lumina acelei ultime zile.
faima si sangele se raspandeau pe vechile locuri ah si ai trecut si a trecut surazand prin fata portilor inalte: ceva de interes universal: un lant de juraminte
pana la aceasta muzica faceam altadata patru cinci salturi abile
regiunea de odinioara iti recastiga faima si sangele si poetul intarzie in lumina intunecata coborand printre aburii pe care nu-i poate imprastia".
Lui Cornel Regman, poemele din Fragmente i s-au parut a ti "infernul" lui Virgil Mazilescu "un hibrid constituit din avanturi oraculare retezate, din versete sau fragmente, unele de o fericita taietura, dar mai ales din revendicari ocolite, puse pe harta, care n-au nimic cu zona spiritualului si prea putin cu procesul sublimarii".
Acest "proces" este insa evident in ciclul de inedite, deopotriva in notatia mult concentrata a unor versuri mai apropiate de "lumea senzatiei" si in cele cu aer "oracular" si sapiential-parabolic (in care C. Regman vazuse ecouri din poeziile ultime ale lui E. Jebeleanu).
Din prima categorie ar putea fi citat Sarbatorile:
"cobori din cand in cand in sat cu pasi de stinsa fanfara: un baietandru
ecoul fara sfarsit al dulgherilor
un paianjen cu creasta de aur"
Aceeasi prospetime senzoriala in Prima poveste pentru Stefana, invaluita intr-un vag abur oniric:
"pisica va deschide iar fereastra
pisica verde si proaspata ca iarba
si in odaia pustie se va strecura
si la picioarele stapanului se va incolaci
dormi somnul te duce de pe lume
te spala si te piaptana si te imparte
copiilor saraci te-am si uitat
si ploaia va deschide iar fereastra // si moartea a deschis incet fereastra
moartea verde si proaspata ca iarba"
Poetul mizeaza frecvent aici pe aportul sugestiv al repetitiilor unor secvente si sintagme, al refrenelor, unele intrerupte, lasate in suspensie, pentru a accentua o anumita solemnitate ritualica a rostirii, ca in poemul intitulat Speranta, unde apelului la contactul imediat -si adesea funest - cu concretul carnal al realului i se prefera atitudinea detasat-melancolica a celui constient de fragilitatea lumii, invaluit intr-o atmosfera mai curand crepusculara:
"raspunde la marile si micile strigate sange
bea numai cald: oribila este speranta
oribila este
sub cerul mai galben ca frunza ca floarea
sa-ntind mana (oribila ah
si devastatoare) fiindca uitasem
cum se intinde o mana si cum se retrage
cum se intinde o mana si cum se retrage
sub cerul mai galben ca frunza mai galben ca floarea".
E o vointa de retragere, de fapt, si din regulamente si legi rigide, pentru a fi regasita - dar nu e cu putinta - conditia originara a poeziei:
"fara teama si fara uimire, am nadajduit o clipa
ca zidarul nu-si cunoaste meseria, ca salahorul va fi ultimul
care sa puna umarul aici fara teama si tara uimire
ziceau, trandafirul - ziceau, am ras si (astfel)
am plans: dupa natura imprejurarilor, am vrut
sa trec neobservat, sacru, nadajduisem o clipa".
Conformismul perechilor care "se leganau la orizont in streangul zilei
vorb(ind) ca mortii in praf desi morti nu erau", cu al lor limbaj al "adoratiei" ii repugna, preferandu-i-se, ia limita - cum ne sugera un poem din Fragmente -"limba animala", in contrast cu conventiile unui discurs amoros al "vorbelor mari cazute in desuetudine si in viciu", deschis spre unica perspectiva, comuna a "ranilor patului", ori, in alt registru, catre "marunta retorica buna la toate".
La o alta extrema, sub numele unui personaj dostoievskian, se exprima in chipul cel mai direct si brutal ruptura fata de lumea supusa constragerilor si conventiilor:
"ei au lumea lor si lumea asta a lor imi face greata
si chiar cu o cutie goala de conserve in gura sunt gata sa urlu
si chiar cu o bomba in maduva sirei spinarii sunt gata sa urlu
ca au lumea lor si ca lumea asta a lor imi face greata"
(Satov).
Sunt probe ca, sub "aschiile de sintaxa" si "amanarile" despre care vorbea Dinu Flamand, traducand nelinisti si tensiuni subterane, pe un fond de sensibilitate ranita, marcata de constiinta precaritatii existentei, mocneste si o revolta surda, sporind dramatismul adesea disimulat al discursului fragmentai la suprafata, talonant si nesigur de propriile capacitati de expresie.
