URCAN BATRANUL - Volum de nuvele si povestiri de aparut postum la Fundatia pentru Literatura si Arta "Regele Carol II", Bucuresti . Impulsionata de succesul robust al cartii, aceeasi prestigioasa Casa editoriala, denumita ulterior Fundatia Culturala "Regele Mihai I", si ramasa sub conducerea lui Al. Rosetti, asigura si editia din 1944, sub ingrijirea aceluiasi Ion Chinezu, semnatarul unei Prezentari de o rara receptivitate. Din pacate, bunele oficii editoriale ale Fundatiilor, care au contribuit excelent la plasarea volumului pe orbita celor mai sigure valori ale prozei noastre, au fost puse la indoiala de catre Cornel Regman, alcatuitorul editiei critice din 1965 a nuvelelor. Luand in considerare aparitia postuma a cartii precum si existenta unor minuscule interventii in textul editat, acesta aprecie editia princeps din 1938 drept lipsita de autenticitate din unghi auctorial, in consecinta, isi asuma indrazneala de a o ocoli, incredintand tiparului variantele din reviste ale majoritatii naratiunilor, - decizie prezumtioasa insusita insa de catre unii editori ulteriori in semn de respect fata de aplombul "critic" al respectivei intreprinderi.
Arbitrara optiune neglija faptul ca insusi prozatorul - un invederat perfectionist obisnuia sa-si amelioreze stilistic creatiile, imbunatatiri care puteau fi prea bine preluate de catre Ion Chinezu in calitatea-i de colaborator apropiat. De altfel, chiar Comei Regman identifica si admite paternitatea auctoriala in cazul nuvelei titulare, drept care reproduce pentru tipar in imprejurarea data versiunea de la Fundatii. Regretabil e insa ca nu la fel procedeaza si in circumstanta Inmormantarii lui Urcan batranul, unde, de dragul unei inselatoare fidelitati fata de autor, el promoveaza, de pilda, varianta lui "Ludos" pentru Ludus ori adauga cu acribie exagerata un articol nehotarat in paranteza dreptunghiulara transcriind:
"vanzand [niste] boi", desi se remarca lesne ca in ambele situatii intalnim niste simple erori de tipar. Tot astfel ar fi putut observa ca substituirile:
"poale" pentru "fuste", "topeau" pentru "dizolvau", dar, mai ales, "rafuit" pentru "aranjat" vadeau paternitatea lui Pavel Dan, iar nu pe aceea a lui Ion Chinezu. Argumentele de mai sus arata de ce reeditarea din 1987 a volumului Urcan batranul (realizata de semnatarul consideratiilor de fata) repune pe drept cuvant in drepturi prima editie, - recomandand totodata abordarea aceasta si viitorilor editori ai volumului.
Din unghiul ariei specificitatii, interpretarile date in timp nuvelisticii lui Pavel Dan oscileaza, pare-se, intre doua perspective opuse.
Cea dintai, configurata de catre inspirata Prezentare a lui Ion Chinezu din fruntea editiei-princepes, apreciaza volumul drept certificatul de cetatenie epica al Campiei Ardealului. Tinutul - cu-dcalurile-i mai domoale, amintind (noteaza autorul) "valurile impietrite ale unei mari infuriate"
(relief impropriu, ce-i drept, unei adevarate "campii"), ori cu penuria de paduri si ape curgatoare isi gaseste aici efigia nu numai geografica, dar, pe alocuri, fara insistente regionale exagerate, si etnografico-folclorica. Dimpotriva, la extrema cealalta se situeaza punctul de vedere profesat de Eugene Ionesco in a sa Preface la Le pere Urcan, talmacirea-i franceza din 1945 a cartii. Renuntand sa mai supraliciteze atributele "taranilor din regiunea Turzii", dramaturgul de mai tarziu prefera sa contemple in lumea rurala evocata "umanitatea intreaga redusa la o schema simpla, esentiala" ceea ce - amintindu-i de Marcel Jouhandeau si Marcel Aymc, precum si de asemanarea dintre unele dansuri romanesti si cele din centrul Frantei - ii ofera prilejul sa aprecieze:
"In aceste nuvele, ca in toate povestirile cu tarani, drama se desfasoara cel mai adesea in jurul pamantului; aceeasi duritate (avand uneori ceva ca un crampei de cer albastru, o dulceata venind din profunzimi misterioase), avaritia, uneori sordida, rapacitatea si in acelasi timp - prin ce contrast ! sentimentul armoniei lumii, visul, misterul, prospetimea izvoarelor vii".
intre aceste doua limite ar trebui probabil situata optiunea acordata relevantei ardelene a prozei acestui continuator al lui Slavici si Rebreanu, filiatie asumata constient de scriitor si ale carei semnalmente ar putea consta in: caracterele si conflictele puternice, reprezentative din unghi social. inclinatia spre proza de observatie, bizuita pe cultivarea amanuntului semnificativ si, nu in ultimul rand, distinctiva rigoare arhitectonica. Acestor determinante mai mult sau mai putin calculabilc li se adauga in chip necesar firul individual al Parcelor, imponderabilele personalitatii creatorului, impletite in ateul de fata din datele unei biografii pe cat de atasate vocatiei perfectiunii pe atat de ravasite de catre un destin potrivnic. Daca naratiunile lui Pavel Dan vadesc o graitoare inclinatie spre motivele despartirii si mortii, daca amprentele aceluiasi imanent pesimism razbat in simbolistica vizionara, cvasi-expresionista, a notatiilor aucloriale configurand o lume pornita pe calea "alterarii", a deteriorarii, daca personajele sale dezvaluie un voluntarism pe alocuri "autist", impins nu o dala dincolo de pragul pierderii legaturii rationale cu ambianta, mergand mana in mana cu imbinarea "celui mai acerb realism cu un fantastic indraznet care coboara de-a dreptul din basm, din balada si din descantec"
(Ion Chinezii), pe scurt, daca, in ciuda intinderii sale restranse proza acestui tanar autor reformeaza mijloacele expresive ale inventiei epice ardelene, salba de inedite valente si haruri se datoreaza fireste tocmai acestei irepetabile inzestrari individuale. Nuvelele de prim plan ale volumului ofera mostre ilustrative ale tuturor perspectivelor interpretative trecute mai sus in revista. Sa incepem cu istoria acestei intabulari "cu cantec" din naratiunea titulara. O asemenea tentativa filiala de sustragere a avutului patintilor intalnim si in arhicomentatul si laudatul roman Morometii al lui Marin Preda, dar fara relieful narativ si stiinta gradarii ale acestei "povesti taranesti"
(titlul din "Gand romanesc" al nuvelei).
Uneltirea nu mai intampina aici opozitia unui satean sofisticat, amator de taclale politico-jurnalistice vrednice de Miticii lui Caragiale, ci indarjirea ancestrala, tenace si vicleana, a unei fiice aprige a pamantului pentru care pierderea proprietatii asupra ogoarelor nu mai inseamna o oarecare decadere din drepturi, ci prabusirea intr-o categorie sociala inferioara, cea a slugilor:
"Sa mane de-acuma cand mi-ti pune voi in blid ?" isi intreaba ea "retoric" fiul inainte de a da frau liber furiei. De buna seama, excelenta artistica a nuvelei Urcau batranul datoreaza mult viabilitatii acestei eroine memorabile, ale carei trairi si reactii le urmareste cu o verosimilitate impecabila, incepand cu "gandul rau" al eventualitatii urzelii si prefacerea treptata a banuielii in certitudine pana la declansarea rafuielii nezagazuite, dublata de manevrele menite sa dejoace masinatia, ceea ce se si intampla o data cu deznodamantul "fericit".
O vom reintalni pe aceasta statuara Ludovica, elocventa ca un avocat chiar si atunci cand nu arc dreptate si irezistibila ca insasi viata, in miezul intrigii mai amplei istorisiri secunde a ciclului.
Datorita acceptarii cuvantului ei de ordine, "inmormantarea lui Urcan batranul"
(titlul naratiunii) se preface in reversul grotesc, ajuns de pomina, al unei "comandari", asadar intr-un si mai rasunator scandal.
Pe de alta parte, oricate dezastre potentiale putea genera hotararea-i fatala, aparent chibzuita, de a nu "satura golanii din noua sate"
(cum numeste ea "propagandistic" refuzul de a onora datina pomenii), darea in spectacol a Urcanestilor s-ar fi asemanai cu o nunta fara lautari fara contributia regizorala si actoriceasca a corifeului compromiterii falosului neam, nimeni altul decat Tiron, preotul satului, cel care pune uzanta predicii funebre in slujba unei fulminante peroratii demascatoare. Procedeul acestei absolutizari potential explozive a caracterelor si atitudinilor reapare definitoriu si in alte naratiuni. Ce este, de pilda. Priveghiul daca nu succesiunea a doua evenimente tragice: primul - o sinucidere - provocat de rautatea ireductibila, "fabuloasa", s-ar zice, a unei neveste (aliata cu fiica ei deopotriva de neomenoasa), secundul declansat de batjocura pe potriva a unui insolit si din nou necrutator comediant rural (poreclit Suta), intruchiparea "grelei batjocuri taranesti", "unul din acei ciudati intelepti ai satelor carora ploile nu le strica graul, vitele nu le fac gunoi in batatura".
Daca un om se arunca in fantana, daca, la priveghi, paharul rabdarii revarsandu-se, rudele mortului trec la rafuiala, iar casa ia foc in teribila inclestare, toate par a se petrece ca o rasfrangere "fenomenala" a celor doua "idei absolute".
Tot astfel stau lucrurile in perimetrul nuvelei istorice Iobagii, inspirata din rascoala din . Pe cat de rabdator dozata e acumularea nemultumirilor in Craisonil Horea de Liviu Rebrcanu (pe romancier interesandu-l ansamblul perspectivei asupra evenimentului), pe atat de personalizata apare iruptia razvratirii aici, starnita fiind iarasi de un exces de rautate, cea a baronului, "omul mic si naparcos", in stare sa ucida propria manu un iobag sosit cu intarziere cu plugul pe ogor, iar apoi, luat de valul unui alt capriciu excesiv, sa puna prinsoare, desi aflase de izbucnirea rascoalei motilor, ca-i va alunga pe oamenii veniti "dupa plata muncii lor, dupa dreptul lor" fara a intampina vreo impotrivire.
Pe un asemenea fundal epic, potentat vizionar de insidiile demonologice si tanatologice ale notatiilor auctoriale - care inaugurau in 1938, cum am mai sugerat, o noua fila in evolutia artei epice transilvane - revine, cu o simptomatica frecventa obsesiva, tema plecarii, a migrarii, a parasirii cuibului, a supremei despartiri, careia i se asociaza motivul drumului sau al mersului cu carul. De voie ori de nevoie, cu sau tara noima, la propriu sau la figurat, eroii lui Pavel Dan se astern la drum. Un exemplu dc-a dreptul emblematic il ofera straniile plecari de acasa, in lungul si latul Ardealului, ale lui Urcan batranul. Exegetii prozatorului din anii stapanirii comuniste asupra Romaniei se multumeau sa le puna pe seama instinctului chiaburesc de inavutire pe orice cai. Nu de aceeasi parere este, insa, in mentionata Preface la Le pere Urcan, Eugene Ionesco, ca unul care apreciaza ca "viziunea lui Pavcl Dan nu este sociala sau politica, ci filosofica si destul de pesimista".
Observand ca originalul taran se intoarce din vagabondarile sale cu desagii plini de lucruri nu dintre cele mai utile si ca "vinde pe nimica ce a obtinand cersind, sau daruieste", scriitorul franco-roman socoteste ca "batranul Urcan nu bate drumurile numai pentru a aduna avere, ci si dintr-o inclinatie spre saracie si umilinta; dar si pentru altceva: pentru a se culca sub cerul liber, cu capul pe o piatra, in mijlocul campurilor. El fuge de acasa pentru a rupe legaturile cu satul, cu familia si pentru a se regasi singur cu drumurile, cerul, pamantul: [] el vrea bogatia si, in acelasi timp, se detaseaza de ea. [] Este aici, desigur, o neliniste secreta. Pavel Dan era ci insusi un nelinistit".
Tot astfel, mentinandu-se pe aceeasi orbita tematica, motivul drumului configureaza rampa de lansare narativa a celor trei evocari ale plecarilor unor sateni la targ din Precub, Jufa si Carja, de fiecare data echivalente cu niste descinderi intr-o alta lume, plina de aventuri potentiale si surprize mai degraba vitrege.
In egala masura relevante sunt ipostazele interioare, de filiatie dostoievskiana, ale peregrinarilor, privirile peste bord spre abisurile ametitoare ale relatiei existentei cu limitele sale.
Le intalnim, bunaoara, in tonurile grave ale contemplarii destinului uman din sectiunea prima a inmormantarii, dar mai ales in suita de imagini intens vizionare iscate in mintea naratorului din Zborul de la cuib, abatut de la obligatiile curente langa groapa proaspat deschisa a tatalui sau. Admirabil apare manuita in aceasta ultima povestire convergenta polifonica a celor trei ipostaze distincte ale plecarii: mai intai, dezradacinarea anterior sugerata a profesorului ajuns "pasare pribeaga" dupa ce acceptase sa fie "o creanga rupta din trunchiul puternic al satului, aruncata undeva in lume"; apoi, rememorarea ceasurilor din urma ale tatalui (al carei rapsod epic este sotia lui), iesit la ora tarzie din noapte sa invaluie cu o privire de ramas bun fiintele si lucrurile familiare din ograda; in sfarsit, "zborul de la cuib" deopotriva de sfasietor, al mamei batrane, obligata sa accepte indemnul de a se muta la feciorul orasean si deci - alta dezradacinare -sa se desparta de "stalpul casei", imbratisandu-l ca pe "un prieten din copilarie", cel care-i aminteste ca "de fiecare palma de pamant o leaga ceva".
Tot o calatorie, rasfranta de asta data in registrul unei viziuni onirice, traieste si muribundul lacob din naratiunea de debut Ursita (o asemenea experienta prevestitoare incercase si vestitul sau omonim biblic), personajul obsedat de porunca din vis a raposatei sale mame de a trage o brazda pana la viitoarea-i locuinta din preajma lacului de langa un sat vecin. Surpriza de proportii a deznodamantului consta in descoperirea ca omul, profitand de oboseala celor apropiati, a dat curs de adevaratelea indemnului oniric, plecand intr-acolo noaptea, in plina iarna, pe ger si zapada.
In sfarsit, nu mai putin semnificativa e recurenta aceluiasi moliv in Copil schimbat, nuvela explicit fantastica, de o recunoscuta valoare, a volumului. Dupa o expozitiva "tema cu variatiuni" in centrul careia se afla iarasi drumul, motivul e potentat de plasarea in centrul actiunii a unui itinerar, parcurs si evocat de catre un mocan, adica de catre un "drumet" prin excelenta, chiar daca mai mult de nevoie decat de voie. Edificiul epic se sprijina pe un eres, deci pe un produs slefuit in timp al imaginatiei folclorice, insa individualizat, restituit ca o rascolitoare experienta personala. E vorba de credinta straveche (amintind Legenda Sf. Sisinie din Codex Sturdzanus) in puterea diavolului de a substitui pedepsitor noii nascuti nedoriti de parintii lor. Reluand o situatie uzuala in sfera fantasticului, trama epica se desfasoara pe fundalul unei mari restristi:
"o lipsa si o foamete" Iara pereche abatuta asupra muntilor Apuseni, ba chiar intinsa pana in Campie. Astfel intretinute, reprezentarile supranaturale cunosc o multitudine si o varietate impresionante. Cea dintai coincide desigur cu "pacatul" capital de a nu se fi bucurai Ia venirea copilului sau pe lume, agravat sugereaza motul narator - de sudalma lasata sa-i scape atunci. Drept urmare, incercarea disperata de a procura hrana pescuind noaptea intr-o portiune aproape inaccesibila a raului de munte se va preface intr-o ratacire fara noima, intr-o goana bezmetica specifica genului.
Vin la rand alte incalcari ale bunelor datini, configurand tot atatea ipostaze ale consemnului superstitios "nu e bine sa": plecarea la drum Iara a-si face cruce, defectiunea intarzierii ortacului intr-ale pescuitului, ispita privirii indarat (detaliu de filiatie biblico-mitica), descoperirea uitarii acasa a nedespartitei "epistolii cazute din cer a Maicii Domnului", instalarea neobisnuita printre moti a "uratului"
(.= anxietatii) in inima nevestei si a spaimei in sufletul barbatului. Pe un asemenea teren psihic acaparat, ca in Hanul de Guy de Maupassant, de semnalmentele terorii, prind contur si alte reprezentari supranormale, pe alocuri, de obarsie folclorica: luna "rosie ca o fata plina de sange" ori "sarind de pe stanca pe stanca [si] luand-o la goana printre brazi", tacerea "tare ca piatra", "zmeul" care "trece pe langa tine varsand ioc" sau "Muma Padurii" inganand din "codrul tara margini" si "muntele din fala" strigatul drumetului dupa camaradul absent, iscat de dorinta de a-si da curaj. Dintre reprezentarile acestea complementar-fantastice se desprinde principala intruchipare supranaturala: fiinta nedefinita, "mogaldeata", simtita aproape la tot pasul, luand cand chipul "umbrelor ciudate ale brazilor rastignite pe pamant" cand, din ce in ce mai explicit, pe acela al diavolului.
Nu e vorba de un ispititor perfid-afabil, de stirpe mefistofelica, ci - caz rar in uzantele genului de la noi sau de prin alte parti - de unul uriesesc si infricosator la modul gotic:
"vazui pe perete umbra matahalei din padure: un cap cat un ciubar de zece mierte, trupul gros ca stanca si picioare cu copite de cal".
Secventa ultima ii insufla mult incercatului narator, o data cu intrarea intr-un fel de sura tenebroasa, senzatia de descindere pe celalalt taram, unde diavolul-umbra savarseste schimbarea copilului sub supravegherea tartorului demonic al locului.
Pe de alta parte, respectand o practica uzuala a acestui tip de naratiune, talcuirea nemaiintalnitei experiente sugereaza doua piste interpretative: in vreme ce mocanul nu se indoieste de realitatea aventurii sale fantastice, desi admite la un moment dat ca s-a auzit chemai in noapte nu cu urechea "dinafara", ci cu cea interioara, apropiatii sai pun intreaga poveste pe o zaticnire a mintii. Evident, prioritara este versiunea prima, afirmativa, cea favorabila naturii fantastice a rascolitoarei patanii, careia in chip semnificativ i se asociaza, cu alura unui initiat in astfel de peripetii, auditorul de pe Campie al istorisirii, in sfarsit, deopotriva conforma exigentelor prozei fantastice autentice este necurmala succesiune de deveniri sau ipostaze insolite: traversand o convertire capitala, din prizonier al spaimelor superstitioase, motul pretinde a fi ajuns un solomonar vestit, un detinator al fortei magice vindicative, menite, sustine el, sa raspunda totodata chemarilor altor victime potentiale ale diavolului. Nu se stie cum ar fi aratat tesatura epica a prefiguratului roman Ospatul dracului, plamadit probabil din decantarea la alte dimensiuni a naratiunilor ciclului Urcancstilor dimpreuna cu distinctivele "elemente de folclor magic si de superstitie"
(Octav Sulutiu), proiect literar in vederea caruia, aflam de la Ion Chinezu, scriitorul intreprinsese staruitoare anchete printre taranii din Tritiul natal si din imprejurimi.
Ceea ce stim insa cu siguranta e ca anterior comentatele istorisiri reprezentative ale lui Pavel Dan (existand, desigur si altele sustinute de o substanta mai rarefiata, indeosebi dintre cele de inspiratie citadina) constituie nu doar "niste cartoanc-studiu pentru o mare compozitie"
(G. Cali-nescu), ci niste autentice capodopere ale speciei lor, demne sa figureze in antologiile cele mai selecte ale nuvelei romanesti. O asemenea antologic a si fost realizata in 1979 de catre editura Mincrva, iar titlul sau este formulat nu intamplator: De la Negnizzi la Pa vel Dan.
