URCAN BATRANUL - Volum de nuvele si povestiri de aparut postum la Fundatia pentru Literatura si Arta "Regele Carol II", Bucuresti . Impulsionata de succesul robust al cartii, aceeasi prestigioasa Casa editoriala, denumita ulterior Fundatia Culturala "Regele Mihai I", si ramasa sub conducerea lui Al. Rosetti, asigura si editia din 1944, sub ingrijirea aceluiasi Ion Chinezu, semnatarul unei Prezentari de o rara receptivitate. Din pacate, bunele oficii editoriale ale Fundatiilor, care au contribuit excelent la plasarea volumului pe orbita celor mai sigure valori ale prozei noastre, au fost puse la indoiala de catre Cornel Regman, alcatuitorul editiei critice din 1965 a nuvelelor. Luand in considerare aparitia postuma a cartii precum si existenta unor minuscule interventii in textul editat, acesta aprecie editia princeps din 1938 drept lipsita de autenticitate din unghi auctorial, in consecinta, isi asuma indrazneala de a o ocoli, incredintand tiparului variantele din reviste ale majoritatii naratiunilor, - decizie prezumtioasa insusita insa de catre unii editori ulteriori in semn de respect fata de aplombul "critic" al respectivei intreprinderi.
Arbitrara optiune neglija faptul ca insusi prozatorul - un invederat perfectionist obisnuia sa-si amelioreze stilistic creatiile, imbunatatiri care puteau fi prea bine preluate de catre Ion Chinezu in calitatea-i de colaborator apropiat. De altfel, chiar Comei Regman identifica si admite paternitatea auctoriala in cazul nuvelei titulare, drept care reproduce pentru tipar in imprejurarea data versiunea de la Fundatii. Regretabil e insa ca nu la fel procedeaza si in circumstanta Inmormantarii lui Urcan batranul, unde, de dragul unei inselatoare fidelitati fata de autor, el promoveaza, de pilda, varianta lui "Ludos" pentru Ludus ori adauga cu acribie exagerata un articol nehotarat in paranteza dreptunghiulara transcriind:
"vanzand [niste] boi", desi se remarca lesne ca in ambele situatii intalnim niste simple erori de tipar. Tot astfel ar fi putut observa ca substituirile:
"poale" pentru "fuste", "topeau" pentru "dizolvau", dar, mai ales, "rafuit" pentru "aranjat" vadeau paternitatea lui Pavel Dan, iar nu pe aceea a lui Ion Chinezu. Argumentele de mai sus arata de ce reeditarea din 1987 a volumului Urcan batranul (realizata de semnatarul consideratiilor de fata) repune pe drept cuvant in drepturi prima editie, - recomandand totodata abordarea aceasta si viitorilor editori ai volumului.
Din unghiul ariei specificitatii, interpretarile date in timp nuvelisticii lui Pavel Dan oscileaza, pare-se, intre doua perspective opuse.
Cea dintai, configurata de catre inspirata Prezentare a lui Ion Chinezu din fruntea editiei-princepes, apreciaza volumul drept certificatul de cetatenie epica al Campiei Ardealului. Tinutul - cu-dcalurile-i mai domoale, amintind (noteaza autorul) "valurile impietrite ale unei mari infuriate"
(relief impropriu, ce-i drept, unei adevarate "campii"), ori cu penuria de paduri si ape curgatoare isi gaseste aici efigia nu numai geografica, dar, pe alocuri, fara insistente regionale exagerate, si etnografico-folclorica. Dimpotriva, la extrema cealalta se situeaza punctul de vedere profesat de Eugene Ionesco in a sa Preface la Le pere Urcan, talmacirea-i franceza din 1945 a cartii. Renuntand sa mai supraliciteze atributele "taranilor din regiunea Turzii", dramaturgul de mai tarziu prefera sa contemple in lumea rurala evocata "umanitatea intreaga redusa la o schema simpla, esentiala" ceea ce - amintindu-i de Marcel Jouhandeau si Marcel Aymc, precum si de asemanarea dintre unele dansuri romanesti si cele din centrul Frantei - ii ofera prilejul sa aprecieze:
"In aceste nuvele, ca in toate povestirile cu tarani, drama se desfasoara cel mai adesea in jurul pamantului; aceeasi duritate (avand uneori ceva ca un crampei de cer albastru, o dulceata venind din profunzimi misterioase), avaritia, uneori sordida, rapacitatea si in acelasi timp - prin ce contrast ! sentimentul armoniei lumii, visul, misterul, prospetimea izvoarelor vii".
intre aceste doua limite ar trebui probabil situata optiunea acordata relevantei ardelene a prozei acestui continuator al lui Slavici si Rebreanu, filiatie asumata constient de scriitor si ale carei semnalmente ar putea consta in: caracterele si conflictele puternice, reprezentative din unghi social. inclinatia spre proza de observatie, bizuita pe cultivarea amanuntului semnificativ si, nu in ultimul rand, distinctiva rigoare arhitectonica. Acestor determinante mai mult sau mai putin calculabilc li se adauga in chip necesar firul individual al Parcelor, imponderabilele personalitatii creatorului, impletite in ateul de fata din datele unei biografii pe cat de atasate vocatiei perfectiunii pe atat de ravasite de catre un destin potrivnic. Daca naratiunile lui Pavel Dan vadesc o graitoare inclinatie spre motivele despartirii si mortii, daca amprentele aceluiasi imanent pesimism razbat in simbolistica vizionara, cvasi-expresionista, a notatiilor aucloriale configurand o lume pornita pe calea "alterarii", a deteriorarii, daca personajele sale dezvaluie un voluntarism pe alocuri "autist", impins nu o dala dincolo de pragul pierderii legaturii rationale cu ambianta, mergand mana in mana cu imbinarea "celui mai acerb realism cu un fantastic indraznet care coboara de-a dreptul din basm, din balada si din descantec"
(Ion Chinezii), pe scurt, daca, in ciuda intinderii sale restranse proza acestui tanar autor reformeaza mijloacele expresive ale inventiei epice ardelene, salba de inedite valente si haruri se datoreaza fireste tocmai acestei irepetabile inzestrari individuale. Nuvelele de prim plan ale volumului ofera mostre ilustrative ale tuturor perspectivelor interpretative trecute mai sus in revista. Sa incepem cu istoria acestei intabulari "cu cantec" din naratiunea titulara. O asemenea tentativa filiala de sustragere a avutului patintilor intalnim si in arhicomentatul si laudatul roman Morometii al lui Marin Preda, dar fara relieful narativ si stiinta gradarii ale acestei "povesti taranesti"
(titlul din "Gand romanesc" al nuvelei).
Uneltirea nu mai intampina aici opozitia unui satean sofisticat, amator de taclale politico-jurnalistice vrednice de Miticii lui Caragiale, ci indarjirea ancestrala, tenace si vicleana, a unei fiice aprige a pamantului pentru care pierderea proprietatii asupra ogoarelor nu mai inseamna o oarecare decadere din drepturi, ci prabusirea intr-o categorie sociala inferioara, cea a slugilor:
"Sa mane de-acuma cand mi-ti pune voi in blid ?" isi intreaba ea "retoric" fiul inainte de a da frau liber furiei. De buna seama, excelenta artistica a nuvelei Urcau batranul datoreaza mult viabilitatii acestei eroine memorabile, ale carei trairi si reactii le urmareste cu o verosimilitate impecabila, incepand cu "gandul rau" al eventualitatii urzelii si prefacerea treptata a banuielii in certitudine pana la declansarea rafuielii nezagazuite, dublata de manevrele menite sa dejoace masinatia, ceea ce se si intampla o data cu deznodamantul "fericit".
O vom reintalni pe aceasta statuara Ludovica, elocventa ca un avocat chiar si atunci cand nu arc dreptate si irezistibila ca insasi viata, in miezul intrigii mai amplei istorisiri secunde a ciclului.
Datorita acceptarii cuvantului ei de ordine, "inmormantarea lui Urcan batranul"
(titlul naratiunii) se preface in reversul grotesc, ajuns de pomina, al unei "comandari", asadar intr-un si mai rasunator scandal.
Pe de alta parte, oricate dezastre potentiale putea genera hotararea-i fatala, aparent chibzuita, de a nu "satura golanii din noua sate"
(cum numeste ea "propagandistic" refuzul de a onora datina pomenii), darea in spectacol a Urcanestilor s-ar fi asemanai cu o nunta fara lautari fara contributia regizorala si actoriceasca a corifeului compromiterii falosului neam, nimeni altul decat Tiron, preotul satului, cel care pune uzanta predicii funebre in slujba unei fulminante peroratii demascatoare. Procedeul acestei absolutizari potential explozive a caracterelor si atitudinilor reapare definitoriu si in alte naratiuni. Ce este, de pilda. Priveghiul daca nu succesiunea a doua evenimente tragice: primul - o sinucidere - provocat de rautatea ireductibila, "fabuloasa", s-ar zice, a unei neveste (aliata cu fiica ei deopotriva de neomenoasa), secundul declansat de batjocura pe potriva a unui insolit si din nou necrutator comediant rural (poreclit Suta), intruchiparea "grelei batjocuri taranesti", "unul din acei ciudati intelepti ai satelor carora ploile nu le strica graul, vitele nu le fac gunoi in batatura".
Daca un om se arunca in fantana, daca, la priveghi, paharul rabdarii revarsandu-se, rudele mortului trec la rafuiala, iar casa ia foc in teribila inclestare, toate par a se petrece ca o rasfrangere "fenomenala" a celor doua "idei absolute".
Tot astfel stau lucrurile in perimetrul nuvelei istorice Iobagii, inspirata din rascoala din . Pe cat de rabdator dozata e acumularea nemultumirilor in Craisonil Horea de Liviu Rebrcanu (pe romancier interesandu-l ansamblul perspectivei asupra evenimentului), pe atat de personalizata apare iruptia razvratirii aici, starnita fiind iarasi de un exces de rautate, cea a baronului, "omul mic si naparcos", in stare sa ucida propria manu un iobag sosit cu intarziere cu plugul pe ogor, iar apoi, luat de valul unui alt capriciu excesiv, sa puna prinsoare, desi aflase de izbucnirea rascoalei motilor, ca-i va alunga pe oamenii veniti "dupa plata muncii lor, dupa dreptul lor" fara a intampina vreo impotrivire.