Un port la rasarit - roman de Radu Tudoran referat





UN PORT LA RASARIT - Roman de Radu Tudoran.

Prima editie in volum: Un port la rasarit, roman, Bucuresti, Editura Socec, .

"Carte de tinerete, datorata unei experiente directe, surprinzatoare si inedite devenite obsesie", Un port la rasarit e totusi "prima mea treapta si desigur cea mai importanta, parere pe care o subscriu abia astazi, la peste cinci decenii de cand am inceput sa scriu cartea"
(marturisea autorul in Prefata ce insoteste editiile din 1991).

Precedat si prefigurat ca atmosfera de volumul de nuvele Orasul cu fete sarace (1940), romanul (de debut) al lui Radu Tudoran apare intr-un context istoric deopotriva favorabil (revenirea in prim-plan a Moldovei de peste Prut) si nefavorabil (inceperea razboiului in est).

Bine primita de critica (Perpcssicius, VI. Strcinu, P. Constantinescu, E. Lovinescu etc.), care il saluta pe autor ca pe un "tanar maestru al romanului nostru contemporan"
(Perpessicius), cartea a fost receptata cu entuziasm de publicul epocii (dovada cele cinci editii succesive pana in 1944).

O data cu instaurarea noului regim "cartea a fost inmormantata"
(R. Tudoran) pentru o jumatate de veac (ca si alte romane cu o tematica "sensibila", ca de pilda Rusoaica lui Gib Mihaescu), retiparindu-se pentru prima data dupa razboi abia in 1991 (mai mult, nici chiar cronicile despre roman, ale lui Perpessicius, P. Constantinescu etc, nu s-au mai putut reedita dupa razboi, o parte din ele fiind reproduse abia de Valeriu Rapeanu intr-o anexa la editia din 1998).

Cartea a fost totodata si unul din principalele motive pentru care Nicolae Bogza (numele real al scriitorului), desi frate al lui Geo Bogza (pe atunci in plina afirmare), a fost totusi trecut indata dupa 23 august 1944 pe "lista neagra" a noului regim pentru aproape un deceniu. Pentru editia din 1991, autorul a revizuit stilistic romanul in intregime, dar, desi modificarile vizeaza doar nuantele textului, nu textul in sine, ele nu sunt totusi foarte fericite, atenuand oarecum inutil spontaneitatea si sinceritatea expresiei din primele editii.

Relatata la persoana I, naratiunea (care acopera un singur an, din toamna pana in iarna urmatoare) debuteaza (crono)logic cu sosirea eroului-naralor candva, in ultimii ani de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, intr-un generic port de la rasarit(ul) extrem al Romaniei Mari, de pe Limanul Nistrului (pori identificabil cu Cetatea Alba, antica cetate greceasca, mai apoi genoveza si moldoveneasca, alternativ ruseasca si romaneasca in epoca moderna, ca Basarabia insasi).



E un no man's land aflat la o (cvasi-metafizica) raspantie de geografii si civilizatii, la capatul lumii (europene) si la inceputul altei lumi, lumea slava (postrevolutionara), un dincolo misterios si amenintator ca un permanent nor de furtuna. Aici, in oraselul sarman si fara perspectiva, tanarul inginer venit din Bucuresti descopera o viata stranie ce incearca (zadarnic) sa neutralizeze (prin excesul de mancare, alcooluri tari, de preocupari erotice sau prin alnicc preparative mondene) constiinta fatali-
tii geografici si a climei, golul sufletesc si o nesfarsita (dar resemnata) disperare existentiala ce se dizolva entropie intr-o nepasare/delasare fara leac. Aceasta viata va pune treptat stapanire si pe el, ca o boala ("o boala a starii pe loc, o inexplicabila amnezie, o amorteala a mintii si a vointei"), ca o vraja rea, caci "in ciuda tuturor vitregiilor"
("alimentata tocmai de ele"), locul insusi "exercita o adevarata fascinatie" perversa ce transforma circeian trecatorii in captivi docili ai "mediului, [ai] imitivismului lui enigmatic"
(Vasile Popovici).



O prima tentativa de eliberare din lanturile nevazute ale Limanului se consuma totusi atunci cand, la indemnul comandorului Maximov (un rus "alb" fugit din calea revolutiei), eroul pleaca cu iahtul acestuia (rebotezat "Miladul", cu numele anagramat al Ludmilei, fiica comandorului, ucisa in aceeasi revolutie) pentru a implini un mantuitor voiaj spre sud. Dar locul blestemat face totul pentru a-l opri: la prima escala ispita dragostei ii iese in cale sub chipul Nadiei si indelung proiectata croaziera solitara se intrerupe pentru a continua, in doi, doar in granitele pitorescului litoral basarabean. Insa tocmai Nadia si iubirea ameninta acum sa transforme ocazionala incursiune a eroului in regatul libertatii (mai mult sugerata de Maximov) intr-o suprema evadare de sub tutela uscatului. Drept urmare, o furtuna teribila ("intrupare a spiritului malefic al Limanului, perfect verosimila, bine motivata literar", V. Popovici) vine sa inmormanteze definitiv (prin moartea Nadiei si distrugerea iahtului) (irite vis de libertate si fericire, la capatul unui episod ce degaja un puternic efect de fantastic. Aruncat de valuri pe acelasi tarm de unde plecase, fara iubita si Iara corabie, cu toate resorturile sufletesti sfaramate si cu (inca) prea via amintire a dc-abia incheiatelor peregrinari prin teritoriile sublimului, eroul e gata sa se reintoarca la Nimicul familiar al existentei sale de dinainte de Nadia, nemaidorind de la viata decat (ca un personaj hemingwayan) "un loc curat si bine luminat": Limanul a iesit si de aceasta data invingator (doar daca nu cumva Maximov, ingerul sau bun, nu va reusi sa-i aprinda din nou in suflet salvatoarea chemare a departarilor).

Aparent un love-story traditional (ce refuza insa melodrama), aventura romantica (romance) traduce aici de fapt una dintre temele fundamentale ale modernitatii, anume refuzul vietii moderne (vida de sens, forma si substanta, deci falsa) si cautarea (Questa) unei existente semnificative, autentice (marea obsesie a evului modem si credo-ul generatiei interbelice romanesti).

Dar, daca in literatura noastra idealul de autentieitate/inautenticitate (a existentei) ia de regula forma opozitiei sat/oras (capitala), intelectualitate/burghezie, tanara/vechea generatie, traditie/modernitate etc, de aceasta data el se manifesta in opozitia instituita intre o existenta "naturala" si una sociala. intr-adevar, inautentieul, vidul existential (cu morbida lui forta de atractie) e in roman o marca constanta a vietii modelate de societate, fie aceasta cea provinciala, a mizerului port din extremul orient romanesc, sufocata de lipsa de orizont si viciata in plus de acel "mal de vie" slav, fie cea a marilor orase. Pe de alta parte (tot ca o noutate), aceasta tragica conditie ontologica este justificata acum mai degraba cultural, prin influenta lumii slave, o influenta totala (vizibila in geografie, clima, politica, moravuri etc), complexa si misterioasa, nu detaliata analitic, ci sintetizata metaforic intr-un genius loci, o fatalitate a meridianului, un implacabil blestem de destin. Refuzand insa atat solutia traditionalista (a intoarcerii la origini), cat si pe cea modernista (revolutia, in toate ipostazele), scriitorul opteaza pentru o a treia (inedita in proza noastra), apolitica si individualista, utopic-anarhica, a la Gauguin: redcmptia ii pare inca posibila si asta datorita functiei soteriologice a Hrosului, dar mai ales nelimitarii geografiei ("nu accept notiunea de exotic", preciza Radu Tudoran intr-un interviu; "geografia ne apartine in intregime si intr-un fel sau altul trebuie sa luam in primire acest vast domeniu").



De aceea, evadarea din existenta inautentica nu se mai face acum prin intoarcerea la pamant, ci dimpotriva, prin "iesirea la mare": singur spatiul marin mai poate oferi un sanctuar aspiratiei la autenticitate a omului modern, la autonomia absoluta a fiintei, la recuperarea inocentei primordiale si la refacerea contactului nemijlocit cu natura, ingaduind (fie si temporar) o "imposibila intoarcere"
(implinita fictional abia in Toate panzele sus!) la o (usor utopica) varsta "eroica", mai fericita, a omenirii. Desi nu pare la prima vedere, Un port e, asadar, un roman al varstei moderne si totodata poate ultimul roman "autenticist"
(desi putin altfel) al epocii noastre interbelice. Patru teme majore (distribuite in doua serii antitetice) structureaza naratiunea: o prima serie reuneste tema (consacrata) a "targului care ucide" cu cea (exotica) a ciocnirii (sufletului) civilizatiilor, in timp ce a doua cupleaza tema (inedita) a evadarii pe mare cu cea (clasica) a Hrosului mantuitor. Lor li se adauga o retea de alte teme si motive secundare, intre care calatoria, navigatia cu vele, spatiul primordial-paradisiac, marca, cuplul, ipostazele feminitatii, locul blestemat, dublul fantastic, "rusoaica" etc. "Aici este hotarul nu doar intre doua popoare, este hotarul fierbinte, convulsiv, dureros ca o rana mereu deschisa, intre doua lumi", avertizeaza comandorul Maximov intr-o confesiune ce expliciteaza sensurile ideatice ale romanului. Si, intr-adevar, dincolo de Nistru se intinde o alta lume, "nemarginita, nepatrunsa, imprevizibila lume slava", a carei zodie domina cartea. Surprinzator insa (in aparenta), panorama acestei lumi lipseste ca atare aproape complet. Devenita un veritabil suprapersonaj, lumea slava se impune in realitate(a romanului) ca o mare prezenta absenta: desi determina destinele acestui meridian, ea este programatic impinsa in afara perspectivei narative (accesibila doar vederii periferice), conservandu-si astfel pana la capat taina. Hxilata intr-un fundal extrem, ca se reveleaza poetic, nu politic (cu o singura exceptie: incidentul cu locotenentul Ilinca) si doar indirect, ca o aura aparte, ca un ecou rasfrant multiplu nu atat in oglinzile manifestului (de unde discretia pitorescului, ca si a sondajului social, ideologic etc), cat ale virtualului si inefabilului.

Consecinta e dubla: pe de-o parte, scriitorul isi va cauta raspunsurile, printr-un realism liric si magic sui-generis, chiar la nivelul sufletului profund si straniu al acestei lumi. Pe de alta parte, proiectata astfel in fantastic si mit, imaginea plina de mister, nostalgie si amenintare (deopotriva atragatoare si respingatoare) a spatiului si sufletului slav intersecteaza la limita (inevitabil, dar profitabil) zona conventiei, venind sa se adauge unei bogate galerii de precipitate ale imaginarului colectiv care au inchegat una dintre cele mai fascinante si rezistente (pana la a substitui deplin realul) mitologii culturale ale evului modem: cea a lumii slave. Ambivalenta (capabila sa ucida, dar purtand totodata in sine - ca Maximov - si samanta unei libertati anarhice), primitiva si totusi foarte veche (dar imbatranita intru raul unei istorii prea putin exemplare), osandita unilateral la traire (aici doar in gama minora), in dauna reflectiei si a faptei, sufocata de lamento-ul stepei si de o deprimare fara leac, roasa de morbul zadarniciei si agitata de doruri si elanuri obscure, incercand sa-si compenseze vidul existential printr-un guleai neintrerupt (prin excesul de elementar: bautura, mancare, liubov), aceasta lume damnata e situata la antipodul (intelegerii) lumii europene (sau a tinerei civilizatii americane ai carei reprezentanti, descinsi parca dintr-un alt univers, sunt priviti de autor cu neascunsa simpatie).

Adevarata lume de dincolo (dincolo de Liman, de granita ultima a Nistrului-Styx - ca in Satra lui Zaharia Stancu - dincolo parca chiar de capatul lumii cunoscute), impenetrabila si inaccesibila, ea pare despartita de lumea oamenilor printr-o bariera de netrecut, a carei fortare, in ambele sensuri, se pedepseste cu moartea. Ascuns in propria-i taina, acest tacut si misterios "desert al tatarilor" reprezinta insa, mai mult decat orice, o amenintare, o amenintare necunoscuta, o amenintare continua si cu infinite chipuri, ce planeaza neincetat deasupra orizontului (fictional) ca niste "nori grei si negri" de furtuna ("amenintatori, ca un simbol", acesti nori care "de totdeauna plutesc deasupra tarmului de la rasarit" revin obsedant, ca o metafora cheie pentru pericolul din est).

Pe langa amenintarea deschisa (Ludmila, Ilinca), exista insa si una mai subtila (si poate mai grava), reprezentata de insusi sufletul contorsionat al acestei lumi, care se intinde ca o miasma si dincoace de Nistru, infiltrandu-se fatal in chiar fiinta portului de pe Liman.

Adevarata "pays d'outre-mer" a Romaniei Mari (spatiu de exil si pedeapsa) si ultima Thule a lumii europene, pierdut undeva "la marginea geometriei"
(Mircca Muthu), unde Levantul solar si multiplu face incet loc, spre miazanoapte, masivitatii continentale a Eurasiei si unde balcanismul se topeste pe nesimtite in negurile sufletului slav, portul oscileaza nesigur pe linia de fractura (dar si de suprapunere) dintre geografii si civilizatii radical diferite, ramanand insa la o imensa distanta (spatiala si istorica) de oricare civilizatie, de unde ii parvin doar ecouri vagi, ce hranesc o marunta mitologie bovarica, tipica pentru coloniile indepartate. Captiv intre "malul rusesc, pustiu si fara vegetatie", pierdut mereu in nori negri, si "malul verde al Limanului", portul aproape pustiu si inecat in stuf e o injghebare rudimentara, fara nimic din freamatul industrial si cosmopolit al porturilor apusene sau din agitatia pestrita a celor levantine. La randul sau, "strivii intre stepa si Liman"
(ca si intre civili/atii), ars de soare si asediat de nisipuri sau de iemi scitice, oraselul cu lumea sa amarata ("fetele sarace", pescarii si puslamalele din port, micii negustori, firava administratie romaneasca etc.) isi traieste "viata de dragoste si betie, in drum spre moarte" ca pe o condamnare definitiva. Cutreierat de un neadormit sentiment al dezmostenirii si apasat de toata acea tristete a micii provincii romanesti sau rusesti, ridicata la patratul pustietatilor nord-pontice si la cubul dezolarii (ovidiene) a acestui capat de lume, de acea tristete a existentelor meschine si tara perspectiva, zdrobite de un orizont inchis, tara zare, ce descompune lent fiinta, oraselul de pe Liman e si el un "loc unde nu s-a intamplat nimic".

Dar, desi aparent "aici e locul unde lumea se desparte in doua, si nici o apropiere nu se poate face, nici o intrepatrundere intre o parte si alta", marea drama a acestui meleag ia nastere in realitate nu din opozitia ireconciliabila dintre cele doua universuri ce se intalnesc pe Liman, ci tocmai din suprapunerea, din contaminarea lor, din monstruoasa nunta a acestor contrarii. Infectat mortal de nihilul universului slav si rastignit pe pacatele ambelor lumi, dar ncaparlinand nici uneia - doar propriei sale singuratati colective, portul de la rasarit vine asadar sa schiteze un topos paradigmatic al Nefiintei, al ratarii, resemnarii, epuizarii, ne-vointei si ne-putintei. Mai mult chiar: posedat de duhul lumii din rasarit, locul acesta parc a dispune de propria-i vointa, care il ridica la rang de stihie a meridianului, de genius hei, de fatalitate a Limanului, propulsandu-l in sfera fabulosului si metafizicului.



Exista cu certitudine in roman "un demonism al naturii si al locurilor inconjuratoare":

"orasul, limanul si marea au de asta data un suflet" si destinele lor "se intretes, domina si rezolva si aventurile si dramele eroului"
(Perpcssicius), intr-o atmosfera nu o data halucinanta. Dincolo de hazard, asadar, pare sa se intrezareasca un mare papusar si dincolo de gandul omului "gandul altcuiva, care, si cand ne iubeste, si cand ne uraste, se ingrijeste de noi".

Acest blestem al locului (talmacit de Ronski, al carui destin aspiratia spre lumina, esuata pe Liman - e o prefigurare si un avertisment) il ia in stapanire pe erou din clipa in care intamplarea (?) il aduce in aceasta "zona crepusculara".

Legat magico-simbolic (prin nume) de soarta fostei lui stapane, iahtul este si el urmarit de acelasi blestem al Limanului dintre lumi, iar anagramarea numelui nu poate insela decat temporar soarta: insotindu-i astfel chiar (si) pe vehiculul evadarii, fatalitatea nu inceteaza sa-i pandeasca din urma pe cei doi si, cand seducatoarea ispita devine complice la evadare, meridianul blestemat o va distruge si pe Nadia (ca si pe Ludmila) si o data cu ea si iahtul, devenit un agent al soartei adverse si al pierzaniei.

"Fiecare dragoste are [asadar] o durere la inceput si una la sfarsii", dar deznodamantul acestei "cruciere de dragoste si de moarte" nu surprinde, caci autorul construieste atent, prin subtila diseminare a unor indici specifici pe parcursul naratiunii, o discreta intuitie a predestinarii, intarita prin procedeul rememorarii (ce capata aici rolul unei pre-stiinte), aceasta intuitie e prezenta atat in orizontul eroului cat si in cel al lectorului si, devenita sentiment, dramatizeaza atmosfera, facand din carte o alta "cronica a unei morti anuntate".

Ca atare, "romanul arc o remarcabila unitate de ton, o luminozitate deosebita, de o stranie coloratura a viziunii (parca "coborata pe ape din cerul legendelor", Perpessicius), un echilibru ireprosabil al frazei, toate [insa] intr-un fericit contrast cu atmosfera, sumbra de fapt, a povestirii", incat "conjugarea celor doua clemente contradictorii lasa impresia hibrida, greu de definii, de voluptate si dezgust"
(V. Popovici).

Peisajul social e aici un mijloc, nu un scop, iar romanul nu e (decat cel mult poetic) "o mare fresca a lumii de la marginea tarii"
(Laurentiu Fulga), cata vreme "locul actiunii si climatul social reprezentau numai fundalul unei povesti de iubire, in care societatea era prea putin determinata, ci doar aducea o culoare inedita in literatura noastra"
(dupa cum recunostea chiar Radu Tudoran

In 1990).

De aceea, mai mult decat pictura de mediu/medii, tocmai acest obscur spirit al locului, care emana subtil din fiecare detaliu al coloratelor "tablouri" basarabene si marine este cel care transforma "portul de la rasarit" intr-un adevarat topos mitologic demn de marile repere ale genului. La polul opus (si poate pentru prima oara la o asemenea anvergura intr-o literatura eminamente continentala, obsedata de pamant sau de oras), marea imagineaza un spatiu al libertatii primordiale, al supremei autenticitati, al puritatii si inocentei originare.

Ultima transcendenta (imanenta) si ultim (utopic) refugiu al omului modern dintr-o conditie umana tot mai mult resimtita ca nesatisfacatoarc, marea alimenteaza un vast imaginar, o ampla mitologie din care romanul retine ca semne majore (ce vor sta, la propriu si la figurat, si la baza capodoperei Toate panzele sus!) navigatia si corabia. Spatiu paradisiac, securizant si compensatoriu net circumscris (asemeni insulei lui Euthanasius), corabia e o mica oaza a Absolutului, sustrasa tuturor determinarilor adverse care prilejuieste salvatoarea uniune (prin liros) a principiilor, ocrotind, fie si vremelnic, cuplul de fatalitatea contextului. Dar, pe langa dorul de libertate si aventura, navigatia mai semnifica si necesitatea imbarcarii intr-o calatorie a dezvoltarii personale. Ca adesea la Radu Tudoran, calatoria are loc in fantezie. Coloana vertebrala a povestii (mai mult lirica decat epica, cum e si firesc in context), calatoria e una intreita: in geografie si peisaj (prilej de splendoare), in cunoastere si initiatica. intr-adevar, seductia exercitata de spectacolul malului basarabean, al zarii si al marii ("vazuta colorist de un exceptional descompunator al luminii") face din Un port "un poem marin unic in literatura noastra descriptiva"
(VI. Streinu).

Solidara cu "schimbarile de decor al superbei cruciere" si transmitand intreaga "poezia acestor suflete peste ape si simturi", dragostea ("neintreruptul joc al inimei si-al simturilor, cu ncsiarsitele-i game si nuante") constituie calea regala de acces la cunoastere (de sine si de celalalt).



Reflex inefabil de imponderabile sufletesti, iubirea convoaca multiple fatete ale Erosului ("de la idila cea mai inocenta pana la daruirea de sine, totul petrecandu-se ca in bunele vremi paradisiace sau in cine stie ce insula pierduta a oceanelor in plina natura virginala") si o bogata constelatie a feminitatii (fetele din port, Tamara, Ludmila, Nadia, dar chiar corabia sau marea), oferind poate "substanta cea mai de pret a romanului"
(Pcrpessiciusj. Calauzit mai intai de Maximov (Vergiliu), apoi de Nadia (Beatrice) in ascensiunea sa din bolgiile Limanului, prin Purgatoriul marii, spre un Paradis posibil, eroul parcurge totodata un labirintic traseu initiatic presarat de probe, incheiat printr-un esec, acest traseu uneste dialectic si contrapunctic orasul si marea (cei doi poli intre care se petrece povestea de dragoste a protagonistilor) si, astfel, si cele trei sectiuni ale cartii. De altfel, exprimand un spatiu intermediar, de trecere si rascruce, imaginarul romanului e guvernat de un principiu al dualitatii care instituie multiple polaritati, ce genereaza dinamice si fertile tensiuni: intre regnuri (intre uscat si apa; intre oras si mare; intre civilizatii/lumi adverse); intre ipostaze antitetice (Nadia, fiinta reala si naluca; marea, loc al vietii si/sau al mortii); intre un spatiu al deschiderii (definit de semne precum miscarea, libertatea ca aventura permanenta, riscul, erosul "inalt", marea, corabia etc. sau figuri ca Nadia, Maximov) si unul al inchiderii (semne: sedentari tatea, captivitatea, resemnarea terna si comoda, erosul "jos", uscatul, casa si patul, existenta inautentica; figuri: Tamara, Ronski etc).

Suprema garantie a fictiunii (o va spune scriitorul si in Toate panzele) raman insa "oamenii, vii si credibili, peste timp si peste aventura".

Astfel, "originalii si cabotinii, aventurierii si ratatii" alcatuiesc "o numeroasa si bine diferentiata figuratie, personagii de prim si secund plan ce nu se pot uita cu usurinta si care insotesc ca un prea amuzant balet de umbre chinezesti, pasii de vis si vraja ai eroinelor"
(Perpessicius).

Daca "aproape toate personajele secundare traiesc"
(Al. Piru), trei fizionomii se impun in prim plan. Desi cu valente libere, eroul - narator e in fond un mediocru, "un aventurier fara morbul aventurii, un exaltat marginit la pozitiile comode ale exaltarii", sedus de viata meschina si elementara a portului (cu care rezoneaza launtric, ca in La Paradis General al lui Cezar Petrescu).

Venind intr-un moment de criza a romanului romanesc, "inca tananil Radu Tudoran prelua fictiunea epica pura delasata de confratii mai in varsta"
(VI. Streinu), inovand prin explorarea unor "medii neexploatate inca in epica noastra, cu poezia, cu emotiile, cu tehnica si cu atmosfera lor specifica, cu un subtil parfum de exotism in care aventura tare se dezlantuie cu o forta remarcabila"
(P. Constantinescu).



"Fara sa fie un creator de stil, Radu Tudoran e un bun manuitor al lui, dublat de un original si incisiv observator"
(scria inca in 1941 Ion Frunzetti in poate cel mai patrunzator text scurt despre Radu Tudoran de pana azi).

Reper constant de raportare a operei lui Radu Tudoran, conventia ("ecouri in parte livresti, in parte foarte abile calcuri psihologice, invaluite intr-o persistenta si seducatoare atmosfera"
(P. Constantinescu) e si aici de/re-construita, re-semantizata si mantuita intru autentic si firesc, inclusiv prin apelul permanent la umor si ironie care redimensioneaza perspectiva, ferind-o de excesul patetic, idilic, sentimental. "Deopotriva psiholog si narator, poet al inimei si poet al apelor, in zugravirea carora foloseste un stil din cele mai epurate"
(Perpessicius), R.T. deschide prin personajele sale (feminine indeosebi) un nou capitol tipologic in romanul romanesc (P. Constantinescu).

Cult si sensibil (dar Iara ticurile si obsesiile intelectualilor "de meserie"), scriitorul "evita deopotriva linia balzaciana ca si pe cea proustiana, parand a prefera scoala romanului anglo-saxon. cu gustul aventurii, dar si sensibil la poezia actiunii si a atmosferei"
(Ovid S. Crohmalniceanu).



E vorba de fapt de "romanul roman"
(VI. Streinu), traditional si empiric (in care ideile se nasc din fictiune, nu invers), ce solicita pentru elaborarea atmosferei vocile multiple ale cosmosului si integralitatea simturilor, "mustind de o viata nefalsificata cerebral"
(. Frunzclti), roman care "nu se poate lipsi de aventura si de eroi"
(Perpessicius), "alegandu-si aventurile si eroii in functie de semnificatia umana ce a tinut sa le inculce"
(caci "domeniul observatiei sale este natura umana ca natura", Ion Negoitescu).

Optiune initiala (si finala) a scriitorului, acest tip de roman atesta existenta "unui talent literar cu adevarat literar"
("ncalterat adica nici pe departe cu preocupari de alt ordin: religioase, politice, metafizice"), spontan, natural si ironic (I. Frunzetti).

Legata organic, armonios si inseparabil de peisaj si atmosfera, de vraja tainicelor imbinari de ape si pamanturi, de regnuri opuse, a orizonturilor marine, a culorilor locurilor si (ano)timpurilor, povestea de dragoste fara loc sau varsta capata totusi astfel o nuanta unica.

Infiorata de un erotism pur si plin de viata, delicata si simpla, acompaniata mereu de un discret fond muzical (radio, gramofon, cantecul Nadiei, "glasurile marii" etc), aventura (sentimentala) reinvie nostalgic (gratie memoriei care nu poate sa uite) ca o aventura gratuita, in cel mai frumos sens al cuvantului. Confundand accesibilitatea cu facilul si succesul (constant) de public al scriitorului cu comercialul, critica postbelica (uneori prea serioasa si "angajata") a preferai sa-i ignore opera. Pana la cuvenita reconsiderare, Radu Tudoran ramane definitiv in constiinta cititorilor macar ca autor al "neuitatei odisei crotico-maritime de pe litoralul Marii Negre din Un port la rasarit"
(VI. Streinu).

"unul dintre cele mai frumoase romane de iubire din literatura noastra", ce "consacra un romancier de mare clasa"
(Perpessicius), precum si al marii odisei din Toate panzele sus! - doua adevarate carti de gratie ale literaturii romane.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani