UN PORT LA RASARIT - Roman de Radu Tudoran.
Prima editie in volum: Un port la rasarit, roman, Bucuresti, Editura Socec, .
"Carte de tinerete, datorata unei experiente directe, surprinzatoare si inedite devenite obsesie", Un port la rasarit e totusi "prima mea treapta si desigur cea mai importanta, parere pe care o subscriu abia astazi, la peste cinci decenii de cand am inceput sa scriu cartea"
(marturisea autorul in Prefata ce insoteste editiile din 1991).
Precedat si prefigurat ca atmosfera de volumul de nuvele Orasul cu fete sarace (1940), romanul (de debut) al lui Radu Tudoran apare intr-un context istoric deopotriva favorabil (revenirea in prim-plan a Moldovei de peste Prut) si nefavorabil (inceperea razboiului in est).
Bine primita de critica (Perpcssicius, VI. Strcinu, P. Constantinescu, E. Lovinescu etc.), care il saluta pe autor ca pe un "tanar maestru al romanului nostru contemporan"
(Perpessicius), cartea a fost receptata cu entuziasm de publicul epocii (dovada cele cinci editii succesive pana in 1944).
O data cu instaurarea noului regim "cartea a fost inmormantata"
(R. Tudoran) pentru o jumatate de veac (ca si alte romane cu o tematica "sensibila", ca de pilda Rusoaica lui Gib Mihaescu), retiparindu-se pentru prima data dupa razboi abia in 1991 (mai mult, nici chiar cronicile despre roman, ale lui Perpessicius, P. Constantinescu etc, nu s-au mai putut reedita dupa razboi, o parte din ele fiind reproduse abia de Valeriu Rapeanu intr-o anexa la editia din 1998).
Cartea a fost totodata si unul din principalele motive pentru care Nicolae Bogza (numele real al scriitorului), desi frate al lui Geo Bogza (pe atunci in plina afirmare), a fost totusi trecut indata dupa 23 august 1944 pe "lista neagra" a noului regim pentru aproape un deceniu. Pentru editia din 1991, autorul a revizuit stilistic romanul in intregime, dar, desi modificarile vizeaza doar nuantele textului, nu textul in sine, ele nu sunt totusi foarte fericite, atenuand oarecum inutil spontaneitatea si sinceritatea expresiei din primele editii.
Relatata la persoana I, naratiunea (care acopera un singur an, din toamna pana in iarna urmatoare) debuteaza (crono)logic cu sosirea eroului-naralor candva, in ultimii ani de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, intr-un generic port de la rasarit(ul) extrem al Romaniei Mari, de pe Limanul Nistrului (pori identificabil cu Cetatea Alba, antica cetate greceasca, mai apoi genoveza si moldoveneasca, alternativ ruseasca si romaneasca in epoca moderna, ca Basarabia insasi).
E un no man's land aflat la o (cvasi-metafizica) raspantie de geografii si civilizatii, la capatul lumii (europene) si la inceputul altei lumi, lumea slava (postrevolutionara), un dincolo misterios si amenintator ca un permanent nor de furtuna. Aici, in oraselul sarman si fara perspectiva, tanarul inginer venit din Bucuresti descopera o viata stranie ce incearca (zadarnic) sa neutralizeze (prin excesul de mancare, alcooluri tari, de preocupari erotice sau prin alnicc preparative mondene) constiinta fatali-
tii geografici si a climei, golul sufletesc si o nesfarsita (dar resemnata) disperare existentiala ce se dizolva entropie intr-o nepasare/delasare fara leac. Aceasta viata va pune treptat stapanire si pe el, ca o boala ("o boala a starii pe loc, o inexplicabila amnezie, o amorteala a mintii si a vointei"), ca o vraja rea, caci "in ciuda tuturor vitregiilor"
("alimentata tocmai de ele"), locul insusi "exercita o adevarata fascinatie" perversa ce transforma circeian trecatorii in captivi docili ai "mediului, [ai] imitivismului lui enigmatic"
(Vasile Popovici).
O prima tentativa de eliberare din lanturile nevazute ale Limanului se consuma totusi atunci cand, la indemnul comandorului Maximov (un rus "alb" fugit din calea revolutiei), eroul pleaca cu iahtul acestuia (rebotezat "Miladul", cu numele anagramat al Ludmilei, fiica comandorului, ucisa in aceeasi revolutie) pentru a implini un mantuitor voiaj spre sud. Dar locul blestemat face totul pentru a-l opri: la prima escala ispita dragostei ii iese in cale sub chipul Nadiei si indelung proiectata croaziera solitara se intrerupe pentru a continua, in doi, doar in granitele pitorescului litoral basarabean. Insa tocmai Nadia si iubirea ameninta acum sa transforme ocazionala incursiune a eroului in regatul libertatii (mai mult sugerata de Maximov) intr-o suprema evadare de sub tutela uscatului. Drept urmare, o furtuna teribila ("intrupare a spiritului malefic al Limanului, perfect verosimila, bine motivata literar", V. Popovici) vine sa inmormanteze definitiv (prin moartea Nadiei si distrugerea iahtului) (irite vis de libertate si fericire, la capatul unui episod ce degaja un puternic efect de fantastic. Aruncat de valuri pe acelasi tarm de unde plecase, fara iubita si Iara corabie, cu toate resorturile sufletesti sfaramate si cu (inca) prea via amintire a dc-abia incheiatelor peregrinari prin teritoriile sublimului, eroul e gata sa se reintoarca la Nimicul familiar al existentei sale de dinainte de Nadia, nemaidorind de la viata decat (ca un personaj hemingwayan) "un loc curat si bine luminat": Limanul a iesit si de aceasta data invingator (doar daca nu cumva Maximov, ingerul sau bun, nu va reusi sa-i aprinda din nou in suflet salvatoarea chemare a departarilor).
Aparent un love-story traditional (ce refuza insa melodrama), aventura romantica (romance) traduce aici de fapt una dintre temele fundamentale ale modernitatii, anume refuzul vietii moderne (vida de sens, forma si substanta, deci falsa) si cautarea (Questa) unei existente semnificative, autentice (marea obsesie a evului modem si credo-ul generatiei interbelice romanesti).
Dar, daca in literatura noastra idealul de autentieitate/inautenticitate (a existentei) ia de regula forma opozitiei sat/oras (capitala), intelectualitate/burghezie, tanara/vechea generatie, traditie/modernitate etc, de aceasta data el se manifesta in opozitia instituita intre o existenta "naturala" si una sociala. intr-adevar, inautentieul, vidul existential (cu morbida lui forta de atractie) e in roman o marca constanta a vietii modelate de societate, fie aceasta cea provinciala, a mizerului port din extremul orient romanesc, sufocata de lipsa de orizont si viciata in plus de acel "mal de vie" slav, fie cea a marilor orase. Pe de alta parte (tot ca o noutate), aceasta tragica conditie ontologica este justificata acum mai degraba cultural, prin influenta lumii slave, o influenta totala (vizibila in geografie, clima, politica, moravuri etc), complexa si misterioasa, nu detaliata analitic, ci sintetizata metaforic intr-un genius loci, o fatalitate a meridianului, un implacabil blestem de destin. Refuzand insa atat solutia traditionalista (a intoarcerii la origini), cat si pe cea modernista (revolutia, in toate ipostazele), scriitorul opteaza pentru o a treia (inedita in proza noastra), apolitica si individualista, utopic-anarhica, a la Gauguin: redcmptia ii pare inca posibila si asta datorita functiei soteriologice a Hrosului, dar mai ales nelimitarii geografiei ("nu accept notiunea de exotic", preciza Radu Tudoran intr-un interviu; "geografia ne apartine in intregime si intr-un fel sau altul trebuie sa luam in primire acest vast domeniu").
De aceea, evadarea din existenta inautentica nu se mai face acum prin intoarcerea la pamant, ci dimpotriva, prin "iesirea la mare": singur spatiul marin mai poate oferi un sanctuar aspiratiei la autenticitate a omului modern, la autonomia absoluta a fiintei, la recuperarea inocentei primordiale si la refacerea contactului nemijlocit cu natura, ingaduind (fie si temporar) o "imposibila intoarcere"
(implinita fictional abia in Toate panzele sus!) la o (usor utopica) varsta "eroica", mai fericita, a omenirii. Desi nu pare la prima vedere, Un port e, asadar, un roman al varstei moderne si totodata poate ultimul roman "autenticist"
(desi putin altfel) al epocii noastre interbelice. Patru teme majore (distribuite in doua serii antitetice) structureaza naratiunea: o prima serie reuneste tema (consacrata) a "targului care ucide" cu cea (exotica) a ciocnirii (sufletului) civilizatiilor, in timp ce a doua cupleaza tema (inedita) a evadarii pe mare cu cea (clasica) a Hrosului mantuitor. Lor li se adauga o retea de alte teme si motive secundare, intre care calatoria, navigatia cu vele, spatiul primordial-paradisiac, marca, cuplul, ipostazele feminitatii, locul blestemat, dublul fantastic, "rusoaica" etc. "Aici este hotarul nu doar intre doua popoare, este hotarul fierbinte, convulsiv, dureros ca o rana mereu deschisa, intre doua lumi", avertizeaza comandorul Maximov intr-o confesiune ce expliciteaza sensurile ideatice ale romanului. Si, intr-adevar, dincolo de Nistru se intinde o alta lume, "nemarginita, nepatrunsa, imprevizibila lume slava", a carei zodie domina cartea. Surprinzator insa (in aparenta), panorama acestei lumi lipseste ca atare aproape complet. Devenita un veritabil suprapersonaj, lumea slava se impune in realitate(a romanului) ca o mare prezenta absenta: desi determina destinele acestui meridian, ea este programatic impinsa in afara perspectivei narative (accesibila doar vederii periferice), conservandu-si astfel pana la capat taina. Hxilata intr-un fundal extrem, ca se reveleaza poetic, nu politic (cu o singura exceptie: incidentul cu locotenentul Ilinca) si doar indirect, ca o aura aparte, ca un ecou rasfrant multiplu nu atat in oglinzile manifestului (de unde discretia pitorescului, ca si a sondajului social, ideologic etc), cat ale virtualului si inefabilului.
Consecinta e dubla: pe de-o parte, scriitorul isi va cauta raspunsurile, printr-un realism liric si magic sui-generis, chiar la nivelul sufletului profund si straniu al acestei lumi. Pe de alta parte, proiectata astfel in fantastic si mit, imaginea plina de mister, nostalgie si amenintare (deopotriva atragatoare si respingatoare) a spatiului si sufletului slav intersecteaza la limita (inevitabil, dar profitabil) zona conventiei, venind sa se adauge unei bogate galerii de precipitate ale imaginarului colectiv care au inchegat una dintre cele mai fascinante si rezistente (pana la a substitui deplin realul) mitologii culturale ale evului modem: cea a lumii slave. Ambivalenta (capabila sa ucida, dar purtand totodata in sine - ca Maximov - si samanta unei libertati anarhice), primitiva si totusi foarte veche (dar imbatranita intru raul unei istorii prea putin exemplare), osandita unilateral la traire (aici doar in gama minora), in dauna reflectiei si a faptei, sufocata de lamento-ul stepei si de o deprimare fara leac, roasa de morbul zadarniciei si agitata de doruri si elanuri obscure, incercand sa-si compenseze vidul existential printr-un guleai neintrerupt (prin excesul de elementar: bautura, mancare, liubov), aceasta lume damnata e situata la antipodul (intelegerii) lumii europene (sau a tinerei civilizatii americane ai carei reprezentanti, descinsi parca dintr-un alt univers, sunt priviti de autor cu neascunsa simpatie).
Adevarata lume de dincolo (dincolo de Liman, de granita ultima a Nistrului-Styx - ca in Satra lui Zaharia Stancu - dincolo parca chiar de capatul lumii cunoscute), impenetrabila si inaccesibila, ea pare despartita de lumea oamenilor printr-o bariera de netrecut, a carei fortare, in ambele sensuri, se pedepseste cu moartea. Ascuns in propria-i taina, acest tacut si misterios "desert al tatarilor" reprezinta insa, mai mult decat orice, o amenintare, o amenintare necunoscuta, o amenintare continua si cu infinite chipuri, ce planeaza neincetat deasupra orizontului (fictional) ca niste "nori grei si negri" de furtuna ("amenintatori, ca un simbol", acesti nori care "de totdeauna plutesc deasupra tarmului de la rasarit" revin obsedant, ca o metafora cheie pentru pericolul din est).
Pe langa amenintarea deschisa (Ludmila, Ilinca), exista insa si una mai subtila (si poate mai grava), reprezentata de insusi sufletul contorsionat al acestei lumi, care se intinde ca o miasma si dincoace de Nistru, infiltrandu-se fatal in chiar fiinta portului de pe Liman.
Adevarata "pays d'outre-mer" a Romaniei Mari (spatiu de exil si pedeapsa) si ultima Thule a lumii europene, pierdut undeva "la marginea geometriei"
(Mircca Muthu), unde Levantul solar si multiplu face incet loc, spre miazanoapte, masivitatii continentale a Eurasiei si unde balcanismul se topeste pe nesimtite in negurile sufletului slav, portul oscileaza nesigur pe linia de fractura (dar si de suprapunere) dintre geografii si civilizatii radical diferite, ramanand insa la o imensa distanta (spatiala si istorica) de oricare civilizatie, de unde ii parvin doar ecouri vagi, ce hranesc o marunta mitologie bovarica, tipica pentru coloniile indepartate. Captiv intre "malul rusesc, pustiu si fara vegetatie", pierdut mereu in nori negri, si "malul verde al Limanului", portul aproape pustiu si inecat in stuf e o injghebare rudimentara, fara nimic din freamatul industrial si cosmopolit al porturilor apusene sau din agitatia pestrita a celor levantine. La randul sau, "strivii intre stepa si Liman"
(ca si intre civili/atii), ars de soare si asediat de nisipuri sau de iemi scitice, oraselul cu lumea sa amarata ("fetele sarace", pescarii si puslamalele din port, micii negustori, firava administratie romaneasca etc.) isi traieste "viata de dragoste si betie, in drum spre moarte" ca pe o condamnare definitiva. Cutreierat de un neadormit sentiment al dezmostenirii si apasat de toata acea tristete a micii provincii romanesti sau rusesti, ridicata la patratul pustietatilor nord-pontice si la cubul dezolarii (ovidiene) a acestui capat de lume, de acea tristete a existentelor meschine si tara perspectiva, zdrobite de un orizont inchis, tara zare, ce descompune lent fiinta, oraselul de pe Liman e si el un "loc unde nu s-a intamplat nimic".
Dar, desi aparent "aici e locul unde lumea se desparte in doua, si nici o apropiere nu se poate face, nici o intrepatrundere intre o parte si alta", marea drama a acestui meleag ia nastere in realitate nu din opozitia ireconciliabila dintre cele doua universuri ce se intalnesc pe Liman, ci tocmai din suprapunerea, din contaminarea lor, din monstruoasa nunta a acestor contrarii. Infectat mortal de nihilul universului slav si rastignit pe pacatele ambelor lumi, dar ncaparlinand nici uneia - doar propriei sale singuratati colective, portul de la rasarit vine asadar sa schiteze un topos paradigmatic al Nefiintei, al ratarii, resemnarii, epuizarii, ne-vointei si ne-putintei. Mai mult chiar: posedat de duhul lumii din rasarit, locul acesta parc a dispune de propria-i vointa, care il ridica la rang de stihie a meridianului, de genius hei, de fatalitate a Limanului, propulsandu-l in sfera fabulosului si metafizicului.