in paragraful pe care si-1 rezerva in propria Istorie a literaturii romane, G. Calinescu scria ca cele unsprezece poeme publicate in 1937 sub titlul Poesii erau "prea putine ca sa-i orienteze pe cei mai putin scrutatori", adaugand totusi ca "gandul versificatorului a fost sa-si faca un program pentru o lirica inca tainuita" si ca in poemul Neoromantica, citat in intregime, "unii au si banuit orientarea". Care era acest program se poate dedu ce, chiar pornind de la indicatia aceasta a autorului, care si-1 pune, cum se vede, sub semnul lui "nco". Poezia citata in prima pozitie trece, intr-adevar, "tilindrul gigant" al unui Poet de "acum un secol", pe capul celui care scrie astazi, iar in peisajul silvestru romantic, cu lac si "tacere greieroasa ce-ar fi dadut extaze lui Richter si lui Tieck", acesta se pierde tot atat de "solemn si elegant", intr-o redingota croita dupa aceleasi tipare, in timp ce "din ape ies sirene si o undina gota". Zisa "orientare" a liricii inca tainuite transpare, asadar, de timpuriu. Poetul, oarecum de ocazie, daca stim ca se afirmase si va ramane mai degraba critic, istoric literar si prozator, compune versuri cu gan dul la niste modele prestigioase, le ia cu imprumut costumatia si le imita gesturile caracteristice, invederand o anume distanta care e, desigur, a lecturii, dar pastrand si emotia particulara a intrarii in rol, a insusirii lui, - o identificare macar temporara, procuratoare de subtile delicii histrionice.
Visul, reveria, fantezia vor fi invocate si ele in acest spatiu liric initial, nu fara a trada faptul - important - ca evadarea nu se face sub vreo presiune de circumstante ostile, ci e pur complementara, prelungind experienta si emotia culturala a eruditului spre universuri de fapt familiare si indragite, pe care pare a le voi doar reactualizate sub forme mai "palpabile", mai proaspete si mai fruste, - atat cat senzorialul mai poate fi conservat ori sugerat tot prin medieri livresti. in orice caz, cum se va vedea mai ales in creatia poetica tarzie, aceste mijlociri, tre ceri in sensibil ale Ideii, ca sa vorbim hegelian, se vor stradui mereu sa atraga in imagine reprezentari ale elementarului, senzatia reavana, carnatia plina si vitala, gestul energic al eroului inzestrat cu muschi puternici si foarte adesea hirsut, cu impulsuri dionisiace, ori cel putin cu gesturi apasat inscrise, in caligrafia lor, pe orizontul mai evanescent al visatoriei. Vanatoare, citata si ea de istoricul literar printre "poeziile mai reprezentative", propune, de pilda, saltul in vis "pe spatele (unui) puternic armasar / Ce vine in nechezuri si-n poarta se opreste", iar cavalcada are loc intr-un peisaj solemn-mineral, sub luna si cu lac romantic, amintind de tablourile unui Caspar David Friedrich, dar si cu masive "cirede de bovine" si cu imaginea unui cerb a carui efigie capata reliefuri vitale tocmai prin vocabula "frusta": "Si-un cerb cu craca deasa sa se adape vine, / Si frunza rascolita in urma-i crasca lin" (s.n.). Fundalul livresc nu poate scapa nenumit - "Ce geologie rara pentru vanatul mitic", "emisferul granitic" ramane modelat in Biblioteca, aparand "sapat de-un vis arhaic, in turle lungi si trepte", iar arma de vanatoare e, desigur, arcul, incordat muzical ca o lira orfica: "Ridic un arc ce canta cand coarda i se-ntinde"
Intelectualul subtil, dedat speculatiilor si abstractiunilor, va cauta astfel o compensatie, prin exercitiul mai destins al fanteziei poetice, prelungita in propriul teritoriu, doar ca vizitat in alte regiuni, ce se vor mai direct irigate de sevele tari ale "naturii", desi tinute mereu sub pecete culturala. Nu va fi, asadar, deloc surprinzatoare predilectia omului de Biblioteca pentru peisajul si umanitatea clasice, "grecesti", socotite indeobste a fi mai aderente la "lucruri", la viata materiei. Alte cateva poeme se adauga acestui registru antichizant, intarind observatia de pana acum despre recursul la sugestia senzatiei proaspete, primare. De pilda, fragment epic, inchipuind o alta cavalcada, acum prin tinuturi aride, evocate cu aceeasi forta de plasticizare si cu un nou elan vitalist, prin aducerea in scena a figurii centaurului, "stravechiul animal", "cu grea paroasa mana", cu care subiectul poetic pare a se confunda in final. Nu inainte de a fi galopat pe "tepoasa crupa" a unui cal, cu dimineata ce i "se spargea pe piept" si in auz cu prabusirea grea, in apa, a hergheliei. Tot asa, in Herodot, IV, 8-9, unde un "Hercul impinse boii lui Geryon din bezne / Din clocotul oceanic, calare pe-o grea iapa" si unde "miroase pretutindeni a lapte si gunoi", iar "Sub varul unor santuri si floarea unor scai / Sudoarea atator vite se scurge-n raulete" inca o data, sunt cautate, cu ostentativa inclinatie spre exces, efectele de materialitate compacta, tipatul vital, vegetatia densa, carnatia viguroasa, primitiva: "iarba groasa, tare", "drumul tras de biciul barbosului boar", "tunet de izvoare", "greoaiele armate" ale cirezilor, insa si emblema culturala, intarita de trimiterea directa la "Padurea rece si cruda ca un mif, in fata careia : "Hercul pe maciuca statu-ntr-un aprig studiu"
Deocamdata, ceea ce va fi o "lauda a lucrurilor" (vezi titlul cartii din 1.963) apare in Poesii ca lirism evocator al unei atmosfere de interior "vechi", nu putin indatorata traditiei ilustrate la noi de poeti ca Macedonski sau Anghel, pana la Ion Pillat. Aici, un esantion expresiv e Ghenca, cu matusa-personaj de "casa cu molii", regasibil si in Cartea nuntii, ce prilejuieste un admirabil portret si o descriere, ca de fabuloasa camara pillatiana, peste care trece o briza antica: "Dulapul e-o vitrina cu-obiecte milenare, / Dulceturile-s grele de visini si caise / Cu zeama ca de sticla elina, bloc de vise, / Si-n loc de lingurita mi-ar trebui amnare. //Cu degetele pipai aceasta miere-etrusca" Singura poezie de dragoste, Pedagogie, propune un dialog intre membrii cuplului, cu aceleasi deschideri fanteziste catre o antichitate exemplara. Femeia se viseaza in chip de Elena troiana provocatoare de "groaznic razboi" si regretand ca barbatul nu e un Ahile manios, care sa-1 fi indemnat pe Homer s-o cante, ori de Circe domnind peste "mascuri si boi". La randul sau, consortul se imagineaza sub masca eroului homeric ce si-ar "preda" iubita de pe; spinarea unui centaur oarecare pe cea a lui Chiron, tot centaur, dar invatat, pe care o vede incalecand-o "baieteste" Poetul schiteaza, asadar, de pe acum un fel de comedie surazatoare a primitivitatii, sarjandu-si gesticulatia, ori - in alt registru - supralicitand in materie de gratie, eleganta, rafinament decorativ. El ilustreaza expresiv postura omului Cartii care, nededat cu "planul primar" al lumii, mascheaza, poate, o funciara stangacie sub un histrionism al bravurii, de care ramane constient, cu un fel de complezenta benign-autoironica.
La o destul de mare distanta in timp, poemele din Lau da lucrurilor amplifica si definitiveaza portretul unui poet care, de fapt, nu-si poate niciodata confesa direct sentimentele si nici evoca "lucrurile" decat in chip mediat, inscenandu-si firescul si procedand la o dubla actiune: de naturalizare a culturalului si de (re)modelare a senzorialului din perspectiva estetica. Duhul Bibliotecii pare a-1 fi acaparat si marcat definitiv, "materia" elogiata atrage imediat catre ea sigla livresca, ce racordeaza micul eveniment personal la evenimentele mari ale istoriei ori la maiestuoasele miscari cosmice. O spun foarte simplu si limpede primele sase versuri din poezia Trandafirul, unde referintele hiperbolice ce marcheaza disproportia dintre gestul firesc, comun, si orizonturile inalte pe care e proiectat sugereaza un mecanism frecvent pus in functie de literat: "Mirosind trandafirul suav, / Ma gandesc la ceva vesnic si grav, / La Ahile spargand Ilionul, / la Caldei ridicand Babilonul, / La soarele coborand in ocean, / Spre-a rosi paduri de margean". E posibila, si nu mai putin semnificativa, si miscarea inversa: actiunea practica, cu profit direct material, este abandonata din mai puternice ratiuni estetice, care interzic deplasarea brutala si altfel profitabila a liniilor lumii. Ne-o sugereaza frumos poemul "oriental" tene feudala, unde "arcasul asiat" ingenuncheat langa lacul cu salcii decorative si "liniste mareata", se lasa furat de emotia artistica a momentului, "in vadat de lene si de melancolie", incat, in loc: sa ucida cerbul ce se apleaca sa bea apa, "trimite n sus sageata spre flori monumentale, / Starnind pe balta ploaie de frunze si petale".
Sa observat, pe de alta parte, in lecturile de pana acum, in ce masura "lucrurile" naturale sunt intampinate de subiectul liric calinescian cu un ochi de artist si de mestesugar, fiind considerate in registrul pretiosului si artificialului. Partea a doua a ciclului Lauda materiei e plina de exemple, - ceea ce se elogiaza e mai curand o materie remodelata artizanal: pepenele verde e "vas lucrat de maini persane, / Taiat in meridiane, // Din care, la razele lunii, / Beau fazanii si paunii"; intr-un mar taiat "se zbate viermele surub / intr un mauzoleu de nacru", marile elemente ofera alte prilejuri, de fantazare, - aerul e mediul in care "degetele noastre se rasfata / Pe-o lira grea cu pantece de os", soarele excita mai curand fantazarea mitologizanta: "Trec prin rapi si prin bulboane, / Fugind dupa amazoane". Cu atat mai mult, obiectele devin puncte de plecare pentru reveria alimentata livresc: pe pat, visatorul sade "cu solemnitate / Ca pe un sarcofag" ori ca pe "o lada a Pandorei / Umpluta cu himere", fotoliile duc "spre drumuri fabuloase", ceasul are, "ca prasila lui Danaos / un vas cu fundul spart spre haos"
Comportamentul subiectului liric frapeaza prin postura "actoriceasca". Nu fiindca ar introduce in scrisul sau in chip expres figura actorului (cum se intampla, bunaoara, la un Emil Botta, la care "fantasticele roluri" sunt doar succedanee ale unei personalitati in cautare dramatica de sine), ci pentru ca se imagineaza mereu in societatea unei umanitati citite, de convivi, careia ii imprumuta adesea mastile, la vedere; o face, insa, cu evidenta placere a recursului la o garderoba prestigioasa, si intr-un univers a carui "naturalete" a fost de multa vreme con-ventionalizata ca atare. Abia intrarea in rol, intr-o lume a lui ca si cum, pare a promite accesul la un soi de firesc. Or, cel ce lauda "lucrurile", propune de fapt o conventie a naturalului, o natura culta, anuntata inca din Poesii ca intinzandu-se intre "templul" romantic si, mai ales, cel antic, acesta din urma plasat in peisaj idealizat, arcadian. In ambele spatii, solemnitatea este jucata, costumatia sumara ori cea burghez-romantica, de croiala mai complicata, dezvaluindu-se a fi una de imprumut, pentru momente de ragaz, de "vacanta", cand omul de biblioteca simte nevoia sa-si completeze, cum spuneam, trairile intelectuale cu aceste iesiri in natura, cu pamant reavan si la iarba verde, pe care Ic stie, totusi, fara sa faca din asta o drama, ca aflandu se in anexele Bibliotecii, de nu chiar in mijlocul ei.
Poetul Laudei lucrurilor interpreteaza, in fond, cu mici variatiuni, un personaj de pastorala, cu tot ceea ce specia mult gustata in saloanele Europei clasicizante presupune drept conventie rafinata a naturalului. Lume, acolo, de pastori arcadieni, evocata si interpretata idilic de o societate de nobili cultivati, feerie luminoasa a unei "grecitati" stilizate ori a unui Georgicon vergilian restaurat. Univers, dincoace, in care omul de litere se repozitioneaza cu modelele omului vechi in fata, fie el bardul-cantaret al Cetatii, autor, ca Pindar, de ode, si purtand, ca atare, vorba lui Ion Barbu, "cununa inflorita si lyra", fie in ipostaza de Orfeu laudand "materia" (un ciclu de poeme se intituleaza Lauda materiei si evoca marile elemente din fizica clasica, astre, anotimpuri, munci agricole, obiecte de interior domestic), ori de indragostit desfasurand, in miscari studiate, baletul discursului amoros; sau, largind evantaiul referintelor livresti, in roluri dintre cele mai diverse ce intra in raza comparatiilor si a echivalentelor. Ne aflam de cele mai multe ori, cu aceste texte, in spatiul reveriei clasicizante, pe care o poate exemplifica un poem, si el in ritm clasic, precum Eu sunt grea. "Cand ma asez langa unda sarata a Pontului negru, / Pulpele goale-ntinzand pe nisip, visez ca sunt grec. // Plin de-o pojghita de sare, bronz rasturnat de pe soclu, / Spumele trec peste mine lasandu-mi trupul lucios. /Thetis arunca pe tarmuri pletele-i ingrozitoare, / Vrand sa le-apuc, raman cu suvite de alge. / Mii de sirene canta in scoica urechii mele, / Mii de tritoni isi salta din apa spinarile verzi"
Spatiul reveriei se populeaza astfel treptat cu fapturi readuse din mitologie, reincarnate in registre ale senzualitatii, inainte de a disparea ca orice faptura onirica. Un titlu ca acesta concentreaza, de fapt, miscarea insasi a transpunerii in rol, la care poetul recurge aproape fara exceptie: el este ceea ce viseaza ca este si este atat timp cat tin visul si rolul. Momentul trezirii din vis e ca si absent si ramane fara consecinte aparente in biografia "reala", confruntarea cu prezentul nepoetic nu mai intereseaza, o data ce s-au consumat clipele de euforie, dupa cum nu se poate spune nici ca visarea ar fi chemata in chip de reparatie a vreunei grave frustrari, marturisite ca atare. Reveria "clasica" e, in genere, cum spuneam mai sus, mai degraba o prelungire ce adauga experientelor de lectura, pe care le putem banui ca deja delectabile, celelalte desfatari, imaginate, ale unei vieti consumate in elementar, precum cea presupusa a fi a omului "vechi". De altfel, "natura" invadeaza nu o data spatiul cartilor, dar invazia arc loc, in chip semnificativ, tot dinspre caiti, ca in poezia Greierii: "Ascara-n biblioteca mea, / Din soba, usa, dusumea, / Din rafturile de stejar / Am ascultat un cantec rar. // Parea ca in odaie / Crescuse deodata o livada / Si buruieni in lada, / Si printre tomuri cu cotoare rosii / Fosnesc lin chiparosii, / Ca in Machiavel si Guicciardini / Se zbat de vant maslinii // Credeam ca dorm pe culmi la oi / Si-un Tytir zice-mi din cimpoi"
Poetul erudit nu poate, iata, recupera "natura" decat prin filtrul culturii, hiperbolizandu-i trasaturile "primare" si supradimensionandu si, in chip corespunzator, reactiile fata de ele. Gheorghe Grigurcu, care a identificat cu finete cele mai multe dintre trasaturile specifice acestui "lirism livresc", a sesizat, astfel, ca un "al doilea timp" al sau, "in registru ironic, supralicitarea fortelor autorului, cu o indrazneala impinsa pana la teatral", notand si ca: "o maniera favorita este cea a deghizarii intr-un primitiv debordand de vitalitate, parasit in voia (mareata) a proceselor naturale, exuberant si lasciv, emitator de chiote dionisiace, iubitor de vin si fanfaron"1. Am notat, inca in cartea de debut poetic, asemenea apasari pe coarda senzorialitatii fruste. in Lauda lucrurilor, ele sunt omniprezente: "Cu mana palnie la gura / Un chiot dau pentru Echo // Seman la chip cu Polifem / (Pe-un ochi un sloi mi-a pus peceti) / Pe Eol si Boreu blasfem, / Si pe Zamolx cinstit de Geti. / De frig am pro-moroaca-n palme, / Polei pe sculele de fier, / Si rna-ncalzesc racnind sudalme, / De Hcrculc si Jupiter. () inchin Cotnar pentru Echo, / Care-mi raspunde. O-o-o!" (Mistretul). Sau, in alte locuri: "Maretul Solomon / Nu-si balsama talarul si tunica, / Cu mir si cinamon, / Precum de roua mi-e jilava chica"; "Printre maslini, smochini si cipri, pare-mi-se / C-as fi putut sa fiu Ahile sau Ulise, // As fi mancat oi fripte, naramze si lamai" Un Georgicon sintetizeaza la modul superlativ astfel de elemente, nu insa fara a contrapune unei Biblioteci, ce-i drept mai savante si mai austere, tot o natura retraita prin intermediu carturaresc, exemplul vergilian fiind, desigur, cel mai la indemana. Asa incat, presupusa incendiere a Bibliotecii absolva de flacari doar un volum cu natura presata intre file: "S-adun visez gramada volumele vestite, / Si sa le vad nuiele de flacari mistuite, / Si numai cu Virgilii Georgicon subsuoara / Sa plec apoi la tara. // Pe un corn de plug sa-mpart in largi rastimpuri, / in ganduri cu Poemul, mari chiote la campuri // Si de pamantul jilav piciorul zdravan, lesne, / Manjit pana la glezne, // S-ar scufunda pe brazde; si arsi obrajii, cruguri, / S-ar umple de-o sudoare ca boabele de struguri, / Iar bratu-ar tremura de cazna pe pogon, / Sucit ca un otgon. //in parul gros ca alga s-ar napusti avantul, / Jucandu-mi flamuri sumbre pe langa tample vantul., / Si cozile camasii mi-ar palpai spre vale / Ca panzele navale" Aproape ca nu mai e nevoie sa adaugam "painea fierbinte pe la muchi" pe care personajul ar "frange-o pe genunchi", nici muscatura "salbateca" a aceluiasi din "casul de zapada", ori bautura "umpland cu sange barba si pieptul (sau) paros / Pe care (si l-ar) sterge cu manecele-n cute, / Cu destele hirsute" ingrosarea "telurica" a liniilor desenului plastic al obiectelor si gesturilor e frapanta, in paralela permanenta, trasata de la inceput, cu Poemul din ganduri.
Daca s-a putut vedea in asemenea versuri "o caricatura bonoma a elementaritatii", in celalalt registru mare al Laudei poezia de dragoste comporta, cu aceeasi constiinta ludica, o stilizare adaptata, de data aceasta, sugestiei ceremonialului erotic. Discursul amoros nu e mai putin jucat" in aceste versuri ce desfasoara ipostaze ale eului evoluand de la modelul clasic grecesc la cel biblic, al Cantarii Cantarilor, cu senzualitatea rafinata ornamental, ori la al micului balet de salon rococo, cu "piruete" si jocuri de copila delicat-rasfatata, al unei Otilii din nou enigmatice si suave ori ale unei sprintene Rozine. (Nu e, poate, inutil sa ne amintim, in context, ca rossiniana, "amabila Rozina" aparea astfel in cantecelul dedicat pupilei sale de batranul unchi Bartolo, din Barbierul, in postura de suspinator tarziu si comic). S-a vorbit, cu dreptate desigur, despre un "aprins lirism bovaric" (Gh. Grigurcu), dar aici el e corectat inca o data, ca eventual efect negativ, de aceeasi complicitate usor autoironica, necazand niciodata in ridicolul purei emfaze. Mecanismul transpunerii in roluri e, in fond acelasi, ca in poemele de "Georgicon" reabilitat, comentate pana acum. La varsta senectutii, subiectul poetic "pozeaza" in mire si cuceritor, incitat de fantasme ale energiei tinere, compensand austeritati si asceze intretinute de alte rafturi ale Bibliotecii, adica de cele menite focului, din poemul citat mai sus. Cu un dram de cochetarie, dar si cu constiinta pozei, el supraliciteaza, iarasi, angajamentul sentimental, aglomereaza liste referintelor culturale reputate, -cum o face in aceste variatiuni pe tema cunoscutului imn studentesc medieval, Gaudeamus igitur. "De Eros inca sila n-am, / Vetust nu sunt precum Priam, / Diotima, aici in poale / Aseaza-te cu soldul moale, / Gingas intoarsa-asa incat / Sa te cu prind pe dupa gat, / Sa-ti gust de-aproape suflul pur, / Gaudeamus igitur!" Sau, in acelasi ciclu, decorurile si costumele de ceremonie antica, descinse parca din marmoreene basoreliefuri: "Deci in salile cinabre, / Sa cinam sub candelabre, / imbracati in laticlave, / Slujiti nu de triste sclave, / Ci de zanele eline, / Purtand amforele pline" Declaratia de iubire devine de cele mai multe ori declamatie, discurs mimat, voluntar emfatic, interpretat pe o diversitate de tonuri. Unul este al fundamentalelor, insolubilelor, solemnelor intrebari filosofice puse femeii, care nu are cum sa raspunda la ele si sunt frapant disproportionate fata de natura momentului evocat: "Ce este aceasta lume, / Otilio, sa-mi spui // Consult toti filosofii, / Pe Platon si Socrat, / Sa stiu daca pantofii / Sunt semn c-ai existat. / Consult toti filosofii" inscenarea unui discurs persuasiv, vizand supunerea femeii fata de "teribilul mire de taine stiutor", are toate atributele excesului baroc de artificii, aici de sursa livres-ca, recoltate, iarasi, din pagini de tomuri exemplare: "Nimeni de varsta-si darul de-a te slavi nu are, / Toti sunt niste profani. // Eu stiu sa te slavesc cu palmele pereche, / Precum in Vatican, / Un papa umanist, uimit de lumea veche, / Bronzul atenian. // Am, invatat anume saluturi monahale / De 1-Alighieri Dante, / Smerite genuflexii, suspine, osanale, / Gentile si pedante. / / Nainte de-a te trage-n alcovul lin de umbre, / in arca lui Noah, / iti voi canta preludii pe clavicordii sumbre / Din Haendel si din Bach" (Epitalam).
Regia, punerea in scena sunt cum nu se poate mai clar deconspirate in asemenea versuri ce desfasoara o intreaga recuzita teatrala. Recoltate din universul biblic, alte trimiteri livresti compun un ceremonial de aceeasi natura in Deborah ori Vin din Liban, mireasa si Apa vie, in timp ce texte precum Erotocrit, Haricleea, Aretuza, Safire, fac ecou liricii neoanacreon-tice bine cunoscute de istoricul literar. O Idila teocritiana recompune, la randul ei, decorul si gestica din versurile poetului antic, neuitand sa aseze un accent decorativ mai solemn in finalul dansant: "Pot sa te strang in brate cat timp ard sapte facle, / Fiind saltaret ca Pan si tare ca Heracle" Cateva dintre reusitele certe ale acestei lirici apartin ciclului dedicat Otiliei-Til, unde - cu amintirea, in fundal, a "enigmaticului" personaj de roman - discursul amoros calchiat cu gratioase corecturi dupa modele are ambiguitatea sugestiva a confesiunii lirice tardiv-recuperatoare, dublate de caietul de regie al artistului experimentat in materie de efecte teatrale si stlilizari ale retoricii replicilor. O piesa exemplara e, desigur, Nu, aproximand in metru antic o scena de respingere a ofertei iubirii unui indragostit rostandian. Convocarea de elemente cosmice si de impunatoare repere mitologice subliniaza natura ludica, de joc cu conventiile, a momentului: "Ma iubesti, pe Til intrebai, strangand-o in brate, / Parul pe-obraz revarsandu-mi, razand zise: nu. // "Cugeta bine ce spui, am strigat cu fata spre luna, / Zeii stau martori in stele cu ochii la noi." // Til ma scruta cu privirea albastra ca marea, / Candid si gales zambind, din nou zise: nu. // Vrei tu sa fiu Agamemnon, Alexandru sau alt erou mitic? / Troia vrei, Theba? Ma vrei cu spada sclipind?" / / Noaptea era mareata, se-auzea al planetelor cantec, / Til, mangaindu-mi coama, zise iar: nu. // Degetele-ncet eu prin aer le resfirai ca pe lira, / Vaiete triste de fiare rasunau prin paduri. // Stii cat a plans Orfeu pierzand pe Euridike, / Jalea mea este mai neagra, "nu" de-mi raspunzi". / / Til ma cuprinse de gat, pe umarul meu lasa capul. / Buzele abia miscand, ca un ecou sopti: nu". Alteori, postura comica a barbatului indragostit e recunoscuta direct: "Eu, riga-ntr-o ureche, / Carui de osti nu-i arde, / insir rime pereche, / Pazit de halebarde".
in felul acesta, uzand constient de "cuvinte tocite din vechime", dar care-i "par sublime", poetul histrion afiseaza cand masca gravitatii, pana la ipostaza "eroica" ori la cea de indragostit in prada lamentatiei (v. "Ades in casa mea ma-nchid, / Sa plang ca regele David / Pe fiul sau Avesalom / De plete spanzurat in pom, / Cu gandul la Otilia / Cu parul ca vanilia"), cand pe cea a autoironiei complezente fata de zisul bovarism, in fond recunoscut. Discursul sau e construit in egala masura cu un soi de hedonism, de a face "ce-au facut cei vechi", si cu o anume constiinta a distantei fata de roluri. Unul din rarele poeme ce marturiseste direct o atare distantare, tratata umoristic, dateaza deja din 1940. Se intituleaza Chloto si se incheie asa: "Eheu! Un timp imens de Aheea ma desparte, / Ani fost ursit de Chloto sa dorm cu capu-n carte". Nu e cea mai subtila forma de expresie a acestei constiinte a conventiei asumate, dupa cum nici o compunere ca Razboi troian rezumat nu-i o capodopera. insa astfel de compuneri spun destul de mult despre "programul" de timpuriu schitat, al "tainuitei lirici". Poemele cu adevarat implinite sunt cele in care conventia clasicizanta (sau de inspiratie romantica) nu e periclitata de gestul transant demitizant ori de superficiala bagatelizare ironico-umoristica (iiceasta, de tipul, sa zicem Topirceanu). Efectele convingatoare vin dinspre zona de echilibru al atitudinilor, in care "inscenarea" e rezultatul unei regii estetizante, de sensibilitate neobaroca, ce dozeaza subtil efectele de "frustete", calculand accentele de registru senzorial hiperboli-zat, puse in plina desfasurare a coregrafiei "pastorale". Sunt socuri, bruscari de cert efect, pe care poetul le exploateaza adesea cu profit maxim, si care dau farmec discursului sau in aceste zone de frontiera, in care se confrunta si intra in simbioza doua, in fond, tipuri de "rezumat", de "schematizare": unul care caligrafiaza, cumva, miscarea scenica in decorul si el atent stilizat, -altul care ingroasa aproape caricatural imaginea de contrast, telurica si sangvina, a protagonistului ce evolueaza in peisajul de conventie arcadiana. Si intr-un caz, si in celalalt, histrionismul, in sensul lui pozitiv, iese in evidenta, uneori din paralelismele manifeste ale prezentului "trairii" cu un odinioara mitologic, alteori doar sugerat de un soi de mecanica a rolurilor. E multa stiinta regizorala aici, dar e si un lirism mediat, adesea puternic, care nu poate scapa spiritelor cultivate.
Dar cine vorbeste, de fapt, in poezia lui G. Calinescu? Cele spuse pana aici ar sugera mai degraba un subiect plural, optand pentru solutia unor succesive travestiri . El pare a nu se putea exprima aproape niciodata in nume propriu, avand o nevoie vitala de referinta culturala, livresca. Cand incearca sa se autoportretizeze, propune, cam in acelasi sens, un chip plin de contraste, migrator pe sub masti diverse, ca manat de un duh al metamorfozei, sugerand o complexitate de Proteu baroc: "in viata am fost plin de contraste, / Cu zile albe sau nefaste. / Am fost centaur in poieni / Si o soparla-n buruieni. //O sepie stropind cu tus, / Un alb, pe mare, pescarus, // Ostas purtand sabie grea, / Curtean in mana cu-o lalea. //// Sofist ironic din Elada, / Fanatic, sumbru Torquemada, / / in arta vietii un Socrate, / Nelinistit ca Mitridate, // Atlet senin de Polictet, / Extravagant, nocturn Hamlet, //// Nebun ca neamul lui Atrid, / Poet ca regele David" {Contraste). E o dinamica a mastilor resimtita pozitiv,, cum se vede mereu, fara tensiuni problematizari te, afisand o complementaritate a trairilor si a modurilor de manifestare in fond benefica. A trece de la o ipostaza la alta e miscarea cea mai caracteristica a acestei personalitati ce se simte in largul sau intr-un univers plural, cu varste ale culturii care comunica pasnic si armonios. E o familiaritate cu faptele spiritului pe care histrionul din Biblioteca o traieste in stari de distinsa destindere. Si ea e cea care-i da un anume sentiment al duratei, al rostului scrisului sau. Doar atata vreme cat se lasa antrenat de variatiunile reconfortante pe teme "clasice", poate persevera in iluzia ca a construit ceva mai tare decat bronzul (cum suna titlul unei "parafraze horatiene"); pe pagina imediat urmatoare acestui poem, altul, pe aceeasi tema, insa iesit de sub vraja parafrazarii, marturiseste, dimpotriva, constiinta fragilitatii "monumentului", care-i apare ca simplu "castel de foita, transparent ca o aripa de musculita", unic, precar "document" de a fi existat, "fragil ca balonul de papadie"
Dar aceste poeme-autoportret devin interesante si elocvente si dintr-un alt punct de vedere, ratasabil conventiei de "pastorala" a jocului calinescian. Este vorba despre cele cateva texte ce deschid Lauda lucrurilor, in care poetul vrea, conformist, sa-si probeze fidelitatea de tovaras de drum al noii puteri "proletare", intr-un moment in care ideologia comunista se arata mefienta fata de "elitele" intelectuale, asa-zicand izolate, rupte de "mase". Sofistica acomodarii la noua ideologie, din articolele jurnalistului Calinescu (analizata patrunzator in paginile dedicate scriitorului de Angelo Mitchievici in recentele, colective Explorari in comunismul romanesc), transpare si in versuri, punand intr-o falsa stare de criza raporturile dintre Biblioteca si "viata". "Pe nici o poarta a vietii nu-mi vad numele pus!" - exclama, culpabil, poetul ce se simte obligat sa se angajeze (o compunere se intituleaza chiar Raport), coborand de la inaltimea austera, conotata negativ, a elitei, in fertila "vale" populara: "Eram barbatul care-n singuratati petrece, / Ca vulturul plesuv pitit in stanca rece. / Nesuferind campia, fugeam de cei de jos. / / Cand coama-mi straluci la tample sideral, / Ma coborai in vale ca un Virgil pe cal, / Cu lira intr-o mana, cu haturile-n alta, / Unde fosneste graul ori aschii scoate dalta. // Descale-cai. Le-am zis: - in obste ma prenumar, / Lasati-ma busteanul sa-1 tiu si cu pe umar, / Din moara sa scot sacii, albit tot de faina, / Sa trag cu voi din balta de peste plasa plina" Or, cum se vede, actorul de "pastorala" nu face decat sa schimbe un costum cu altul sau, mai degraba, sa incurce costumele si rolurile, provocand involuntare, insa revelatoare, stridente: de sub hainele muncitoresti, ca de "vizita de lucru" regizata, ies draparile sifonate ale togei eline, iar lira antica, depusa demonstrativ langa busteni, saci de faina si schele, face flagrant simulacrul inscenarii sumare. Aerul operetistic e agravat si de alte poeme din acelasi ciclu, incompatibilitatile sporind prin schematizare cliseistica, alimentata de depozitul de recuzita deja compromis de industria proletcultista a versificatiei fals-idilice din anii 50. intalnirea programata intre histrionul din Biblioteca-salon-pastoral si pastorii "de jos", reali, este, de data aceasta, de un conventionalism impins fara voie in parodie, ca in poemul inti tulat pur si simplu Agricultura: "Am curatat ogorul, egali in munca grea, / de buruiana rea, / Din vite si seminte, am scos prin lungi altoiuri, / Cele mai bune soiuri. // Punand la jug tractorul, / Ar intr-un ceas ogorul, / Strigandu-i hais, cea, / Ecoul imi raspunde voios dintr-o valcea. // Acum, descins din vis, / in obste cu taranii pornesc la camp deschis, / Pe-a soarelui caldura, / Ca Flaccus si Virgil m-ocup de-agricultura. // Pastorii cu opinci, / Aduc turma de oi in cantec de tilinci. / Atunci pe toti ii chem / Si le recit in prag din ultimul poem". "Tristetea este stearpa, iar fapta laudata, / Voios sa canti prin vai" - scrie, altundeva, poetul cu o sprinteneala programatica suspecta, mai ales ca recurge la sloganul emfatic al "comenzii sociale", sumar figurat in stereotipuri imagistice: "Cuptorul inroseste, fa secere, ciocane / pentru intreg poporul. //in loc sanalti cu spada, salbatic calaret, / Un groaznic osuariu, / Tractorul ia de haturi, si fi-vei mai maret / Decat trufasul Dariu". Tot asa, pasul de defilare adoptat de cantaret ca termen de contrast pentru viata sedentara, in izolare prafuita, a unei "matusi" din vechea societate, se poticneste comic in cliseele propagandei ("La ce e nou, tresare fara minte, / Iar noi cantam, pasind tot inainte"), un dialog cu "tovarasul colectivist" e de o falsitate frapanta, iar elogiul cu care e intampinata "rufaria / Tesuta la fabrica de fruntasa Maria" compromite definitiv, prin formula de gazeta de perete "stahanovista", o Lauda a zapezii ce incepuse promitator.
Conventia delectabila, traita pana acum euforic de histrionul din Biblioteca, intr-un joc cu reguli propuse de el insusi, liber acceptate, cu identificari si distantari fata de rol productive pentru imaginatie, apare astfel, in final, grav afectata. Fortat sa iasa din spatiul sau familiar, omul Cartii si al reveriilor livresti intregitoare de personalitate isi rezuma, mai intai, deformat, trecutul, din ratiuni de adaptare vinovata la comanda ideologica, pentru o palinodie de circumstanta. Apoi, accepta o alta regie decat a sa proprie, aici manipularea ideologica, ce viciaza insasi regula jocului, invitand la considerarea conventiei societatii ideale, drept realitate. Are loc aici acea corupere a jocului, despre care vorbeste Roger Caillois, tocmai in legatura cu jocul mimetic: "ca se produce atunci cind simulcarul nu mai este luat ca atare, cand cel care e deghizat crede in realitatea rolului, a travestiului si a mastii. El nu il mai joaca pe acel altul pe cer-1 reprezinta. Pierderea identitatii sale profunde reprezinta pedeapsa celui ce nu stie sa opreasca la joc gustul pe care-1 are de a imprumuta o personalitate straina. Avem de-a face, Ia drept vorbind, cu alienarea"1. Este pretul platit, din fericire doar partial, si de poetul Laudei lucrurilor.
