Autor, intre altele, al unei carti cu titlu ce parea sugestiv pentru o asemenea caracterizare - Suav anapoda, tiparita in 1969 -, Gheorghe Tomozei a putut face, prin unele secvente ale scrisului sau, si figura de poet ludic. Cand si-a antologat versurile, poetul na retinut, totusi, decat cateva piese din acel volum, anuntate de nu prea numeroase poeme sau urmate, ici-colo, de altele, de o factui-a jucaus-fantasta, inrudita.
in orice caz, din productia sa de versuri din tinerete (debut cu Pasarea albastra, 1957, titlu din Maeterlinck) rezista putine lucruri, altfel modelate. Sunt cele de atelier pillatian, de regasire a eului sentimental intr-un peisaj familiar. Ele au fost usor de identificat in structura ritmica si in imaginarul traditionaliste, cum nu greu de numit era si sursa poemelor intr-un vers, datate 1956, slefuite la aceeasi scoala, la frontierele extreme ale unui simbolism sensibil la evanescentele concentrate in picatura de parfum a orientalului haiku. Acestea suna, insa, destul de conventional (pentru Tristete: "Pe fata apei, lebezi destrama curcubeie"; pentru Bucurie: "Pe-a sufletului bolta au falfait pauni"). Cate unul e mai expresiv ("Camp ars, ucise ierburi si-n departari fantani" - pentru Speranta), iar definitia ca atare a formulei preluate gaseste, sub titlul Poem intr-un vers, esentialul mesajului: "Izvorul lin presimte imensitatea marii"
Nu in aceasta zona de "presimtiri" ale unei imensitati si ale unui tumult pentru expresia carora poetul nu avea inzestrari deosebite (caci se va dovedi un spirit mai degraba contem-plativ-visator, chiar de culoare eminesciana la inceput, nelipsind stelele, luceferii, lumina lunara si alte accesorii), se va situa imaginarul sau poetic: unul de desenator, in aer, adesea printre carti, de reverii suave, si evocator de fragile "gradini aeriene" intr-un univers indeobste pacific, ce putea asocia "radva-nul toamnei ce se zarea departe / Dupa himera clailor de fan" cu "pozele din cartea de citire" privite in solitudine de "cel mai trist scolar".
Nicolae Manolescu a calificat, cu justete, drept "calofile" aceste compuneri din "materii suave", opera de artizanat si de "virtuozitate". Mai putin convingatoare, apropierea de Arghezi e doar superficiala, in prozodie, caci Tomozei e foarte diferit, totusi, de marele poet care acorda cuvantului "insusiri materiale", gandind ca "vocabularul este harta esentiala si prescurtata a naturii", susceptibila de imbogatiri cu o "natura de adaos". Poe-tul-urmas mai mult banuieste decat pipaie obiecte, sau evoca, intr-un soi de "arheologie blanda", ca sa vorbim ca Petre Stoica, "plajele memoriei cu nisipuri de ceara", vocea care se "spargea in cioburi de aer", - si tot in acest registru se construieste si po emul ("Se trece-n aer psalmul, ca de ceara / Si degete subtiri inchid sonetul"), "marunte morti prin aer trec spre plante", in timp ce din tensiunile trecute se inregistreaza doar urme: "un timp greu / pe care s-au depus strigate de naufragiati", resimti te de subiectul cu "oase goale ca ale dansatorilor" mostenitori de pasari.
ii va fi, asadar, mult mai la indemana sa inscrie in propriul discurs si urmele literelor din poemele altora, catre care se intoarce cu voluptati de cititor indemnat la reverii livresti, cum ne-o spune un poem ca Iarna Bucurestilor, o iarna "ca pe vremea lui voda Caragea" ori a lui "voda Hangerli": "E iarna si doar umbre ce ma-mpresoara bland, / Trecutul isi pastreaza in mine, ca-n nisipuri, / furtunile albastre, mari focuri scapatand, / si impietrite chipuri". Nu mai putin inspiratoare e o "villonesca", iar un ,4mor de beizadea aduce in scena, pentru alt moment de visare, un "pacatos logodnic" din vremi apuse, prin fata caruia se perinda "Evlampii, esmeralde, lucretii, leonore, zulnii, / marghiolite, masanci" Lumea bibliotecii devine chiar un substitut ale celei traite direct, textul inlocuieste peisajul real: "ninge cu litere de tipar" Si asemenea ninsori vor reveni.
La confluenta dintre evaziunea visatoare a singuraticului si universurile citite se va contura si spatiul aproximat sub sintagma amintitului "suav anapoda". Ne miscam, cum se vede, tot printre suavitati, cu sugestia, in plus, a unei anumite dereglari a logicii viziunii, prin propunerea unei "lumi pe dos". Mai prozaic spus, avem aici sugestia unui fantezism ludic ce provoaca insolitul asocierilor de stari si evenimente, interferente ale realului modest cu imaginarul, conferind discursului o anume degajare si prospetime: "Urca in fiecare noapte la mine la etaj, / vanatorul cu calul lui. Suna, destup odaia, ii asez in fotolii / si scot rachiul. Calul rontaie capodopere si bea / discuri de patefon. Discutam despre vreme. Mi se / prezinta vietatile impuscate; o caprioara, un urs, un mistret, / zvarlim totul pe plita si apoi motaim". Din pacate, zisa prospetime e viciata de introducerea unor "poetisme" fortate, - vanatorul ii aduce, de pilda, gazdei si "niste mesteceni, un parau si ceva luna", cu scuza, soresciana, intr-o paranteza nu foarte inspirata: "(dar nu cea mai buna bucata, ca / statea sa ploua)". Se asculta, tot aici, un disc cu Aznavour, mistretul nu indeajuns de fript, se reaseaza pe plita, calul arata o poza a boxeurului Cassius Clay copil, iar amfitrionul una cu marea, se mai fumeaza "cate un mesteacan", comesenii isi scot "potcoavele de la mansete", se distreaza "grozav", oaspetii pleaca si-l lasa "ingrozitor de trist" pe locatarul care "sparg(e) ordonat paharele" si declara, abstract, ca "alung(a) moartea din ranile vietatilor", in timp ce isi urmareste vizitatorii care urca intr-un tramvai si "noaptea fantastica se sterge si ea din pereti". Cum se vede, amestecul de fantasme e, totusi, cam artificios - si situatia nu se amelioreaza cu mult in alte texte de aceeasi factura. Ca, de pilda, in Eden cu cai, unde "tropotul / proorocindu-ne domnia lucrurilor transparente" se complica in final cu un balast de silnice metafore: "Ninive a fost un cal / intors in iapa Eufrat, / oarecarele Assardahon / a cazut sub potcoavele calului Babilon, / si chiar biblioteca lui Assurbanipal / a fost un cal"
De fapt, postura ludica de aceasta maniera nul prinde cu adevarat pe poet. incercari mai face si in cartile urmatoare, de exemplu in Misterul clepsidrei, din 1971, unde o poezie se intituleaza Masinarii romantice, dar nu e in ea nici o bucurie a jocului, iar alta, Discursul bufonului e o destul de rece variatiune pe tema generala a demascarii adevarului prin masca: "Am fost transparenta / care suprima, / printe". Mai jucausa e Frica, unde "muierile" de la Hanul lui Manuc sunt surprinse intr-o adevarata febra a dereticarilor si imbaierilor, provocand o uimire comic-anxioasa printre barbati, poanta fiind ca "La han / s-a anuntat Don Juan / de Deliorrnan!". Sub titlul Apocalipticul iarmaroc, se imagineaza, apoi, un balci in care marfurile sau monetele de schimb sunt nume de poeti romani, inclusiv al autorului, pus in context autoironie: "- Cat ceri pe aceste carafe? / Doua carloave. // Avem safire, sacaz, caragiale, / si-alte giuvaericale: / / un pillat cu manerul sculptat / / si un nichita cu trei capace. / Face cat trei cai arabesti? / - Face! // Avem tot ce vrei / si nu vrei / de la dosoftei / la tomozei!" Un discurs in fata oglinzii, e o suita de supranume de coloratura folclorica pentru poetul-cavaler donquijotesc, mai degraba visator si fantast: "Ta-raie-sabie, Scutura-lance, Clatina-moara / Sangera-nuferi, Treiera-raze / fii binevenit la masa mea, cavalere!" {Ceea cei spun oglinziij.
Daca se poate vorbi de o dimensiune ludica mai expresiva a poeziei sale, atunci ea ar tine cel mult de mimetismul stilistic, de "pastisa moderna constienta", cum o numeste criticul prefatator al antologiei din 1987, Catalogul corabiilor, dar fara impulsuri comediograficc demitizante, ci asimilat coloraturii meditativ elegiace specifice, aceasta autentica. Este vorba mai ales de modelarea discursului in tipare arhaizante, de carte ro maneasca veche, reciclate cu o remarcabila virtuozitate, nu fara a reaminti de evocarile punctate livresc, de interioare si garderobe pillatiene, de "balcanicul" Ion Barbu, ba chiar de o anume plasticitate a Pajere-lor lui Mateiu I. Caragiale.
Daca in primele incercari lirice putea fi vorba de influente si ecouri in sens propriu, acum imprumutul de masca stilistica e evident si, o data cu vestmantul limbii, apare si purtatorul lui, in poeme in care ne "vorbesc" un Antim Ivireanul ori Mesterul Manole, in timp ce prin altele trece, tot tragica, umbra decapitatului Brancoveanu. La cel dintai, limbajul figurativ si sintaxa Didahiilor sunt reconfigurate expresiv, in versuri ca acestea: "incailea sa fiu ca ariciul, el merge la vie, / se satura de struguri si-n urma scutura vita, / in broboanele cazute se scalda si ele / i se infig in ghimpi / si-asa le duce el puilor. Pe ghimpii / cator bucoavne de plumb m-am tavalit / carnea mea pentru a mi le prinde de suflet / si-a vi le-aduce voua, / pui ai mei! M-am rastignit / pe crucea cartilor, batut cu piroanele / semnelor. E osul meu spart de ele, prin ranile / mele se uita ochiul mortii". Vorbirea mesterului de la Arges nu preia tiparul strict baladesc-folcloric, dar se inscrie, in linii mari, in grafia lexicala si in emblematica arhaic-populara, ca baza a unei meditatii cu accente aforistice, care e deopotriva a poetului de azi: "Sa-ngropi muiere fara copii / sub barbile mucede ale sfintilor! / Am ramas singur, / la mila clopotelor de pripas"; "Nu crinul trebuia sa-1 ingrop, / ci acest cap prostit de atatea sterpe frumuseti, acest cap in care / minunea s-a cuprins de la-nceput", "Era intreaga, cu os / mai alb decat marmora grecilor, noroasa / ca-n zugraveli", "Nu trebuie sa fie frumos / mormantul frumusetii" intoarcerea lui Constandin Voda, ceva mai veche (in volumul La lumina zapezii, 1974), e tot o "vorbire" atribuita unui personaj: "Mi-ntorc pasii truditi / in Bucurescii mei mult pohtiti, / holbez geamuri mohorate / la luntrea dogitei carate" -incepe poemul -, pentru a recurge, pe drum, la mulaje verbale ale stilului de epoca: "si-mi suiera glasuri straine: / "Cum de te-ai intors, Constandine, / ce de-o catrinta / muierea nerusinata / ce goliciunea si arata / si pantecul nesatulul, / la Stambulul, / cum te-ai intors varvare lupe / din piata butucului dupe / ce fierul a retezat / busuiocul si crinul curat?". O singura data, in Despre viata poetului (din Gloria ierbii, 1975), se lasa vorbit si poetul insusi, in vestmant de "gramatic de cantilerie": "De-acuma eu sunt pruncul / de la Campulungul / in cetatea intinsa ca o sira de cal / uzurp jiltul poetului comunal // umbra mea pacea privelistii n-o sperie / si raman gramaticul de cantilerie // ce si scrie pe albele foi bucuria si vina / cu pana de ibicus muiata-n tusul de China. / Mi-am dus muierea de-mi va naste cocon / si litere, un postalion // si noaptea cu pasari uleind aerul desenat / cu masinariile rotilor de cantat" E un teren pe care poetul se intalneste, in parte, cu Ion Gheorghe, cel din Zoosophia ori Mai mult ca plansul, lipsindu-i insa, de cele mai multe ori, chiar mica detasare umoristic-ironica a aceluia, in poezia mai tanara, echinoxistul Aurel Sorobetea producea, intr-un volum precum Aparatorii (1975), poeme inrudite, de fin artizanat arhaizant.
Daca privim spre ansamblul operei, vedem ca exista in poezia lui Gheorghe Tomozei o anumita nevoie de echilibrare a imaginarului, sa-i zicem "himeric", eterat, trecut in grafii de penita subtire - majoritar, totusi, si poate mai apt sa exprime ceva din "biografia" oricat de ocultata a autorului -, cu cel care participa la o viziune ceva mai atasata registrului senzorial, mai pitoreasca, cu anumite ingrosari ale pastei. E un fel de compensatie, - dar aici calitatea de "replica" a unor astfel de texte e, poate prin forta lucrurilor, mai subliniata. Cand vorbeste cu vocea altuia, desenand cu cerneli straine, subiectul liric devine cumva mai "senzual", ca si cum s-ar elibera de sub o interdictie, dand drumul sangelui in vase ce iriga salutar poemul. Fenomenul se petrece si atunci cand "arhitextul" e ales din spatiul liricii modeme, ca in poemul Un starv, dedicat, desigur, "Domnului Charles Baudelaire", unde hoitul e al unei gutui, de livada dunareana barbian-balcanica, iar "estetica uratului" se aplica lumii vegetale, cu firesti atenuari ale impudorii: "Livada cunoscuta alene se turcea - / goi, pepenii in vrejuri roteau lucite fese. // Mari sani de bube, strugurii verii, in ciorchini, / chemau din teci de zahar miasmele si viermii, / si se sculau, destinse, amare radacini / intunecand livada cazuta in vecernii // iti amintesti de starvul, al vestedei gutui? / Sticlea, malai de oase, ca starv al unei harce, / intredeschise coapse ivea, copturi verzui" Totul, pentru a aminti "fluidele tipare / ale iubirii-atinse de declin, / care ramane vie in noi"
Ipostaza de "gramatic" ramane, asadar, cea mai notabila, mestesugarul virtuoz e cel ce se impune, cum s-a mai observat, ca reprezentare a subiectului poetic. Motivul versului ca artefact e, in chip semnificativ, prezent adesea in scrisul poetului si e cel care angajeaza mai direct decat altele persoana intai a verbului si pronumelui. A face versuri e, in fond, a se construi pe sine ca individualitate, intr-o deplina simbioza cu litera seri sa: "Fara mine, intre versuri ar creste pirul" - se spune intr-un loc -, iar altundeva: "asa ma las scris / de cartea ce-o scriu". (Ar fi putut spune, la fel de bine : "ma las scris de cartea pe care-am citit-o"). Sub titlul Poesis, gasim aceasta strofa definitorie: "in zapezile de crini / oase-s de alexandrini / si ce sfanta lege / sa nu poti alege / fruntea poetului / de craniul sonetului!". (Nu lipseste, dintre poeme, nici Sonetul bibliotecii). Fragment cazut dintr-o "pisanie", "cu bietele (sale) oase / de litera batrana", subiectul poetic aude altadata "greierele-litera cum sare / din raftul, cartilor inselatoare", ba chiar are sentimentul, intr-o Ras-frangere de amintire argheziana, ca: "Sub litere-(i) zace / curte cu acareturi si dobitoace, / talpa de fantana / cu apa batrana". Locul bazarului arghezian din Vraciul, bunaoara (dar acolo, unul de "zari si firmamente", producand simili-lumi si dezvaluiri de mistere cosmice) il ia la Gheorghe Tomozei "laboratorul" in care lucratorul sterge de praf tot litere - "oasele lui Gutenberg" -, pregatit pentru un fel de dicteu automat, in care patrunde un cuvant prozaic - palnie - ce-1 obliga la reconsiderarea prejudecatilor cu privire la incarcatura poetica a cuvintelor: "mi-am zis ca trebuie sa ma / infricosez de cuvantul cel mai umil, mi-am zis / ca Persepolis suna la fel ca palnie, / mi-am zis ca nu exista cuvinte regi si cuvinte / sclavi // si de-atunci imi scot caciula cu cap cu tot / in fata lor, le sarut incheieturile / si ma strecor in patul lor de lemn / iluminat de fericire". S-a observat, insa, ca, in practica, poetul nostru nu se prea inchina verbului umil, ci, dimpotriva, ca mai toti livrestii, isi alege atent vocabulele, cautand cate un "semn straveziu / cu spatii numai de ochiul meu stiute / si repede umplute / cu un var si el nevazut". Dependenta de cuvant, in litera lui, ramane obsedanta, pana la a-1 vedea in proximitatea eului si in starile sale de spirit ("Scrie cu unciale pe strazi: Melancolie" - suna un poem intr-un vers, sub titlul Tipografi.
Bacoviana "tristete de a nu mai putea face un vers" e si a poetului de acum, cu insinuarea ideii ca incapacitatea de expresie verbala ar echivala cu neputinta de cristalizare a eului insusi: "Ieri inca scriam versuri. Ieri / ca miezul de mar mi-era gandul, / azi sunt martorul unei desfolieri, / spaima-mi jupoaie cuvantul. // Oglinda ieri, azi rasfrantul / cu chip alungit ca o sticla impura; / vantul, / frunzei, nervurile-i fura" O varianta a aceleiasi stari este si poezia Eres, din Gloria ierbii: "Ma narui nedescifrat, nevazut, / ca sarea-n cristale"; versul e simtit atunci ca o "usa zavorata" si "parelnica". Spre deosebire de universul germinativ - care e si cel textual -, in expansiune exuberanta, pe o treapta a viziunii lui Nichita Stanescu, la Gheorghe Tomozei proliferarea lucrurilor si a literelor e mai curand un semn de instabilitate, de precaritate structurala, de unde nevoia unei supravegheri permanente: "Doar cat imi iau ochii de la ele / ca iata, obiectele fac pui / si le arunca sub garduri, catele / ivind zavozi ai nimanui. // Puieste piatra, lemnul si lacul albastrui, / fum firav se inalta din morminte / chiar litera aceasta e un pui / al literei de mai-nainte. // Tot ce privesc fara de rost multiplic, / si numai eu, os sterp ma trag in umbra" (Surpare de privelisti, in acelasi volum).
O anumita nevoie de inchegare, chiar daca nu capata expresii tensionate, dramatice, se simte mereu, precum in acest concentrat poem in care limpezimea calma a desenului in asociere cu cea a rostirii si gestului cotidian fac corp comun: "Cu un farmec incet / mi-asez pe sanul tau / acest cap heraldic. // Cu gesturi maruntite, / cum silabisesti, cu gura, / vocabulele painii" (incet, in Ierbar de nervi., 1978). Dimpotriva, stergerea literei, absenta conturului sonor si grafic al lumii genereaza stari de anxietate: "Nu inteleg nimic si s-a facut frig, / (mi se vorbeste intr-o limba despicata) // Mi se scrie cu litere / de dinainte sterse, / si se tace cu asurzire, / sunt mangaiat cu sidef. De gheare. // imbatranesc" (Mesaj, ibidem). Cei drept, nici incremenirea in izolarea versului singur, fara punti cu lumea din jur, nu e dorita: "O, singuratate // Am ajuns sa rostesc: anii Mei / si ce - grozavie, ce grozavie! - / versul / Meu" (De unul singur, in acelasi volum). in cele din urma, - cum ne spune un poem final din Catalogul corabiilor, 1984-1985, omagiindu-1 pe Eminescu si limba romana -, urmele lasate de poeti, "plumbul cu floare al vechilor litere", semnele dintr-un cimitir-corabie "cu echipaj incropit de poeti pagubosi" au, totusi, sansa durabilitatii: "Moartea taie trupurile poetilor / ca pe papusi de zapada / si le sapa lor, cu cutite de laser, / morminte / masurate cu metrul antic / si ei raman, nalucire / (in lexicoane, ca-n scrumiere) / dar macar un fulg din ninsoarea lor dusa, / macar un fluture cu aripi de ceara / taie "orizontul / diametral" / si urma acestei imperceptibile lunecari / devine dara de foc // Moara de fildesuri n-are odihna / si scrisul ce se scrie / il citesc boabele de grau / il slovenesc zeii cocliti in eresuri / si il rostesc poetii / de-a dreptul cu gatul retezat / pe butucul painii / pentru prea multa lor iubire fara de sat / si pentru semetiile lor". indeajuns de conventional, acest text spune macar ca poetul a ramas pana la capat increzator, in fond, in cuvant si in mestesugul versurilor.
Se poate conchide, asadar, ca jocul se afla la Gheorghe Tomozei mereu in cumpana cu mestesugul, iar ipostazele corespondente ale eului liric isi impart locurile alternativ. Ca jucator", poetul poate fi privit in sensul interpretului aproape al unui singur "rol", acela al "gramaticului" - cum se defineste, metaforic, el insusi, adica al unui scriitor de secretariat domnesc ori boieresc, dupa articolul de dictionar. Evolutia, sub acest semn, are loc de la imitarea, ca si inevitabila la debuturi, a unor precursori reputati, cu care are afinitati (s-a mentionat mai ales "pillatismul" acelor prime experiente), catre numitul mimetism stilistic constient, exercitat in preluarea de masti ale unor discursuri poetice arhaizant-traditionaliste, cu o anumita placere a practicarii acestui soi de "mimesis", insa fara a face prea mult caz de libertatile manipularii conventiilor preluate.
"Gramaticul" si le asuma, in genere, cu o anume gravitate si retinere. Temperament deloc exuberant si destul de putin inventiv in latura fantezista, de inscenare propriu-zisa a poiesis-ului, el a simtit, totusi, nevoia unei anumite puneri la distanta a subiectivitatii confesive, transferand-o in grafii restauratoare, de "copist" cu libertati personale fata de modele, insa in spiritul lor, realizate cu o netagaduita dexteritate si, in multe cazuri, chiar cu finete. Nicolae Manolescu a asezat, si in acest loc, accentul exact: "in atelierul lui nu fumega esente vrajitoresti si medievalitatea e trucata. Mesterul nu inventeaza, ci face. Poezia lui e opera de mana, de abilitate, de ingeniu, nu de magie neagra" (vezi prefata citata la Catalogul corabiilor, Editura Eminescu, Bucuresti,, 1987, p, XI).
Dominanta, postura artizanala, e sustinuta si de tematizarca, in poezie, a raporturilor cu scrisul, cu facerea versurilor. La acest nivel, jocul" verbal ca atare e relativ modest reprezentat, iar stricta "gratuitate" e ca si absenta, nedepasind o anume mecanica a asociatiilor sonore, atragerea, oarecum automata a unor cuvinte, pentru rima, sau efecte de aliteratie. in schimb, poetul se vede adesea facand versuri, punand - cum am notat chiar intensitatea sau inconsistenta trairii pe seama reusitei sau a esecului expresiei verbale; dar problematizand, fara tensiuni si rupturi, relatia dintre lumea "reala" si lumea cuvintelor. in aceasta ipostaza, poetul nu mai este, de fapt, un jucator. Cum am mai observat comentandu-1 pe Arghezi, mestesugarul care fabrica jucaria munceste. Cu ea se joaca altii.
