Autor, intre altele, al unei carti cu titlu ce parea sugestiv pentru o asemenea caracterizare - Suav anapoda, tiparita in 1969 -, Gheorghe Tomozei a putut face, prin unele secvente ale scrisului sau, si figura de poet ludic. Cand si-a antologat versurile, poetul na retinut, totusi, decat cateva piese din acel volum, anuntate de nu prea numeroase poeme sau urmate, ici-colo, de altele, de o factui-a jucaus-fantasta, inrudita.
in orice caz, din productia sa de versuri din tinerete (debut cu Pasarea albastra, 1957, titlu din Maeterlinck) rezista putine lucruri, altfel modelate. Sunt cele de atelier pillatian, de regasire a eului sentimental intr-un peisaj familiar. Ele au fost usor de identificat in structura ritmica si in imaginarul traditionaliste, cum nu greu de numit era si sursa poemelor intr-un vers, datate 1956, slefuite la aceeasi scoala, la frontierele extreme ale unui simbolism sensibil la evanescentele concentrate in picatura de parfum a orientalului haiku. Acestea suna, insa, destul de conventional (pentru Tristete: "Pe fata apei, lebezi destrama curcubeie"; pentru Bucurie: "Pe-a sufletului bolta au falfait pauni"). Cate unul e mai expresiv ("Camp ars, ucise ierburi si-n departari fantani" - pentru Speranta), iar definitia ca atare a formulei preluate gaseste, sub titlul Poem intr-un vers, esentialul mesajului: "Izvorul lin presimte imensitatea marii"
Nu in aceasta zona de "presimtiri" ale unei imensitati si ale unui tumult pentru expresia carora poetul nu avea inzestrari deosebite (caci se va dovedi un spirit mai degraba contem-plativ-visator, chiar de culoare eminesciana la inceput, nelipsind stelele, luceferii, lumina lunara si alte accesorii), se va situa imaginarul sau poetic: unul de desenator, in aer, adesea printre carti, de reverii suave, si evocator de fragile "gradini aeriene" intr-un univers indeobste pacific, ce putea asocia "radva-nul toamnei ce se zarea departe / Dupa himera clailor de fan" cu "pozele din cartea de citire" privite in solitudine de "cel mai trist scolar".
Nicolae Manolescu a calificat, cu justete, drept "calofile" aceste compuneri din "materii suave", opera de artizanat si de "virtuozitate". Mai putin convingatoare, apropierea de Arghezi e doar superficiala, in prozodie, caci Tomozei e foarte diferit, totusi, de marele poet care acorda cuvantului "insusiri materiale", gandind ca "vocabularul este harta esentiala si prescurtata a naturii", susceptibila de imbogatiri cu o "natura de adaos". Poe-tul-urmas mai mult banuieste decat pipaie obiecte, sau evoca, intr-un soi de "arheologie blanda", ca sa vorbim ca Petre Stoica, "plajele memoriei cu nisipuri de ceara", vocea care se "spargea in cioburi de aer", - si tot in acest registru se construieste si po emul ("Se trece-n aer psalmul, ca de ceara / Si degete subtiri inchid sonetul"), "marunte morti prin aer trec spre plante", in timp ce din tensiunile trecute se inregistreaza doar urme: "un timp greu / pe care s-au depus strigate de naufragiati", resimti te de subiectul cu "oase goale ca ale dansatorilor" mostenitori de pasari.
ii va fi, asadar, mult mai la indemana sa inscrie in propriul discurs si urmele literelor din poemele altora, catre care se intoarce cu voluptati de cititor indemnat la reverii livresti, cum ne-o spune un poem ca Iarna Bucurestilor, o iarna "ca pe vremea lui voda Caragea" ori a lui "voda Hangerli": "E iarna si doar umbre ce ma-mpresoara bland, / Trecutul isi pastreaza in mine, ca-n nisipuri, / furtunile albastre, mari focuri scapatand, / si impietrite chipuri". Nu mai putin inspiratoare e o "villonesca", iar un ,4mor de beizadea aduce in scena, pentru alt moment de visare, un "pacatos logodnic" din vremi apuse, prin fata caruia se perinda "Evlampii, esmeralde, lucretii, leonore, zulnii, / marghiolite, masanci" Lumea bibliotecii devine chiar un substitut ale celei traite direct, textul inlocuieste peisajul real: "ninge cu litere de tipar" Si asemenea ninsori vor reveni.
La confluenta dintre evaziunea visatoare a singuraticului si universurile citite se va contura si spatiul aproximat sub sintagma amintitului "suav anapoda". Ne miscam, cum se vede, tot printre suavitati, cu sugestia, in plus, a unei anumite dereglari a logicii viziunii, prin propunerea unei "lumi pe dos". Mai prozaic spus, avem aici sugestia unui fantezism ludic ce provoaca insolitul asocierilor de stari si evenimente, interferente ale realului modest cu imaginarul, conferind discursului o anume degajare si prospetime: "Urca in fiecare noapte la mine la etaj, / vanatorul cu calul lui. Suna, destup odaia, ii asez in fotolii / si scot rachiul. Calul rontaie capodopere si bea / discuri de patefon. Discutam despre vreme. Mi se / prezinta vietatile impuscate; o caprioara, un urs, un mistret, / zvarlim totul pe plita si apoi motaim". Din pacate, zisa prospetime e viciata de introducerea unor "poetisme" fortate, - vanatorul ii aduce, de pilda, gazdei si "niste mesteceni, un parau si ceva luna", cu scuza, soresciana, intr-o paranteza nu foarte inspirata: "(dar nu cea mai buna bucata, ca / statea sa ploua)". Se asculta, tot aici, un disc cu Aznavour, mistretul nu indeajuns de fript, se reaseaza pe plita, calul arata o poza a boxeurului Cassius Clay copil, iar amfitrionul una cu marea, se mai fumeaza "cate un mesteacan", comesenii isi scot "potcoavele de la mansete", se distreaza "grozav", oaspetii pleaca si-l lasa "ingrozitor de trist" pe locatarul care "sparg(e) ordonat paharele" si declara, abstract, ca "alung(a) moartea din ranile vietatilor", in timp ce isi urmareste vizitatorii care urca intr-un tramvai si "noaptea fantastica se sterge si ea din pereti". Cum se vede, amestecul de fantasme e, totusi, cam artificios - si situatia nu se amelioreaza cu mult in alte texte de aceeasi factura. Ca, de pilda, in Eden cu cai, unde "tropotul / proorocindu-ne domnia lucrurilor transparente" se complica in final cu un balast de silnice metafore: "Ninive a fost un cal / intors in iapa Eufrat, / oarecarele Assardahon / a cazut sub potcoavele calului Babilon, / si chiar biblioteca lui Assurbanipal / a fost un cal"
De fapt, postura ludica de aceasta maniera nul prinde cu adevarat pe poet. incercari mai face si in cartile urmatoare, de exemplu in Misterul clepsidrei, din 1971, unde o poezie se intituleaza Masinarii romantice, dar nu e in ea nici o bucurie a jocului, iar alta, Discursul bufonului e o destul de rece variatiune pe tema generala a demascarii adevarului prin masca: "Am fost transparenta / care suprima, / printe". Mai jucausa e Frica, unde "muierile" de la Hanul lui Manuc sunt surprinse intr-o adevarata febra a dereticarilor si imbaierilor, provocand o uimire comic-anxioasa printre barbati, poanta fiind ca "La han / s-a anuntat Don Juan / de Deliorrnan!". Sub titlul Apocalipticul iarmaroc, se imagineaza, apoi, un balci in care marfurile sau monetele de schimb sunt nume de poeti romani, inclusiv al autorului, pus in context autoironie: "- Cat ceri pe aceste carafe? / Doua carloave. // Avem safire, sacaz, caragiale, / si-alte giuvaericale: / / un pillat cu manerul sculptat / / si un nichita cu trei capace. / Face cat trei cai arabesti? / - Face! // Avem tot ce vrei / si nu vrei / de la dosoftei / la tomozei!" Un discurs in fata oglinzii, e o suita de supranume de coloratura folclorica pentru poetul-cavaler donquijotesc, mai degraba visator si fantast: "Ta-raie-sabie, Scutura-lance, Clatina-moara / Sangera-nuferi, Treiera-raze / fii binevenit la masa mea, cavalere!" {Ceea cei spun oglinziij.
Daca se poate vorbi de o dimensiune ludica mai expresiva a poeziei sale, atunci ea ar tine cel mult de mimetismul stilistic, de "pastisa moderna constienta", cum o numeste criticul prefatator al antologiei din 1987, Catalogul corabiilor, dar fara impulsuri comediograficc demitizante, ci asimilat coloraturii meditativ elegiace specifice, aceasta autentica. Este vorba mai ales de modelarea discursului in tipare arhaizante, de carte ro maneasca veche, reciclate cu o remarcabila virtuozitate, nu fara a reaminti de evocarile punctate livresc, de interioare si garderobe pillatiene, de "balcanicul" Ion Barbu, ba chiar de o anume plasticitate a Pajere-lor lui Mateiu I. Caragiale.
Daca in primele incercari lirice putea fi vorba de influente si ecouri in sens propriu, acum imprumutul de masca stilistica e evident si, o data cu vestmantul limbii, apare si purtatorul lui, in poeme in care ne "vorbesc" un Antim Ivireanul ori Mesterul Manole, in timp ce prin altele trece, tot tragica, umbra decapitatului Brancoveanu. La cel dintai, limbajul figurativ si sintaxa Didahiilor sunt reconfigurate expresiv, in versuri ca acestea: "incailea sa fiu ca ariciul, el merge la vie, / se satura de struguri si-n urma scutura vita, / in broboanele cazute se scalda si ele / i se infig in ghimpi / si-asa le duce el puilor. Pe ghimpii / cator bucoavne de plumb m-am tavalit / carnea mea pentru a mi le prinde de suflet / si-a vi le-aduce voua, / pui ai mei! M-am rastignit / pe crucea cartilor, batut cu piroanele / semnelor. E osul meu spart de ele, prin ranile / mele se uita ochiul mortii". Vorbirea mesterului de la Arges nu preia tiparul strict baladesc-folcloric, dar se inscrie, in linii mari, in grafia lexicala si in emblematica arhaic-populara, ca baza a unei meditatii cu accente aforistice, care e deopotriva a poetului de azi: "Sa-ngropi muiere fara copii / sub barbile mucede ale sfintilor! / Am ramas singur, / la mila clopotelor de pripas"; "Nu crinul trebuia sa-1 ingrop, / ci acest cap prostit de atatea sterpe frumuseti, acest cap in care / minunea s-a cuprins de la-nceput", "Era intreaga, cu os / mai alb decat marmora grecilor, noroasa / ca-n zugraveli", "Nu trebuie sa fie frumos / mormantul frumusetii" intoarcerea lui Constandin Voda, ceva mai veche (in volumul La lumina zapezii, 1974), e tot o "vorbire" atribuita unui personaj: "Mi-ntorc pasii truditi / in Bucurescii mei mult pohtiti, / holbez geamuri mohorate / la luntrea dogitei carate" -incepe poemul -, pentru a recurge, pe drum, la mulaje verbale ale stilului de epoca: "si-mi suiera glasuri straine: / "Cum de te-ai intors, Constandine, / ce de-o catrinta / muierea nerusinata / ce goliciunea si arata / si pantecul nesatulul, / la Stambulul, / cum te-ai intors varvare lupe / din piata butucului dupe / ce fierul a retezat / busuiocul si crinul curat?". O singura data, in Despre viata poetului (din Gloria ierbii, 1975), se lasa vorbit si poetul insusi, in vestmant de "gramatic de cantilerie": "De-acuma eu sunt pruncul / de la Campulungul / in cetatea intinsa ca o sira de cal / uzurp jiltul poetului comunal // umbra mea pacea privelistii n-o sperie / si raman gramaticul de cantilerie // ce si scrie pe albele foi bucuria si vina / cu pana de ibicus muiata-n tusul de China. / Mi-am dus muierea de-mi va naste cocon / si litere, un postalion // si noaptea cu pasari uleind aerul desenat / cu masinariile rotilor de cantat" E un teren pe care poetul se intalneste, in parte, cu Ion Gheorghe, cel din Zoosophia ori Mai mult ca plansul, lipsindu-i insa, de cele mai multe ori, chiar mica detasare umoristic-ironica a aceluia, in poezia mai tanara, echinoxistul Aurel Sorobetea producea, intr-un volum precum Aparatorii (1975), poeme inrudite, de fin artizanat arhaizant.