UMBRIA Volum de versuri de Adrian Popescu, publicat la Editura Dacia din Cluj, in . Este cartea de debut a poetului. Sub acest titlu, s-a tiparii la Editura Vinea din Bucuresti un volum - antologic de autor in seria de "Edilii definitive", in anul 2000. Ea selecteaza poezii clin loate cartile publicate pana la aceasta data, lara a mentiona in cuprins titlurile lor, ci decupand patru secvente in care sunt grupate in prima pozitie cateva texte mai recente, aparute in periodice, apoi versuri din volumele Umbria (1971) (secventa II), Focul ti sarbatoarea (1975), Campiile magnetice (1976), Curtea Medicilor (1979), iar, pentru grupajul IV, din Suburbiile cerului (1982), Proba cu polen (1983), Vocea interioara (1987), Calatoria continua (1989), Pisicile din Torcello (1997).
O mare parte din poeziile din volumul de debut a aparut in revistele "Echinox" si "Steaua", celelalte indeosebi in "Steaua", dar si in alte periodice importante ca "Romania literara", "Luceafarul", "Tribuna" etc.
Poemele din cartea de debut dau deja tonul fundamental al intregii poezii a lui Adrian Popescu , evidentiind cu precadere ceea ce a fost identificat de la inceput drept "franciscanism" al viziunii, in sensul sugestiei comuniunii fraterne, cvasi-religioase, cu universul, in dimensiunile lui elementare, surprinse cu emotie si infiorare, in regimul suavitatii si fragezimii senzoriale, al candorii copilaresti. Nu e, totusi, o poezie "naiva", dimpotriva, se poate nota de pe acum foarte fina caligrafie a imaginii. Eul poetic se configureaza in acest regim al candorii: este, "prin pulberea lumii, copil, cu parul plin
De viespi mari de aur si fluturi de noapte", contaminat de focul stelar, cinand cu "subtiri pastori de albine", atingand starea de gratie, transfigurat ca un "fuior de raze in mana nimanui".
E copilul intimidat de marea frumusete a lumii ("un calus celest imi infunda gura"), disponibil pentru miracolul revelat de fiecare lucru ori faptura din preajma, rostind "cuvinte de taina", temator sa nu tulbure fragilitatea fiintelor fascinate de misterul universal ("Nu striga, va cadea un somnambul
De pe muchia catedralei in mare"), traind sentimentul unei apartenente a lumii fenomenale la tiparul ideal (platonician), ca pe un tulburator proces de anamneza, evocat in versuri memorabile:
"Odata am stiu sa zbor, odata,
Dovada n-am, dar imi aduc aminte".
O scanteie starnita de copite in pietrele drumului, o moneda veche, un fuior tainuit intr-o firida, bulbii ingropati in pamantul afanal si moale, pisicile care prin poduri "au fatat iar
Pui orbi si cleiosi ca mugurii", chiar un caine mort, umflat de apa, ca un cimpoi, "cu burta doldora de sunete stranii"
(vaga reminiscenta baudelairiana), "trunchii fragili" ai unor mesteceni sub ploaie, un porumbel contemplat pe pervazul ferestrei - sunt cateva dintre elementele, aparent modeste, antrenate in discursul liric, inconjurate insa mereu cu un fel de aura sacra. O comuniune profunda cu lumea proaspata si luminoasa, cu teluricul asezat in proximitatea astrelor, se asociaza spiritului infiorat-contemplaliv contopit cu natura ("Nu poti sta prea mult
intins pe spate in camp
Randunicile sfinte vin
Sa-si faca un cuib in
Scobitura trupului tau
Ca la un colt de grajd
Cu paie umede in cioc"), viata si moartea sunt una ("Pe morminte infloreste
Pulpa ciupercilor
Lasa, nu e pacat
Daca infloreste pulpa ciupercilor").
Un splendid Poem al trandafirului (brodai pe un model blagian) sintetizeaza, cumva, datele viziunii poetice, starea de extaz si de adoratie religioasa in fata perfectiunii lumii, ritualitatea gesticii, prospetimea senzoriala a notatiei, grafia delicata a imaginii:
"Scoica de trandafir dormind in roua
Vantul a lovit-o cu un bob de nisip
Si umeda o perla asteapta sa se nasca
Bolnava inauntru.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Genunchii degetelor melc s-au rugat
Atat de mult, asa de sfant aseara
Lovind in discul sau inflacarat. // Uneori trec asa prin apus,
De stau mai mult cum e firesc,
La curtile sale ca smerit supus,
in timpul sau dumnezeiesc.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
O lege blanda ma ingaduie acolo".
Poezia ce da titlul volumului desfasoara, in aceiasi termeni ai reculegerii religioase, reveria unei "provincii a imperiului" inca necunoscute, teritoriu emblematic, mai tarziu, pentru toata opera: nostalgii ale unui peisaj meridional, imaginat printre "lucruri aeriene", "naramzc" solare, ..seninul si stelele" de deasupra, "ploaia stralucitoare" - elemente ale transparentei si evanescentei, dar si ale umbrei propice visarii - "Provincie a Umbrei", "Umbra si Ambra, Umbria
de care buzele mele nu sunt straine".
Cum observa si Stefan Borbely in prefata antologici intitulate tot Umbria, poezia lui Adrian Popescu "s-a construit pe sine prin acumulare concentrica de material sau prin itineranta, si nu prin fracturi stilistice sau prin schimbari pronuntate de identitate de la un volum la altul".
Antologia de la Editura Vinea, foarte exigenta, certifica prin toate datele ei aceasta remarca. Daca, la un moment dat, autorul ci se poate autodefini drept "un bland poet naturist"
(sintagma indeajuns de expresiva pentru a fi preluata imediat de critica), aceasta formulare a fost si va ramane emblematica pe intreg parcursul creatiei. intr-o foarte mare masura, aceasta poezie e o lauda, ridicata adesea la fervori imnice, a lumii elementare: zmeura, "ca o lumanare de seu
La poarta inchisa a lui Dumnezeu", serpii cu legaturi secrete in regnul mineral, dar si purtatori de mesaje "din imparatia de dincolo", slujindu-l pe lkrmes, "floarea de ger" cu "chipul bland luminand in geam", diamantul in "tara inchisa" a caruia suntem invitati la o intreaga "expeditie", sarea careia i se inchina o infiorata "lauda", mercurul nestatornic, provocand uimirea amuzat-jucausa a privitorului, un graur, o curte de spital, o suita de obiecte domestice etc. fac obiectul tot atator poeme ce le reabiliteaza, descopcrindu-le poezia ascunsa, capacitatea de reverberatie simbolica. Uimitor este faptul ca toate aceste poeme nu uzeaza de prea numeroase metafore propriu-zisc, textul articulandu-se din notatii, foarte proaspete, ale reliefurilor si culorilor, ale unei ambiante obiectuale propunand un fel de "corelativ obiectiv"
(dupa formula lui T. S. Eliot) al starii sufletesti, cu o mare mobilitate asociativa.
In jurul acestor elemente, poetul desfasoara, insa, foarte adesea, un larg evantai al fanteziei, punand in ecuatii insolite faptul cel mai comun. "Blandul poet naturist" nu este numai atat, ci si un foarte cultivat poet al livrescului ce inrameaza trairea frusta si senzatia prima, propune medieri surprinzatoare imn: lumea traita si lumea citita, insereaza in plina "descriere" sau "relatare" cate un reper din lumea Cartii si a artei, a miturilor fundamentale, conferind un aer de familiaritate acestor lumi in principiu distante.
Amintita curte de spital clujean apare, de exemplu, ca o "Curte a Medicilor", situata in proximitatea "Depozitelor Bibliotecii", atrage in discurs nume de exploratori din diverse domenii, precum al lui Harvcy, Vasco de Gama ori al sacrificatului pe rug Michel Servet, citeste propriile fotografii mai vechi ca pe niste "radiografii misterioase", "camere obscure ale memoriei" cu "Revelatorul amintirilor" si "Fixatorul cuvintelor", evoca amintirea poetilor Emil Tsac si Blaga, morti in saloanele spitalului cu "lifturile silentioase coborand spre neant", introducand si ecoul muzical al unui Figaro, atras de amintirea frizerului ce "tundea chica rebela" a poetului adolescent.
In final, aparent comuna "curte a medicilor" se cere aliata, subtextual, cu numele marilor printi-carturari florentini, devine "Curte a Medicilor" - un intreg depozit de biblioteca remodeleaza evocarea transformata in viziune. Firescul rostirii poetice, de o umililate aproape afisata, in texte ce acumuleaza un mic univers de concrete foarte ramificat, capata o nota de solemnitate lipsita de orice emfaza, creand sentimentul participarii la un adevarat ritual. Cu cat inainteaza in timp, poezia lui Adrian Popescu e lot mai atenta la "interregnuri", la simbiozele si fuziunile secrete ale diverselor straturi ale realului, exploateaza cu subtilitate conotatiile carturaresti, pana la rafinamente manieriste, inmulteste aluziile la tiparele sacre.
Cel ce se includea candva in "cortegiul Magilor", citeste tot mai mult sub suprafetele Trecerii geometriilc mai stabile, figurile permanentei. Spatiul italic, vital si solar, Umbria regasita, atatea alte puncte de pe harta peninsulei iubite patrund masiv in poeme imbogatind sfera relatiilor nu doar intre toposuri reale, evocate cu aceeasi tandra si senina melancolie, ci si intre texte si imagini readuse in campul trairii imediate, cu voluptati de bibliofil.
"Poetul beatitudinii si al beatificarii"
(M. Iorgulescu) ramane consecvent cu sine pana la capat, inscriind, in poemele cele mai noi, pana si nelinistile varstei mature pe fundalul unei contemplativitati echilibrate, ca semn al implinirii deopotriva printre lucrurile si faptele cotidiene si emblemele mari ale Spiritului.
