Ultimele sonete inchipuite ale lui shakespeare in traducere imaginara de V. Voiculescu referat





ULTIMELE SONETE INCHIPUITE ALE LUI SHAKESPEARE IN TRADUCERE IMAGINARA DE Voiculescu VOICULESCU - Volum de poezii de Vasile Voiculescu, publicat postum, in .

Cuprinde 90 de sonete, numerotate de autor (cu cifre romane) in continuarea ultimului sonet al lui William Shakespeare. Referintele comentatorilor se fac, in schimb, cu precadere, la numarul fiecarui poem in interiorul acestui ciclu (numar desemnat cu cifre arabe).

Este, probabil, pana asta/i, opera cea mai fascinanta a autorului, fapt datorat nu numai valorii literare, incontestabile, a ciclului in sine, cat caracterului sau de pastisa inalta, de replica (extrem de puternica, prin coerenta vocii care se construieste cu ajutorul textelor) data unuia dintre cele mai celebre modele ale sonetului european. Este calitatea pe care o sublinia St. Aug. Doinas, vorbind de implicatiile poetice ale experimentului "traducerii imaginare" ca forma majora a epigonismului. Ioc geometric "al unei intalniri de cultura": Ultimele "constituie o experienta artistica singulara, si nu numai in aria literelor noastre. Prin subordonarea lor, in punctul de pornire, la o opera model - in speta, sonetele lui Shakespeare - ele se indica drept o opera de epigonism; insa prin forta lor lirica, prin plasticitatea expresiei romanesti, care nu sunt cu nimic tributare modelului ales, ele se impun ca un miracol al poeziei noastre, obligandu-ne sa reflectam la o reinstituire semantica a termenului de epigonism"
(Doinas, 1999).



Ultimele au fost receptate, la aparitie, ea o creatie singulara in ansamblul scrierilor lui Voiculescu; C. Ungurcanu explica faptul acesta prin ratiuni ideologice ale momentului, care au determinat critica sa desparta ciclul postum respectiv de filonul poeziei religioase a autorului, desi liniile de continuitate intre ele sunt foarte numeroase si evidente. Poeme ale unui sentiment plenar, erosul, sonetele lui Voiculescu sunt, totodata, in chip caracteristic liricii moderniste europene, poeziile unei crize a cuvantului, ale unei limite a limbajului confruntat cu unicitatea trairii. De nerostit, pentru ca neasemeni nici unei iubiri trecute, celebre, iubirea pe care o marturiseste, totusi, subiectul sonetelor recurge la mastile literaturizarii spre a se ivi inaintea cititorului; esenta ei unica este aproximata livresc, cunoasterea ei directa fiindu-ne orgolios, gelos, violent interzisa. Literatura majora a sonetului european (modelul declarat este Shakespeare, dar cititorul rafinat poate regasi accente dantesti, sfasieri ale erosului alaturat mortii in traditia lui Petrarca, trimiteri la Michelangelo, ctc.) este convocata pentru a da seama despre gloria unui sentiment si despre umilinta expresiei lui. Este ceea ce C. Ungureanu denumeste "panliteraturism", cand "totul devine sau incearca sa devina o «functie a literaturii», registrul alegoric se hraneste copios dintr-un posibil «dictionar de termeni literari», deslasurarea epica a unor poeme se relationeaza cu alte «poeme» mai vechi ori mai noi"
(C. Ungureanu, 1981).



Este semnificativ atat faptul ca Voiculescu recurge la o specie literara cu forma fixa, puternic canonizata in algebra sa, la o forma care trebuie sa fie preeminenta sensului (de exprimat), cat si optiunea sa foarte precisa pentru sonetul renascentist, unde abunda metaforele, comparatiile, alegoriile, un intreg registru stilistic la fel de obligatoriu ca si constrangerile formale. incarcatura de imagini umple astfel, violent, locul a ceea ce nu se poate rosti si deci nu se poate cunoaste: iubirea absoluta, impartasita, in veci. Sunt spectacole de forme, de adjective, de culori si de stari ale subiectului-indragostit, in care rapelul livresc sau mitologic permite obiectivarea experientei, dar "fiecare din aceste momente ale marelui spectacol poarta deasupra lui, ca o sabie a Iui Damocles, presimtirea macularii sale viitoare"
(C. Ungurcanu, 1981).



Ca in toata lirica scriitorului, eul poetic isi traieste cu voluptate caderea sub timp, abandonul, singuratatea, durerea, umilinta toale, limpezite acum si transfigurate in stralucirea (compensativa) a gloriei adorarii fiintei iubite. El stie, ca intotdeauna, ca "nu poate atinge sublimul decat lasand fortele care-l sfasie sa atinga limita suprema a intensitatii lor - paroxismul"
(St. Aug. Doinas, 1999).

O atare atitudine si expunere a eului este in chip fericit convergenta cu traditia sonetului european, care vrea ca nivelul tematic al speciei sa corespunda unui proiect exaltanl, sa transporte spiritul si simturile, sa incadreze formal tablouri pe care miscarea strofica a poemului sa le conduca de la grade ridicate de generalitate la particularul unicatului unei experiente liminalc. E. Simion indentilica aici "un mod ingenios livresc de a imagina ceea ce am putea numi la Voiculescu figura consistentei si a pasiunii esuate"
(E. Simion, 1976), cu observatia ca livrescul nu ucide emotia in asemenea "traduceri imaginare", ci o pune in cuvant, o rosteste astfel incat violenta ei sa nu riste limitele rostirii inaugurate. Miza Ultimelor nu este patetismul rece, neoclasic, elegant, pe care l-ar putea presupune o referinta (ce ar fi totodata o reverenta) culturala aulica, ci asumarea constiintei livresti a modernismului, dimpreuna cu revelarea insuficientei limbajului uman, confruntat cu sentimente coborate din transcendent asupra fragilei fiinte cuvantatoare care este poetul.



De aceea, lectura lor poate oricand sa oscileze intre a vedea intr-insele un ciclu al iubirii fara seaman, ca si consemnarea unei experiente poetice, o ars poetica ambiguu deghizata intr-o ars amandi pe care, complice, cititorul cunoscator al modelelor invocate o va descifra din spectacolul mastilor si al hieroglifelor livresti. Daca fiecare text este lucrat cu rafinamente de mestesugar ori de giuvaergiu al unui stil arhaizant prin greutatea de referinte practicate, in schimb din ansamblul ciclului se degaja o impresie de "sinteza ce poate fi descifrata la trei niveluri: primul este nivelul uman, al anecdotei biografice, al inregistrarii de sentimente si al reactiilor pasionale; al doilea este nivelul simbolic, tinand de relatiile afective si intelectuale ale creatorului cu obiectul creatiei, iar al treilea este nivelul cunoasterii metafizice, al initierii in formele de comunicare cu universul, nivel mascat de drama reala din celelalte doua, mai repede accesibile.

Geniul lui Voiculescu sta in capacitatea, unica in literatura noastra, de a face aceasta triada sensibila in unitatea fiecarui sonet, pe care concomitent il organizeaza la nivelul formal al aparentelor dupa principiul dual al luptei intre contrarii"
(R. Sorescu, 1979).

"Mitologia completa a erosului"
(I. Apetroaie, 1975) din Ultimele este concretizata in teme prestigioase ale traditiei europene: androginul, perechea (sonetele 10, 13, 36, 44), gelozia si tradarea (sonetele 47, 53, 73, 85, 88), minciuna iubirii (sonetul 27), dar si forta ei transfiguratoare (sonetele 31, 32, 33 etc.) ce se deschide spre tema alchimica, unde intalneste aurul, intruparea (sonetul 50), orbirea, labirintul - si se intoarce apoi in chinurile sentimentului (care sunt totodata ale creatiei poetice), din sonetele 52, 90, 87 etc. Bcstiarii medievale trec in contururi diafane prin tablourile sonetelor, cu vanatori, toamne, solstitii si centauri, oferind scenele dramatice necesare infatisarii unei "cazuistici sentimentale foarte complicate care insoteste spectacolul iubirii"
(Elena Zaharia-Filipas, 1980).



Poezia despre iubire devine "tabloul" unei meditatii despre pocz,ie in general; subiectul indragostit tinde sa refaca, magico-mitic, perechea originara, in ultima instanta - androginul, dar aspiratia sa "c posibila in masura in care inaltarea la conditia geniului poate reprezenta o iesire rituala dintr-un timp putin favorabil creatiei. Geniu suprem al literaturii, Shakespeare putea, in acelasi timp, reprezenta alegoric pasionata iubire, nicicand implinita, a fiintei celeilalte, cea inzestrata doar cu talent, deci asezata intr-un timp determinat al creatiei"
(C. Ungureanu, 1981).

Iubirea - si, prin intermediul ei, fiinta poetului - este pusa mereu in relatie cu timpul (sonetul 29), cu eternitatea (sonetul 87), cu gloria si cu boala (sonetul 86).

Iubiri de esente diferite se intalnesc in spatiul poeziei (securizant, dar si securizat el insusi de puternicul rapel livresc al sonetului shakespearian), natura lor ireconciliabila este mediata de verbul creator:

"Iubirea mea se-ntinde in timp, a ta in spatiu;
Tu patima-ti imprastii pe-un camp fara hotare:
Amici, cai, paji, canalii, femei, caini, printi n-ai satiu!// Iubirea-mi leonina numai cu ca hranesti:
Durere, soarta, moarte sunt partea celorlalti,
Deasupra lor, prin mine, transcenzi si te inalti"
(Sonetul 48).

Exercitiu spiritual si forta devastatoare, iubirea este principiul ultim al acestui univers, chinul fiintei si solutia sa mantuitoare. De putine ori, lirica erotica romaneasca a veacului douazeci si-a aflat o atat de fericita expresie, resubstantializand resursele expresive ale modernismului poetic european.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani