UCENICII SFANTULUI ANTONIE - - Damian Stănoiu : roman referat





UCENICII SFANTULUI ANTONIE - Roman de Damian Stanoiu.

Apare in 1933, la Editura "Cartea Romaneasca" si reprezinta o piesa in plus adaugata seriei de carti cu subiecte din viata monahala in care Damian Stănoiu exceleaza. Rezultat al experientei manastiresti a autorului (care intra in manastirea Caldarusani la douazeci de ani si era caterisit mai tarziu pentru cartile pe care le scrisese), romanul reconstituie un univers inchis, dominat de automalisme tratate in cheie ironica si parodica, in care satira cupiditatii si a fariseismului monahal reprezinta unul dintre motivele principale pentru succesul de public foarte semnificativ pe care scriitorul il are in epoca.

Un povestitor savuros, format la scoala textelor patristice, Damian Stănoiu construieste si in Ucenicii Sfantului Antonie, ca si in celelalte romane din seria monahala, o schema narativa simpla, pe care grefeaza un limbaj al detaliului si o stufoasa arborescenta a faptului marunt ce a determinat critica literara sa-l trate/e uneori drept "poetic"
(v. P. Constantinescu, in descendenta unei remarci a lui E. Lovinescu din Istoria literaturii romane contemporane).

"Poeticitatea" lui Damian Stănoiu sta insa, mai degraba, in pastoralismul relativ al subiectelor sale, caci tratarea e intotdeauna in cheie ironica. Scriitorul lucreaza cu "finalitati satirice", iar parodia hagiografica (Ovid S. Crohmalniceanu) pe care eroii de comedie bufa din scrierile sale o propun ca model al existentei cotidiene ar trimite mai degraba catre o formula dramatica, citibila printre randuri, dincolo de umorul spumos, a inadecvatii la idealul spiritual superior. Un subiect de esenta neoromantica, asadar, e tratat la Damian Stănoiu

In cheie satirica baroca, desi fara spiritul sau debordanta unor Swift sau Defoe.

Monahii lui Damian Stănoiu se infatiseaza in datele lor esentiale, sunt nu individualitati, ci personaje generice, ceea ce trimite textul autorului catre o commedia dell'arte sui generis (M. Zaciu), in care psihologiile simplificate la maximum sunt puse in evidenta prin dialogul de tip caragialian. Eroilor nu Ic lipseste insa o anume candoare (derivata uneori din ignoranta) si un spirit ludic involuntar, care-i arata ca locuitori ai unui univers intrucatva infantil, elementar in orice caz, in care pitorescul clasic se imbina cu notele sarjate ale unui panta-gruelism senzorial, caruia personajele ii cad prada mereu. In Ucenicii Sfantului Antonie, trama epica repeta (ca foarte adesea in romanele lui Damian Stănoiu) o schema din nuvelele autorului dedicate acelorasi subiecte bisericesti, doar mai pe larg discursivizata.

Doi calugari, Ghelasie si Ghervasie, ieromonahi intr-o manastire cam saraca, situata pe malul unui lac, sunt eroii comici ai unei marunte intamplari petrecute in prima zi a Postului Pastelui. Parodic joycian fara intentie, intreg romanul este "saga" acestei zile, de la rasarit si pana la apus, in care cei doi fac eforturi disperate de a se abtine de la festinurile carnii, inchipuind o hilara drama a abstinentei careia personajele incearca sa-i dea un sens transcendent. Ingenuitatea lor ignoranta merge pana intr-acolo incat, interpretand naiv textele sacre, ei silesc sa posteasca orataniile din ograda, citindu-le, spre linistirea dobitoacelor, predici din sfinti. O lunga introducere (de aproape doua capitole) povesteste bonom, in maniera lui Creanga, odiseea trezirii si a scularii din pat a personajelor, in aceasta fasta zi, iar naratiunea abunda apoi, pe largi perimetre, in descrierea ironica sau bufa a persoanelor, personalitatilor si obiceiurilor celor doi, printr-un discurs colorat din plin cu fragmente citate din textele sfinte.



Lenta in aceste areale, povestirea se misca mult mai dinamic in fragmentul median al cartii. Aici privirea auctoriala ii paraseste pe cei doi calugari, pentru a se fixa cu interes asupra cotoilor acestora, impinsi de foame la a-si cauta implinirea trupeasca prin ograzile altora, pe care le vaduvesc de provizii cu inteligenta si subtila aplicatie. Tribulatiile pisicilor prin perimetrul manastirii reprezinta pretextul epic pentru deflorarea secretelor monahale, caci, prin "ochii" insolitelor personaje, cititorul ia aminte la felul in care "cinstesc" membrii cinului clerical postul cerut de scripturi, infruptandu-se pe ascuns, in dosul usilor inchise si al perdelelor trase, din interzisele delicii culinare.

Zelul satiric-de mascator al lui Damian Stănoiu isi gaseste aici un teren fabulos de desfasurare, iar discursul, impodobit cu o abundenta de detalii ale secretelor festinuri si comunicat pe suportul unui limbaj de cea mai suculenta esenta evanghelica, da masura hiperbolizata a concupiscentei si fariseismului tagmei bisericesti.

In final, exagerand "muncile" ispasitoare intru Hristos (caci cei doi eroi purced la a gati diverse feluri de mancare pentru a spori valoarea postului prin aceasta tentatie in plus ce trebuie sfidata), ieromonahii cedeaza, biete si slabe naturi umane, in fata ispitei ce debordeaza pe masa din bucatarie, si se infrupta la apusul soarelui din copioasele bucate. Fapt ce va atrage delatiunea unor colegi de breasla, deranjati din propriile festinuri secrete de catre motanii pomeniti, si care aduc pe capul bonomilor Ghelasic si Ghervasie mania crunta a arhimandritului, impreuna cu o si mai grozava osanda de post negru prelungit.

Canonul, acceptat cu smerenie si supunere, e incalcat cu voiosie in aceeasi zi, printr-o "stiuca in ciorba si un salau in rasol." Debordat ulterior intr-o literatura de comanda, industriala, uneori licentioasa, care va sfarsi prin a-i indeparta critica literara si, nu dupa multa vreme, si cititorii, romanele lui Damian Stănoiu din prima perioada de creatie, de pana la 1935, printre care si Ucenicii Sfantului Antonie, rezista examenului critic prin verva satirica nu lipsita de bonomie, prin luxurianta lingvistica a discursului, prin Ionul permisiv si ludic (M. Zaciu) dand intregului un aer de farsa. Scriitorul se aliniaza astfel unui prodigios sir de povestitori, mai ales moldoveni, ce asigura literaturii substratul sau de narauvitate pura, necesar constructiilor care constituie, intr-o perspectiva diacronica, edificiul clasic al epicii.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani