UCENIC LA CLASICI - Jurnal de Costache Olarcanu, completat cu o serie de "Portrete si alte scrieri", aparut in .
E a treia carte a autorului, dupa debutul din 1971 cu volumul de schite Vedere din balcon si romanul Confesiuni paralele din . Ulterior, scriitorul va publica mai multe romane si o carte suplimentara de confesiuni in 1994, sub titlul Poezie si autobiografie. Micul Paris. Jurnalul din 1978 obtine Premiul Uniunii Scriitorilor la sectiunea proza.
Monica Lovinescu isi pune, cu privire la Ucenic la clasici, o intrebare fundamentala:
"la urma urmei, de ce sa ne incapatanam a vedea in Ucenic la clasici un jurnal? Dac-am alege o alta lectura, totul ar deveni credibil si rezervele «documentare» ar disparea de la sine.
In loc de jurnal propriu-zis, de ce sa nu vedem in Ucenic la clasici romanul unui jurnal?".
in opinia lui Nicolae Manolescu, "generatia lui Costache Olareanu a urmarit, se pare, sa redescopere jurnalul ca gen literar, asa cum il practicasera, cu un deceniu sau doua mai devreme, Mircea Eliade, M. Scbastian si ceilalti, amcstecandu-l sau nu in romanele lor".
Pornind de la o generalizare asemanatoare (de la individ la generatie), incluzandu-i alaturi de autor pe membrii asa-numitei "Scoli de la Targoviste"
(Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Topa), alti critici observa la randul lor ca jurnalul redevine o forma fertila si, in plus, isi depaseste limitele, patrunzand cu usurinta in spatii rezervate in mod traditional altor genuri. Eugen Simion considera insa ca exisa deosebiri intre jurnalul lui Costache Olărcanu si cele, spre exemplu, ale lui Radu Petrescu. Asfel, Ucenic la clasici "nu-i un jurnal livresc si tema lui nu-i scriitura".
Prin aceasta trasatura, in viziunea criticului, Costache Olărcanu "se desparte de prietenii sai targovisteni pentru care a citi si a scrie sunt actele de existenta cele mai importante".
Totusi, jurnalul se invarte cu obstinatie in jurul actelor esentiale ale lecturii si creatiei; diferenta fata de Radu Petrescu o constituie, mai precis, absenta teoretizarilor. Autorul lui Matei Iliescu construieste in jurnalele sale, fragmentar, apoi tot mai sistematic, o viziune stilistica, o posibilitate de a reda prin scris infinitatea nuantelor perceptiei, precum si o incercare de a umple constant si necesar discursul lecturii cu bogatia unei constiinte mereu deschise inspre detalii.
Costache Olărcanu se rezuma la a folosi tehnici insusite printr-o atenta "ucenicie".
Nu degeaba observa Nicolac Manolcscu ca autorul e "un pro/ator de moda veche".
Traditionalismul sau consta in primul rand in increderea adeseori completa in anumite tipuri de discurs si modalitati stilistice existente. Pentru Costache Olărcanu nu exista o problema a scrisului; pentru el, exista clasici. Exista o modalitate de a invata si o cale de urmat. Pas cu pas, zi dupa zi, notatiile de jurnal pomenesc, intotdeauna cu 0 nedisimulata dorinta de a epata, noile lecturi asimilate. Acestea nu se inscriu, ca in cazul lui Radu Petrescu, intr-un evantai caracterizat de pluralitate si diferenta. Antichitatea greaca si clasicismul francez sunt cele doua zone in care se experimenteaza, aproape Iara exceptie (cate-un Balzac), ucenicia. Totusi, cartea, ca orice jurnal, isi are radacinile de ncignorat in realitate. Anii in care sunt efectuate notatiile (1949-l953) nu mai pcrmil sa numim alegerea acestei specializari in "clasicism" o simpla optiune a autorului. Selectia e in aceste conditii forma unei atitudini (chiar daca doar interioare).
Autorul-personaj al jurnalului reuseste asadar, pe langa calitatea de a fi o figura aparte, sa manifeste o absolut necesara indiferenta la istorie.
Clasicul (eliberat de ism) inseamna primordial o invingere a istorici, o forma de triumf a valorii estetice. Critici precum Ioana Parvulescu, care, mai mult sau mai putin, cauta sau doresc ca jurnalul sa se implice in socialul din care e nascut (fireste, pentru a-l critica), gresesc uitand ca singura forma de acces a jurnalului la estetic (laclasic) e prin invatarea atitudinii de nedeterminare fata de istorie. intr-unui din acele rare momente in care premiile Uniunii Scriitorilor pot fi numite inspirate, in 1979 jurnalul e premiat pentru proza. E dovada faptului ca receptarea a prins din urma ceea ce, Ia vremea elaborarii jurnalelor, atat Radu Petrescu, cat si Costache Olărcanu stiau:
"cateva lucruri despre jurnal. HI trebuie sa consemneze numai «amanunte», sa fie un fel de joc".
Nu este singura definitie pe care autorul o da jurnalului. Ucenic la clasici are o acuta constiinta-de-sine, e o carte permanent constienta de faptul ca se scrie. Creatia are, in buna anticipare postmoderna. privilegiul de a se autocaracteriza, de a se intelege si, esential, de a intelege si modifica spatiul cunoasterii:
"reiau jurnalul dupa o lunga intrerupere.