UCENIC LA CLASICI - Jurnal de Costache Olarcanu, completat cu o serie de "Portrete si alte scrieri", aparut in .
E a treia carte a autorului, dupa debutul din 1971 cu volumul de schite Vedere din balcon si romanul Confesiuni paralele din . Ulterior, scriitorul va publica mai multe romane si o carte suplimentara de confesiuni in 1994, sub titlul Poezie si autobiografie. Micul Paris. Jurnalul din 1978 obtine Premiul Uniunii Scriitorilor la sectiunea proza.
Monica Lovinescu isi pune, cu privire la Ucenic la clasici, o intrebare fundamentala:
"la urma urmei, de ce sa ne incapatanam a vedea in Ucenic la clasici un jurnal? Dac-am alege o alta lectura, totul ar deveni credibil si rezervele «documentare» ar disparea de la sine.
In loc de jurnal propriu-zis, de ce sa nu vedem in Ucenic la clasici romanul unui jurnal?".
in opinia lui Nicolae Manolescu, "generatia lui Costache Olareanu a urmarit, se pare, sa redescopere jurnalul ca gen literar, asa cum il practicasera, cu un deceniu sau doua mai devreme, Mircea Eliade, M. Scbastian si ceilalti, amcstecandu-l sau nu in romanele lor".
Pornind de la o generalizare asemanatoare (de la individ la generatie), incluzandu-i alaturi de autor pe membrii asa-numitei "Scoli de la Targoviste"
(Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Topa), alti critici observa la randul lor ca jurnalul redevine o forma fertila si, in plus, isi depaseste limitele, patrunzand cu usurinta in spatii rezervate in mod traditional altor genuri. Eugen Simion considera insa ca exisa deosebiri intre jurnalul lui Costache Olărcanu si cele, spre exemplu, ale lui Radu Petrescu. Asfel, Ucenic la clasici "nu-i un jurnal livresc si tema lui nu-i scriitura".
Prin aceasta trasatura, in viziunea criticului, Costache Olărcanu "se desparte de prietenii sai targovisteni pentru care a citi si a scrie sunt actele de existenta cele mai importante".
Totusi, jurnalul se invarte cu obstinatie in jurul actelor esentiale ale lecturii si creatiei; diferenta fata de Radu Petrescu o constituie, mai precis, absenta teoretizarilor. Autorul lui Matei Iliescu construieste in jurnalele sale, fragmentar, apoi tot mai sistematic, o viziune stilistica, o posibilitate de a reda prin scris infinitatea nuantelor perceptiei, precum si o incercare de a umple constant si necesar discursul lecturii cu bogatia unei constiinte mereu deschise inspre detalii.
Costache Olărcanu se rezuma la a folosi tehnici insusite printr-o atenta "ucenicie".
Nu degeaba observa Nicolac Manolcscu ca autorul e "un pro/ator de moda veche".
Traditionalismul sau consta in primul rand in increderea adeseori completa in anumite tipuri de discurs si modalitati stilistice existente. Pentru Costache Olărcanu nu exista o problema a scrisului; pentru el, exista clasici. Exista o modalitate de a invata si o cale de urmat. Pas cu pas, zi dupa zi, notatiile de jurnal pomenesc, intotdeauna cu 0 nedisimulata dorinta de a epata, noile lecturi asimilate. Acestea nu se inscriu, ca in cazul lui Radu Petrescu, intr-un evantai caracterizat de pluralitate si diferenta. Antichitatea greaca si clasicismul francez sunt cele doua zone in care se experimenteaza, aproape Iara exceptie (cate-un Balzac), ucenicia. Totusi, cartea, ca orice jurnal, isi are radacinile de ncignorat in realitate. Anii in care sunt efectuate notatiile (1949-l953) nu mai pcrmil sa numim alegerea acestei specializari in "clasicism" o simpla optiune a autorului. Selectia e in aceste conditii forma unei atitudini (chiar daca doar interioare).
Autorul-personaj al jurnalului reuseste asadar, pe langa calitatea de a fi o figura aparte, sa manifeste o absolut necesara indiferenta la istorie.
Clasicul (eliberat de ism) inseamna primordial o invingere a istorici, o forma de triumf a valorii estetice. Critici precum Ioana Parvulescu, care, mai mult sau mai putin, cauta sau doresc ca jurnalul sa se implice in socialul din care e nascut (fireste, pentru a-l critica), gresesc uitand ca singura forma de acces a jurnalului la estetic (laclasic) e prin invatarea atitudinii de nedeterminare fata de istorie. intr-unui din acele rare momente in care premiile Uniunii Scriitorilor pot fi numite inspirate, in 1979 jurnalul e premiat pentru proza. E dovada faptului ca receptarea a prins din urma ceea ce, Ia vremea elaborarii jurnalelor, atat Radu Petrescu, cat si Costache Olărcanu stiau:
"cateva lucruri despre jurnal. HI trebuie sa consemneze numai «amanunte», sa fie un fel de joc".
Nu este singura definitie pe care autorul o da jurnalului. Ucenic la clasici are o acuta constiinta-de-sine, e o carte permanent constienta de faptul ca se scrie. Creatia are, in buna anticipare postmoderna. privilegiul de a se autocaracteriza, de a se intelege si, esential, de a intelege si modifica spatiul cunoasterii:
"reiau jurnalul dupa o lunga intrerupere.
In cele cateva luni de nejurnal, ceva nu a mers, parca as fi fost parasit de toti, n-am mai stiut ce si cum vad. Cand scriu cateva randuri in caiet, am falsa senzatie ca reusesc sa cunosc mai bine niste lucruri".
Lumea postmoderna va accentua o asemenea idee prin renuntarea la "falsa senzatie".
Cunoasterea este filtrata textual, iata un lucru pe care C.O, il intuia in . Diferitele definitii si autocaracterizari pe care textul le contine sunt variate si dovedesc o capacitate stilistica majora de a utiliza registre diferite. Una dintre aceste definitii e sugestiva pentru ceea ce am putea numi stilul aparte al intregului volum si al scrisului Iui Costache Olărcanu de mai tarziu:
"definitia jurnalului: te afli intr-un castel, peretii sunt plini de panoplii, ici un Velazquez, dincolo un Rubens.
In jurul tau, femei frumoase, paji jucausi, un nebun. Pe o estrada, orchestra isi acordeaza instrumentele. Un crepuscul vioriu incendiaza vitraliile. Tu te asezi la o masa lunga si musti dintr-o ceapa".
Dupa care, fireste, un rand sau doua mai jos:
"vad pe Calinescu in haine albastre".
Jurnalul arc forta epica pentru ca stie sa produca spatii si personaje dintr-o simpla sintagma. Costache Olărcanu descopera, intuitiv sau nu, potenta fragmentului: textul e mai putin controlat, castiga in autenticitate, ritmul e amplificat de pauze, primeste respiratie si sugereaza complet desfasurarea. G. Calinescu e un personaj de prima masura al cartii, mereu observat, studiat, dar prin tehnici variate: de aproape, de departe, in ipoteze, in imaginatie. Alaturi de el, o suma intreaga de personaje vii strabat si imbogatesc textul, de la un Blaga orgolios si distant, la Mircea Iloria Simionescu si Radu Petrescu:
"cu Radu in plimbare prin holul de la Universitate, imi vorbeste foarte frumos despre 'volumele de aer' in care stau inchise lucrurile, casele, strazile, copacii.
A incerca sa Ic descrii - iatap mare performanta scriitoriceasca! Ce zici? ii raspund ca nu stiu la ce se refera, concret. O alta trasatura ce individualizeaza jurnalul si aprofundeaza confuzia dintre fictiune si realitate provine din ideea autorului de a intocmi "false jurnale, pagini pe care le-ar puica scrie prietenii, cunoscutii.
Cred ca aceste exercitii (un fel de exercitii caracteriologice) ma vor face sa inteleg mai bine unele lucruri".
Consecvent cu statutul de ucenic, Costache Olărcanu nu ezita in a imita sau inventa stilul persoanelor carora Ic scrie .jurnalul imaginar".
in fragmentul de jurnal imaginar al aceluiasi Radu Petxescu se intelege de ce ucenicul Costache Olărcanu e in acelasi timp un clasic:
"pe partea cealalla a pictii, urcat pe o scara, un vopsitor incearca sa scrie o firma noua. A scris doar trei litere: BOD, din cuvantul, desigur, BODEGA. Am asteptat pana si-a terminat lucrul, cu dorinta nemaipomenita ca la sfarsit va arunca galeata cu vopsea in sus si ca piata se va umple astfel de culorile necesare".
Fragmentele de proza stilizata abunda in intreg jurnalul, dovedind, o data in plus, ca autorul nu e preocupat numai de fapte si evenimente, ci si de modul de a le descrie si, astfel, transforma:
"ghearele vazduhului scar-raana coarnele copacilor"; sau:
"cateodata trec pe deasupra lucrurilor printr-un strat neutru de aer, nici cald, nici rece, prin acelasi spatiu prin care isi faceau deplasarea pe matura vrajitoarele din copilarie. Si-atunci as vrea sa-mi iasa in cale coroana unui copac imens de care sa-mi agat hainele si, oprit din zbor, sa-mi zgarii genunchii de scoarta uscata".
Sau:
"luna ca un cap de betiv adormit in fereastra unui vagon de clasa a ITI-a".
Sintagmele contin in nuce dezvoltari ipotetice largi, atractive. Aproximativ pe o reteta de acest tip sunt alcatuite "Portretele" din partea a doua a volumului. Sunt fragmente scrise, mare parte, in aceiasi ani, la care Costache Olărcanu se refera de mai multe ori in jurnal:
"despre Bustrophedon. E anexa acestui caiet. Modalitatea folosita tine in continuare de exercitarea jurnalului. Portretele unora sunt rezultatul unei singure intalniri, ale altora acopera o viata intreaga. Conteaza intentia de a strafulgera un detaliu, a lipi o eticheta pe cate un amanunt semnificativ".
Si mai ales:
"cand nu voi mai scrie jurnal, nu voi mai face nici aceste exercitii. Asta va insemna ca mi-am terminat ucenicia, ca pot lucra la masina mea singur, fara dadaceala maestrilor".
Cu o precizare necesara: ucenicia e, o data cu cartea lui Costache Olărcanu , o forma de clasicism.
