TURN CU CEAS - Volum de versuri de Aurel Rau. A fost publicat in anul 1971 la Editura Dacia din Cluj.
In creatia lui Aurel Rău , aceasta carte marcheaza un moment de cotitura, in masura in care pune in evidenta, mai mult decat in volumele precedente (ultimul fiind Pe inaltele reliefuri, 1967) latura livresca a viziunii, constientizarea actului scriptural, intr-un discurs care-si contine, in chip rafinat, propria "poetica".
in cartea imediat premergatoare, eul liric era inca dominat de reveria evocatoare in decor natural, montan sau silvestru, a unor varste inscrise in peisaj: cscntialmente descriptiva, poezia traia indeosebi printr-o anume ritualitate a gesticii si rostirii, vadindu-se mai apropiata, sub acest unghi, de lirica neoromantica a colegului de grupare "stelista", A. H. Baconsky, decat, sa spunem, poezia de notatie programatic "saraca" a unui Victor Felea. Aurel Rău arc inca, in aceste versuri, un puternic sentiment al naturii, vazuta in proiectie cosmica .si sub protectie astrala. Un "murmur" misterios, venind din mostenirea blagiana. e auzit de fiinta numai antene a poetului care surprinde chiar "fosnetul cosmic prin luccme" si se simte dator sa noteze, in fata discursului neutru al unui ghid de muzeu etnografic, ca "Exista o cantare indepartata si tainica /ramasa intacta pe-o margine de apa,
ea nu poate fi smulsa, redata sau cumparata,
o durere cereasca plange-n tacerea ei".
De un aiuimil romantism tinea acolo si motivul liric recurent al drumului, pelerinajului, ratacirii ingandurate si visatoare, "prin paduri", "sub o nunta de clopote", traversand orasul "lang-o apa si-mpieuna cu raul sub luna".
Turn cu ceas pastreaza si asemenea date ale viziunii, poetul ramanand si aici un pastelist, autor de "stampe" - cum se mai marturisise candva - la care "peisajul" se reface in memoria afectiva ce coaguleaza, din mozaicul de senzatii si stari reactualizate, un cadru general de o oarecare stabilitate, - aici de oras cu urme medievale, propice unei anumite solemnitati a trairilor, sau de spatii mai vaste, ale satului situat, cum ar zice Blaga, "in zariste cosmica".
Ipostaza fundamentala a eului e cea de peregrin solitar, recunoscand itinerare deja inscrise in amintire sau descoperind altele, insa cu conservarea atitudinii contemplative a omului singuratic. Orizontul istoric e mereu prezent, ca si un "sentiment al tarii", tradus ca intima comunicare cu trecutul, intr-o imagine retrospectiva stilizata in solemne caligrafii:
"E frumos astfel scara in Ardeal
si vin in casa ta oaspeti
paduri, tari straine, orase
si stau la masa tacerii cu tine // ca sa nu mori de tot, sa le pierzi
prin atata intins netarm"; sau, in alt poem:
"intr-un oras din adancul Transilvaniei.
Lasi Loara, Turingia, Pragurile si Pusta.
Lasi Poarta si Pindul, lasi Bosnia, Prislopul
si deodata: in tara de dincolo de paduri
Ca lancu de Hunedoara cand umple deasupra muntilor
pocalul sau rosu ce rade stelelor".
Mai mult decat un lirism al prezentei obiectelor, poezia lui Aurel Rău cultiva unul al constructiei poemului, care atrage in cadrul sau o figuratie vazuta prin arta; nu atat o miscare a materiei, cat a cuvintelor spre poem: poetic e actul numirii lor, al stilizarii si "conventionalizarii".
intr-un anume sens, poetul decorativizeaza un sentiment caracteristic poeziei ardelene -intoarcerea in timp, catre sangele ancestral - al blagianului "norod spalat de ape sub pietre".
Poetul se vede scriind, cu un anumit orgoliu al acestei ipostaze, acceptand si afisand conventia meditativa. "Starile aeriene, pure", pentru care marturiseste ca ar fi in stare sa dea totul (v. Stiloul), se confunda astfel cu "starea de gratie" a scrierii unui poem, a asezarii poemului intr-o sintaxa, intr-o ordine discursiva.
Haosului elementar ii este preferat echilibrul viziunii unor obiecte "pure", produse ale imaginatiei creatoare precum "acest gandit elixir frumos" al unui pahar de Bocmia. Peisajului difuz, in perpetua lumina autumnala, cu "fastul dureros".
i se suprapune mereu "droaia de iambi razleti", "cometa de cuvinte", ca un memento ca totul e numai o materie din care poezia isi distileaza ritmurile. "Conventia reveriei", cultivata de toti poetii din cercul revistei "Steaua", se particularizeaza astfel mai pregnant intr-o ipostaza a actului scriptural. Masa de brad a visarii e cea "din istoria literara", locul intalnirii de dragoste e "locul stiut
din Catul
din Ovidiu
din Petrarca" - aproape fiecare piesa indica distantarea fata de purul sentimentalism al unor poeme mai vechi. Schimbarea, majora, a perspectivei poate fi identificata indeosebi in doua poeme, pe care le putem socoti emblematice pentru noua etapa lirica.
Unul se intituleaza Spatiu, si e un fel de concluzie la ceea ce poetul a scris pana acum sub semnul amintitei reverii a drumetului contempland un decor construit cu o oarecare pretiozitate a grafiei, cu nostalgii si seninatati clasic-pillatiene, fara sfasieri si tumult:
"Cunosc un loc ce intruna mi se rapeste
intruna se departeaza.
Ca sa urci la lumina lui ca o apa
si printre pomi infloriti sa-ti strigi larii
cu glas de gand,
strabati intai prin oras, fostul burg,
strigoi cu turn care vede in locul bufnitei
si care multe a uitat
apoi apuci pe un drum in directia muntilor" Celalalt poem marcheaza o miscare a poeziei catre un fel de autocontemplare, propunand un simbol al realului ce-si accepta distrugerea ca prezenta palpabila, concreta, pentru a se implini ca simbol si ca substanta a literei textului. Este poezia intitulata Profil de iulie - una dintre piesele cele mai expresive ale volumului:
"Trece spre carti si priveste,
cu gravitate, trandafirul.
Profilul sau aspru, integru,
se lumineaza putin de cer.
Petalele bat spre alb in afara
spre rosu in interior.
Structura e numai cercuri, spre punctul
central, orb, al vietii.
Vazut din fereastra pare strain
de soare, de fosnetul din solstitiu.
Tacut, cum si-ar duce in mana uma
asfinteste printre cladiri.
Si nu contempla, gandeste,
miracolul, forma carc-l devora.
Adanc, ca spre alta a lui venire
patrunde in trup, in suflet,
puterea ascunsa, discreta,
parfumul prin care luneca.
Mireasma subtire a trandafirului /pierduta, nepamanteasca".
O asemenea schimbare a atitudinii submineaza acea "poza" aparent emfatica si innobileaza conventionalita-tea gesticulatiei:
"Departe, cu fruntea-n maini,
intr-o casa,
langa un rau
in veac"; "Ploua.
Poetul scrie
in chioscul verde" etc. Drumul se deschide tot mai evident spre "literatura", ca revers critic al confesiunii sentimentale:
"imaginea izvoraste din morfeme si din consoane
de parca eu nu axist, ci vederea pe veci pierduta
domneste singura-n
golul pe-a carui margine
ma clatin, mereu mai stins".
E o pierdere numai aparenta, caci abia poemul realizeaza adevarata identitate a celui care-l scrie - "unul din milioanele de oameni ai pamantului"- construindu-i un profil inalterabil, transformandu-l cu adevarat intr-o prezenta, precum a formelor naturale:
"Voi fi mereu intr-o piatra,
pe jumatate numai cioplit,
cu mana-n iarba foarte rara, usor miscata,
de tarm sarac si al nimanui".
