TRUBENDAL - Al patrulea roman al doctorului Virgiliu Monda (pseud. lui Zeilic Moscovici, n.
In . emigrat in Jsrael sapte decenii mai tarziu), publicai dupa Testamentul domnisoarei Brebii (1933), Urechea lui Dionys (1934) si Hora paiatelor (1935).
Scris intre dec. 1939 si apr. . Trubendal a fost citit timp de un an de zile in cenaclul Sburatorul al lui E. Lovinescu, fiind publicat pentru prima oara in 1946, la Bucuresti, cu urmatoarea mentiune:
"Cadrul, actiunea si personagiile acestei carti sunt imaginare; eventuale potriviri cu institutii, situatii ori persoane reale nu pot fi decat simple coincidente si, deci, in afara de orice intentie a autorului" - precizare menita sa indeparteze cititorul de similitudinea posibila cu Sibiul si cu Muzeul Brukenthal. A mai cunoscut doua editii: in 1968 (cu un Cuvant inainte al autorului) si 1972 (editie ne varietur, publicata de asemenea cu o prefata a autorului).
Pasionat de pictura si mostenitor a! unui faimos muzeu baroc, infiintat de un stramos olandez in inima Transilvaniei, tanarul Anton van Trubendal se intoarce in orasul sau natal dupa o lunga calatorie de studii efectuata in Occident. pentru a-si oferi o clipa de ragaz si pentru a se insura cu frumoasa Eda Gabor, fiica unui orgolios si stramtorat la minte bancher local. Dc mai bine de doi ani. Anton daduse mesaje razlete din peregrinarile sale, si nu prea tinuse legatura cu cei de acasa, motiv pentru care micul oras transilvan care gazduieste muzeul il intampina oarecum schimbai: mici intrigi locale Zguduisera domol linistea cenusie a locului, nici logodnica Bda nemaifiind adolescenta energica de odinioara, pe care Anton o lasase in urma nu fara regrete, dar cu o senzualitate molateca, incipienta, tinuta sever in frau de convenientele sociale stricte ale unui oras in care zidurile au urechi si de doi parinti dominatori (rigidul Ieronim Gabor si planturoasa sa consoarta Partenona), absorbiti atat dc frumusetea fiicei lor, cat si dc grija de a o prezenta celor din jur cat mai perfecta cu putinta.
Anton revine acasa cu o nervozitate obosita, dar nu din cauze de itineranta:
"avea dc mult uncie dezordini nervoase, treceri subite dintr-o dispozitie intr-alta, cate o dificultate momentana de a-si fixa atentia si mai cu seama unele impulsuri si stari obsesive", terminate uneori paroxistic, in i/bucniri de violenta fizica inexplicabila, cum i s-a intamplat la Pozzuoli, unde insistenta unor copii cersetori trezise in el monstrul adormit in adancuri:
"Anton spusese birjarului sa opreasca, coborase si, apucand pe doi dintre micii cersetori, incepuse sa-i loveasca in nestire, cu furie. Atacul atat dc surprinzator imprasliasc toata banda ca prin farmec. Dar dupa aceea, pe lot drumul, Anton simtise o tristete adanca. Cum putuse sa bata cu atata salbaticie niste copii? Avusese o intunecare subita a ratiunii, si, in acelasi timp, in maini un ghes de distrugere, pe care nu-l putea stapani, de parca aceste maini nu mai erau ale lui." Convins ca "impulsivitatea asta nu era normala", Anton consulta un medic celebru la Bologna, care se intereseaza de ereditate, lasand sa pluteasca in aer supozitia unei etiologii tarate.
Aceasta se adanceste o dala cu descinderea protagonistului in casa natala: intampinat dc slujbasii muzeului, tiganii Zaharia si Elisaveta Mohor, si de frumoasa lor fata, Cleopatra, de numai saisprezece ani, Anton e izbit de portretul tainic din odaia de lucru, al stramosului sau loachim van Trubendal (ctitorul muzeului), "un portret atat de asemanator cu el insusi, incat i se parea ca se priveste intr-o oglinda Daca nu era portretul lui Anton, oricine ar fi zis ca este al unui frate geaman." Tulburarea e intarita de revelatia unei ereditati sincopate: tatal, bunicul si strabunicul sau se casatorisera cu transil-vanence, ca si cum ar fi dorit sa elimine, prin amestecul de rase, marca unui destin impovarator, coborat tocmai din loachim, care plecase pe nepusa-masa din Olanda, luand cu el averea unei pinacoteci celebre in toata Europa, pentru a ctitori un muzeu intr-un loc salbatic si banal, unde admiratia unui tablou echivala pentru locuitori cu o excentricitate maladiva; "Anton stia bine ca seamana foarte putin cu raposatul sau tata. De asemeni, din niste desenuri zarite odata intr-un album al casei, constatase ca n-are trasaturi fizionomice comune cu bunicul sau lacob, nici cu strabunicul sau Pcter van Trubendal. fiul lui loachim Toti acestia, de la loachim incoace, se casatorisera cu femei din tara asta de adoptiune, bastinase, isi amestecara sangele cu acela al unei rase straine; daca trasaturile lor se modificasera succesiv, loachim van Trubendal, printr-un salt peste patru generatii, retraia totusi prin aspectul stranepotului lui, cu aceeasi fizionomie, cu liniile fetei intru nimic modificate si cu expresia caracteristica de viata launtrica intensa si febrila, de parca nu murise niciodata, ci isi schimbase doar imbracamintea in scurgerea unei epoci diverse."
Convins fiind ca insemnarile lui Ioachim vor lamuri propriul sau dezechilibru nervos. Anton solicita intendentului actele familiei, pentru a afla ca ele se afla in posesia unei matusi, Ulrica, prin figura careia Trubendal intra in relatie cu motivul femeii funeste, nebune, piromane din romanul gotic, sugestie intarita si de un imens vitraliu cu subiect diabolic, pe care bauana il afiseaza in holul de la intrarea in casa. Casatorita, la randul ei, cu un Trubendal satrapie, violent si sibarit, care i-a macinat sistematic viata, Ulrica intelege din surescitarea nepotului ca a venit momentul sa se foloseasca de fixatia lui pentru Ioachim ca sa-si ia revansa maladiva asupra familiei: il amana cu predarea hartiilor, sub pretextul ca lc-a ratacit, se joaca cu Anton de-a soarecele si pisica, spre exasperarea violenta crescanda a acestuia, ba mai mult, ii si dezvaluie la prima intalnire ca mainile sale poarta liniile predestinate ale unui ucigas, in traditia familiei, fiindca "un Trubendal piere intotdeauna ori prinlr-o femeie, ori prin pictura", destinul funest fiind inaugurat de catre Ioachim ("palimpsestul" ereditar al lui Anton!), care "a parasit Olanda pentru ca a omorat pe cineva si-a omorat logodnica surprinsa cu un alt barbat."
Anton abordeaza cu o asemenea premonitie neagra propriul sau viitor marital, unde lucrurile nu par a fi deloc randuite cum se cuvine: logodnica sa, frumoasa Eda Gabor, a dat in patima sofatului si a vitezei, strabatand arogant tinutul alaturi de un sofer chipes, pentru a alimenta continuu fantana cu barfe a orasului, targ nu lipsit de nevroze sau de marasm monden, mai ales dupa ce serafica sotie a unei notabilitati citadine se sinucide pe nepusa-masa, pentru a-si pastra reputatia nepatata, inainte de a-i ceda unui alt barbat, de ilik se simte atrasa. Purtarea echivoca a Edei, combinata cu o evidenta raceala erotica din partea ei, potenteaza paroxistic surescitarea ereditara a lui Anton, care sare s-o sugrume la un moment dat, erezand-o impreuna cu soferul intr-un delict voluptuos. Din fericire, mainile i se opresc la timp si destinul prorocit de catre Ulrica nu se implineste, dar Anton cade intr-o calalepsie nervoasa care dureaza mai multe luni, fiind vegheat de codana Cleopatra, care confirma abia acum ca il iubeste cu un devotament pur, candid si lipsit de retineri, ardoare confirmata si de secreta ei initiere in istoria picturii, initiere care pe Eda o refuzase din plictiseala, in ciuda eforturilor neurastenice depuse de Anton pentru a o ridica la dimensiunea elevata a spiritului, indepartand-o de mondenitate. Convalescenta protagonistului ii prilejuieste Ulricai implinirea maladiva a razbunarii pe care o "ratase" indirect, atunci cand Anton se oprise s-o ucida pe Eda: batrana loveste in singura valoare absoluta in care Anton crede, si incendiaza muzeul, finalul romanului gasindu-l pe protagonist in pragul unei noi plecari spre Occident, condus fiind la gara de catre o foarte suferinda Cleopatra.
Desi memorabila, daruirea acesteia e schematica sub aspect narativ, marcand un conhapunct "luminos" la marasmul nevrotic din jur.
In afara acestei dihotomii fortate, insa (dar nu trebuie sa uitam substratul, sangele "pur" al tigancii Cleopatra semnificand resurectia pentru ereditatea obosita a lui Anton), puterea malefica a artisticului confera romanului o substanta energetica aparte, ca si analiza epica de altfel, unde se vede mana de medic a autorului si pasiunea sa pentru literatura maladivului degenerescent, din descendenta goticului englez, a lui Joseph Conrad, a lui Thomas Mann si, mai din urma, a naturalismului zolist (autorul a anuntat in presa si lucrul la un roman intitulat Sangele nuptial, cu subiect din mediul taranesc, care n-a mai aparut).
Fara a fi neaparat o capodopera, Trubendal e un roman foarte hun, care s-ar cuveni reabilitat, fiindca prima sa aparitie a fost surdinizata critic de catre timpurile purpurii care au sugrumat orice apreciere estetica a maladivului, editiile ulterioare nereusind s-o impuna definitiv in constiinta publicului sau in cea "canonica", a criticii, din ratiuni precumpanitor extralitcrare. Trubendal ramane, insa, una dintre marile carti din raftul doi al literaturii romane.
