TRENUL DE NOAPTE Volum de proza scurta al lui Ioan Grosan. A aparut in anul 1989 la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti.
O noua editie s-a tiparit in anul 1999 sub titlul Povestiri alese. Prozele au fost scrise intre anii 1985 si .
In reviste au aparut cateva fragmente, iar povestirea Trenul de noapte a fost publicata integral in anul 1987 intr-o antologie de proza fantastica aparuta la Brasov, in editura revistei "Astra", dand chiar titlul acelei antologii. La prima editie, cenzura comunista a intervenit in textul unora dintre proze, eliminand cateva fraze care se refereau la biserica greco-catolica, interzisa pe atunci (in povestirea Spovedania), si la nudul feminin (in povestirea Adolescent).
De asemenea, publicarea volumului a fost conditionata de includerea in sumar a unei proze despre asa-zisa "revolutie agrara" initiata de catre partidul comunist. Deloc conformista si deloc ideologizala, povestirea O. Z. N.-ul a fost scrisa intr-o zi si o noapte la cererea formulata de cenzura. Ea va fi tradusa mai tarziu in limbile poloneza si vietnameza. Povestirea Trenul de noapte a fost tradusa in franceza ("Les Temps Modernes", nr. 543, 1991) si in germana ("Neue Literatur", nr. 8, 1986).
In Trenul de noapte impresia de oralitate e o trasatura esentiala, desi restrangerea dialogului - comparativ cu functia centrala pe care o avea in Caravana cinematografica (1985), primul volum al lui Ioan Groşan este un fapt evident. Fireste, dialogul n-a disparut, in povestirea liminara el continua chiar sa detina un loc important, numai ca prezenta lui este acum mai subtila, mai contrasa. Ioan Groşan a optat pentru stilul indirect liber, dar aceasta nu inseamna o ruptura in evolutia prozei sale, pentru ca noul mod al expresiei ramane, intr-o privinta, un succedaneu al dialogului.
In fapt, povestirile se bazeaza pe o substitutie de planuri, pe o ambiguitate stilistica rezultata in urma confuziei dintre planul gandirii naratorului si cel al gandirii personajelor. Daca prin dialog cuvantul naratorului e suprimat, prin stilul indirect liber el izbuteste cat de cat sa se mentina, desi se afla mereu intr-O situatie precara, gata sa se dizolve in vorbirea personajelor. Aceasta acopera intotdeauna limbajul sau, il influenteaza, ii impune o intonatie straina si o structura orala, dar n-ajunge niciodata sa-l devoreze complet, cum se intampla in cazul monologului interior. Prin urmare, nu naratorul, ci personajul se afla in prim plan, pentru ca stilul indirect liber, adaptat cerintelor de-a exprima viata interioara, pe acesta il favorizeaza. Prozele din volum, cu o singura exceptie, sunt axate pe figura unui personaj, unele dintre ele - cum este Spovedania -- avand chiar un caracter biografic. Daca vorbim despre personaje, vom observa inainte de toate ca acestea se situeaza la nivelul de jos al existentei sociale, sunt adica figuri neinsemnate: un sef de gara, un acar, un preot de tara, un veterinar etc. Existenta lor, derizorie pana la un punct, se integreaza mai usor unei viziuni comice, fata de care autorul manifesta si acum aceeasi predilectie ca si la debut. In Trenul de noapte, tonalitatea de baza e anuntata din prima clipa cu ajutorul incipit-ulia, astfel gandit incat sa atraga cititorul pe o cale de voiosie calma, de usor amuzament. Umorul nu se restrange insa la anumite pasaje, nu exista secvente umoristice in alternanta cu altele grave. Dimpotriva, particularitatea povestirii consta in continuitatea comica a discursului. Fieeafe fraza se inscrie in acest registru, comicul este neintrerupt, cu prea putine scaderi de tensiune. Si trjtusi, de data aceasta, el are o anume ambiguitate.
Ca mod al naratici, nu face decat sa disimuleze o tema de extractie mitologica. Desi isi cauta personajele in viata cotidiana, urmarindu-Ie cu o simpatie patrunsa de umor, autorul e preocupat de anumite structuri mitice, a caror existenta o descopera intotdeauna sub aparente derizorii. Trenul de noapte are in centru, cum a observat Eugen Simion, o problema religioasa, problema revelatiei, careia G. ii da o expresie burlcsca, nu atat de coroziva insa incat fiorul mitic al povestirii sa se piarda. Domnul Fotiade, seful unei gari marginase, inaugureaza o tipologie din randurile careia se vor desprinde si alte personaje in textele ce vor urma. Cu toata obezitatea lui, cu toata placerea lui pantagruelica de a manca, nu-l putem considera pe Fotiade un ins oarecare, el e mai degraba un fel de maestru spiritual, un initiat, capabil sa converteasca si pe altii la credinta sa. Autorul ii prezinta religiozitatea intr-o forma comica, dar nu-i pune la indoiala autenticitatea.
Acarul Simion afla de la seful sau de existenta unui tren miraculos care circula la ore tarzii din noapte, fara sa stie cineva de unde vine si unde se duce, daca e accelerat sau rapid, si fapt cu totul extraordinar lasa in urma lui un miro.s persistent de trandafiri. La inceput, acarul nu se increde in spusele sefului, dar apoi devine din ce in ce mai curios, cu atat mai mult cu cat trecerea trenului cu pricina fusese anuntata chiar pentm gara lor. Revelatia are loc si omul este convertit:
"- Da, dom' sef, zise el, exista. -Ai vazut? sopti domnul Fotiade si i .se putea citi pe chip cat e de bucuros. Vezi ca exista? Spune tu, am mintit? Nu, dom' sef, n-ati mintit, raspunse acarul. Exista, ce mai, l-am vazut".
Trecand peste comicul expresiei, ultima poveslire din volum, O. Z. N.-ul, poate fi tradus! si ca in limbajul valorilor religioase, llic Pop e un singuratic si un misogin, considerand, in felul ascetilor crestini ai Evului Mediu, ca femeia il trage pe barbat "in laturi de la drumul lui" si-l intoarce "spre lucruri marunte".
Personajul traia, de fapt, in asteptare, inca de copil astepta o intalnire, un mesaj transcendent, despre posibilitatea caruia ii vorbise bunica lui. Revclalia se produce intr-un tarziu, numai ca autorul o trateaza la modul parodic, preluand un motiv din recuzita literaturii sciencc-fiction. Primarita comunei are dreptate: veterinarul Ilie Pop e un mistic adevarat, chiar daca.
In disperare de cauza, accepta sa-l inlocuiasca pe Dumnezeu cu o farfurie zburatoare. Celelalte povestiri, Adolescent si Spovedania, se integreaza si ele pana la un punct in sfera prozei cu sens religios, personajul celei din urma fiind chiar o fata bisericeasca, un preot tanar dintr-un sat transilvan, Desi este mirean, autorul si-a insusit atat de bine terminologia ecleziastica incat ar putea starni admiratia oricarui membru al cinului preotesc. De altfel, Spovedania se inrudeste cu unele povestiri ale lui Gala Galaction nu numai prin limbaj, ci si prin elementele de baza ale scenariului. La acest nivel, daca n-ar exista deosebiri frapante in ordinea semnificatiilor, s-ar putea spune despre ea ca are un caracter livresc, calchiaza un stil si un conflict constituite deja intr-un topos al beletristicii religioase. Dintre personaje, preotul Dima, a carui inmormantare ocupa prima parte a povestirii, e singurul inchipuit, fara nici o abatere, in tiparele prozei mai vechi, intruchipare a rezistentei romanesti, el participa in tinerete la marele eveniment de la Alba-Iulia, iar mai tarziu se opune - chiar daca nu fatis ortodoxiei, restaurand pictura de rit greco-catolic a bisericii in care slujea. Era, cum spune tanarul sau urmas, "slujitor desavarsit nu numai al adevarului credintei, ci si al adevarurilor istoriei".
Ca si domnul Fotiade, reprezinta si el figura mentorului, nu insa si pentru Emilian, care - patruns de spiritul unei alte generatii se simte atras intr-o directie diferita. intalnirea celor doi preoti, cel batran si cel tanar, "la un paharel de lichior de nuci verzi", marcheaza mai mult deosebirile dintre ei decat posibilitatea unei continuitati. Ajuns la o raspantie a vietii, Emilian nu afla nici un indemn launtric pentru a urma calea aspra, dar nobila, deschisa de parintele Dima, ramanand fidel celui dintai "maestru" al sau, un pescar ce l-a initiat, pe vremea cand nu era decat un copil, in dibacia pescuitului. Idealul eroic si nevoia parintelui Dima de-a se lasa insufletit de maretia credintei si a istoriei n-au gasit nici un ecou in sufletul preotului tanar, calauzit de o etica "slaba" si preocupat mai mult de bucuriile lui intime si materialiste. Ioan Groşan se foloseste asadar de cadrul religios al povestirii pentru a introduce, cu binecunoscutul sau umor, o tema proprie, tema demobilizarii, a lipsei de idealuri. Viata personajului sau nu e altceva decat un sir de abdicari: renunta Ia visele sale, renunta la proiectele din tinerete, renunta la lectura. Parerea lui este ca pentru a ramane in memoria oamenilor, numele trebuie sa-ti 11c legat de o intamplare, de un eveniment, cum astazi nu se mai afla:
"Totul e sa ai o poveste.
Nu te mai uita nimeni. Da' daca n-ai o poveste sau ai una prea simpla, lumea isi aduce aminte de tine tot mai rar, poate neamurile, poale cunoscutii, poate vreo femeie care a tinut la tine Iara sa stii si dupa aceea te scurgi, te duci din mintea tuturor".
Adevarul ascuns al personajului este tocmai aceasta acceptare - chiar vesela uneori a unui destin ce-l poarta spre pierderea individualitatii, spre uniformizare. Bucuria anonimatului nu exclude totusi unele incercari de-a opri alunecarea inceata, dar implacabila, spre nivelul de mediocritate al existentei. Iubirea poate insemna dupa parerea lui - o asemenea salvare. Si, intr-adevar, parintele Emilian izbuteste sa traiasca pentru putina vreme un sentiment de fericire calma, refacand alaturi de Ana perechea adamica din momentul pacatului originar. Desi cutezase o data sa multumeasca Tatalui ceresc pentru aceasta iubire oricum nelegiuita, moartea lui prin inec nu trebuie (si nici nu este) interpretata ca o pedeapsa divina. E mai degraba un accident, o moarte ce nu dovedeste nimic. Ea il readuce insa pe Emilian in randul oamenilor obisnuiti. Trenul de noapte e una dintre cartile reprezentative si importante ale poslmodernismului romanesc.
