TREIZECI SI TREI - Roman de Tudor Dumitru Savu, publicai in . Face parte dintr-un ciclu epic dunarean, inceput cu Marginile imperiului (1981) si continuat cu Treizeci si trei (1982), De-a lungul fluviului (1985), Fortul (1988) si Cantacuzina (1997).
Ne aflam la Mila 33, in universul mirific al deltei dunarene cu oamenii si legile sale, supusi aceluiasi logos recuperator: povestirea, increderea in fictiune prezideaza "romanul" lui Tudor Dumitru Savu , el inchipuind un spatiu inchis si fascinant: istorisirile despre "neamul Vilampiei", "moara de nisip", "lacul crapilor", "padurea de tei" etc, alcatuiesc "navodul pescaresc" carc-l prind definitiv pe Profesor ca si pe Procuror. loncte, unul dintre pescarii ce traiesc agonia lenta a canalelor sufocate de bradis, ii conduce pe fiecare prin labirintul unei lumi fabuloase, unde belsugul alterneaza cu scene de apocalipsa. Calatoria, de fiecare data initiatica, se consuma spre inlcrior, rc-confir-mand sensul centripetal al fantasticului pe care altadata il numeam "oriental".
Povestirile coaguleaza in junii lui Serafim sau Din Tiganul, destine omenesti ramase prinse definitiv in "ochiurile navodului"; Priscilla, uitata de varsta, cuplul Efreni-Teona sau Foti arcuiesc peste canale amurgul unei lumi demilizate:
"Foti avea mainile de broasca, cu pielite verzi intre degete si pielea stravezie si buboasa si mersul topait si capul mare si adus in fata, greu, dc-abia il purta si picioarele scurte si cracanate si pantecele umflat".
Ei retraiesc pnn verbul "negustorului de povesti" superba iluzie, acompaniata de constiinta acesteia, intr-adevar, enunturi ca "amurgul plutea in aer ca o pasare" sau "ciocul negru al lotcii, iesit ca un carlig deasupra apei" ritmeaza, ca un sublcxtual memento, intreaga naratiune coborata parca din "seria" eposului arab. Urzeala este fina, incorporand sugestia livresca si fapt caracteristic! - aproximand chiar spatiul unde "ochiul omului nu mai putea razbate singur".
De aici desigur motivul ocheanului minunat, targuit de cocosatul Din tiganul in dugheana unui arab. Ocheanul, ni se spune, "capta toate imaginile viitoare ale lucrurilor, anticipa cu precizie fiecare intamplare, orice eveniment, catastrofe, revarsari de ape, incendii, boli, razboaie, cutremure. Tot, tot", lata, "intamplarile petrecute la Topraisar suni ca un ochean care se lungeste, se tot lungeste la nesfarsit si imaginea din el se face din ce in ce mai mica si apoi dintr-o data se schimba pentru a se misca iar, la nesfarsit".
E insusi modul de-a se desfasura al relatarii, atrasa, digresiv, de puterea revelatorie a ochiului. Premonitia aceasta o gasim la inceput cand, dupa un pescuit neobisnuit de bogat, ochii pestilor se scurg din orbite, astfel ca "mii si mii de margele sclipeau umede impanzind ograzile si scormonind lacom toate lucrurile".
Imaginea e antologica, oferind senzatia dezechilibrului natural, impus de nasterea - doar pe jumatate a lui Serafim.
Pe acesta ("si nu numai pe el", precizea/a autorul) il poti zari doar prin "palma aceea de aer ca un ochean, prin ca poti sa vezi fata cealalta a lumii si oricate ai vedea nu te saturi, nu-ti e de ajuns".
Ochiul intra in competitie cu urechea, validand cuvintele, reproduse intr-un motto, din Ecleziast. Venit sa studieze bradisul si posibilitatile de salvare a canalelor, Profesorul intalneste "magicul" ochean al istorisirilor fara sfarsit, capabile - ele singure - sa roteasca "clipele inainte si inapoi".
Depanale cu har de catre Agachi Gherasim, negustorul de povesti, ele dobandesc o functie exorcizanta: bradisul dispare, apa este din nou limpede si plina cu pesti, Mila se intoarce la varsta de aur, paradigmatica. Ocheanul -metafora a omniscientei prozatorului - salveaza astfel un spatiu, de fapt rcinventandu-. Povestirea insasi se intoarce de unde plecase; ori, tocmai traseul circular, repetitiv o deconspira: cat ar fi de impodobita, ea ramane ceea ce a fost dintotdeauna, adica o frumoasa si uneori tragica iluzie. incremenind, o clipa, memoria unui timp disparut (sau pe de-a-ntregul inventat), ea nu se poate sustrage curgerii universale. Frusta, deloc obosita de cultura - si in asta rezida meritul principal al cartii! - povestirea despre Mila 33 contine elementele propriei suprimari. Copiii Haricleei si nepotii Vilampiei "aveau sa moara in cateva saptamani, mureau de batranete, sleiti de puicii"; dispar in sorbul unei istorisiri care-i imbatraneste inainte de vreme. Serafim moare si el "ca un batran care-si pastreaza inca infatisarea de copil".
Imaginea securii duble gravata pe crucea din Vemn de tei este de fapt sigla conditiei ontologice a celei mai vechi forme artistice: in istorisire coabiteaza candoarea copilariei cu intelepciunea fara varsta. Rasaritul se intalneste cu Apusul in desfasurarea circulara a faptelor si destinelor. Memoria hartiei o retine, dar antropomorfizat, in "chipul bland al negustorului de povesti, (cu) barba lui alb-vanala si ochii verzi, nasul puternic si buzele moi si neobosite".
Ocheanul prin care Din Tiganul citise lumea zace sfaramat, Agachi insusi e tot mai batran, reusind totusi sa ne mai spuna o data istoria Milei . Sunetul sau specific nu poate fi prins de urechea lui Tinn, prezenta discordanta si inutila in economia lucrarii.
Pretios si leoretizant, e respins de lumea imaginata ca un imens Karaghioz, acordat la ritmurile naturii suverane. Descantecul Radei, rostit din nou, se pierde incet-incet deasupra ochiuri lor de apa cu deschidere la Mare. Vraja s-a ispravii, ramanem insa in acelasi spatiu ce - prin Tudor Dumitru Savu - adauga inca o valoare estetica la topos-ul dunarean al literaturii noastre:
"Un sturz de noapte pluti usor in pacla subtire a amurgului si se aseza pe o tulpina retezata de stuf. Aripile ii mai palpaira de cateva ori pana cand isi regasi echilibrul si ramase acolo impietrit cu pleoapele vinete coborate peste ochi".
