TRECUT-AU ANII FRAGMENTE DE JURNAL. INTAMPLARI SI ACCENTE. SCRISORI NEPIERDUTE - Volum memorialistic compozit de Virgil Ierunca, aparut la Editura Humanitas din Bucuresti in anul 2000.
Cuprinde un Jurnal de exil parizian din anii '50 (mai precis: perioada 1 ian. 1949 -31 mai 1960; dupa marturia autorului din prefata, caietele care consemnau evenimentele din deceniile ulterioare au fost in mod inexplicabil distruse), convorbiri cu Oclavian Paler, Elena Slefoi si Al. Cistelecan, un capitol de Aproximatii, cu texte din diferite domenii, de la evocari (Levinas, P. Tutca, Dinu Pillat, revista Albatros ctc.) la analize politice (preocuparea penlru morfologia totalitarismului comunist e preponderenta), o sectiune de publicistica, intitulata Nicidecum, din anii de dupa 1989, cand scriitorului i s-a ingaduit sa reintre in tara, alaturi de Monica Lovinescu, si o parcimonioasa si fara indoiala strategica selectie de Scrisori nepierdute, dintr-o mapa de corespondenta in care figureaza, intre altii, Al. Busuioceanu, Constantin Visoianu, N. Steinhardt, M. Eliade, Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici.
Pentru V. L, voce emblematica a exilului romanesc, Trecut-au anii este un volum total, cuprinzand atat marasmul adaptativ al primilor ani de existenta pariziana, cat si crampeie din deceniile care au urmat, acestora adaugandu-li-se dialogul restabilit cu tara, de dupa 1989, cand Virgil Ierunca si Monica Lovinescu au fost sarbatoriti pe buna dreptate ca eroi ai exilului (desi, unora, cuvantul le va parea demonetizat).
Pentru a-l reconsidera, nu trebuie sa uitam revistele exilului, redactate de catre Virgil Ierunca si alti colaboratori {Luceafarul. Caete de Dor), activitatea sa de comentator politic cotidian de la Europa Libera, alaturi de Monica Lovinescu (Teze si antiteze la Paris, Pagini exilate, pagini cenzurate, Povestea vorbei), atmosfera de teroare in care a trait decenii de-a randul, ca "tinta" permanenta a Securitatii si ca om in mod superlativ incomod pentru regim, atentatul teleghidat impotriva casei in care locuia, atentatul barbar impotriva sotiei, Monica Lovinescu: toate acestea, si multe altele, fac parte din recuzita psihologica si existentiala a unui destin uman exemplar prin melancolia sa constructiva, intemeiat pe o decizie majora, luata chiar in anii '50, pe care-i recenzeaza Trecut-au anii, si anume hotararea de a se dedica Romaniei de la Paris, denuntand atrocitatile comunismului, luptandu-se cu sistemul, informand Occidentul despre ce se intampla in tara si in blocul rasaritean, infuzandu-lc sperante oamenilor de acasa de la distanta, cu un pilduitor devotament, legand trecutul de prezent, intr-o continuitate contrastiva pe care regimul comunist o avortase (audienta emisiunilor sale a fost fabuloasa, ca si aceea a celor redactate si spuse de catre Monica Lovinescu) - hotarare aflata insa in dezacord cu exigenta unei cariere intelectuale pariziene solide (doctorat, eventual cariera universitara, publicistica de mare calibru, la lumina rampei etc.).
Trecut-au anii reflecta, in prima sa sectiune - cea mai masiva, de altfel, si cea mai captivanta - "teroarea alba" a acestei decizii existentiale in ultima instanta traumatizante, prezenta nu numai la autorul nostru, ci si la alti exilati, impartiti intre ezitarea - personala sau administrativa - de a face o cariera "franceza" pe malurile Senei si vointa de a se inregimenta in escadronul functionarilor indirecti, relativ anonimi, ai Razboiului Rece:
"Vreau mereu, prosteste noteaza la un moment dat autorul -sa fac ceva, sa facem ceva pentru aceasta Romanie pe care o descopar dupa ce am pierdut-o. Trebuie sa fie mult «ridicol» in angajamentul meu patetic."
(p. 20) I. incepe un doctorat la Sorbona, pe care ulterior il abandoneaza, pentru a se dedica unei cariere de publicist cu fata intoarsa spre Est. Formal, el merge in contra curentului, cum demonstreaza de altfel si cartea, fiindca aspiratia majoritatii exilatilor romani - si autorul nostru se afla in miezul fierbinte al lucrurilor, alaturi de Profesorul N. I. Herescu, de Constantin Visoianu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Bazil Munteanu ete. etc. - este aceea de a-si estompa fascinatia, pozitiva sau negativa, pentru Romania, in speranta unor radacini noi, infipte in solul ferm de dincolo. I. vede si consemneaza tot: ascendenta profesionala internationala a lui Mircea F.liade, divortul cullural si lingvistic al lui Cioran, luciditatea adaplativa a lui Eugen lonescu, cu o poarta vasta deschisa spre notorietate, freamatul stins al legionarilor fugiti peste granita, cu un centru de intalnire fixat vag in Spania (exilul romanesc al anilor '50-60 calatoreste mult in Spania, unii isi editeaza volumele acolo!), sau esecurile multor emigranti romani, consacrati anterior sau chiar celebri, in lumea de acasa, esuati insa in exil, unde sperantele ii parasesc.
Viitorul comentator de la Europa Libera (sa nu uitam, jurnalul consemneaza doar experienta incipienta a exilului, din anii '50) incearca in van "sa-si organizeze uitarea"
(p. 45), in mijlocul unor cosmaruri nocturne mistuitoare:
"Cumpar mult vin. Vreau sa-mi organizez uitarea. Esecul e lamentabil: nu reusesc sa ma alcoolizez. Dorm absolut toata dupa-amiaza." Cu toate acestea, nu asa arata atmosfera generala a jurnalului, fiindca daca dispersia personala s-ar fi cronicizat, am fi avui, cel mult, experienta difuza a unui pcrdanl ilustru; dimpotriva, in majoritatea situatiilor, protagonistul e stenic ("Ma indispune lipsa mea de ghinion. Am impresia acum ca pe tot ce pun mana se transforma in sansa." - p. 177), constructiv, dornic de initiative, indignat cu luciditate si ca exercitiu personal de obiectivare (Monica Lovinescu vorbise si ca, in Unde scurte, de forta plasmuitoare a indignarii) si mai presus de toate - un excelent (si critic) observator intelectual al vietii sorbonarde: frecventeaza conferinte rasunatoare, de la Sarlrc la Merleau-Ponty sau Raymond Aron, nu scapa nici una dintre actiunile definitorii ale intelectualitatii franceze postbelice si judeca totul la rece, avizat, din perspectiva unor lecturi literare si filosofice subtile. Lucid, el destrama si iluziile de moment ale prietenilor, ceea ce ii aduce fie incredere - fiindca dialogul direct cu I. este intotdeauna- un "test", ca intalnirea acidului cu hartia de turnesol -, fie mici cartcli iritate:
"La pranz la Mircea Eliade. // Vorbim mai ales de lipsa de ecou a publicarii lui Maitreyi in traducere franceza la Gallimard. Mircea Eliade crede, ca un copil, ca e de-ajuns sa vorbim cu totii in dreapta si in stanga despre carte, ca ea sa prinda. Cum sa-i spulberi astfel de iluzii?"
(p. 177)
Atmosfera pariziana in care I. traieste e, ca intotdeauna, fascinanta, cu o intelectualitate militanta, pe cale de a face pasul de la existentialism la radicalismul de stanga, fenomenologia intra si ea in usor declin, pentru a ceda locul relativistilor din jurul lui Foucault. Pentru un observator fixat pe stangismul autocratic, extrem si grotesc, al lotalilarismclor rasaritene, obsesia stangismului intelectual parizian e exasperanta, ca un debuseu de marasm luxos dintr-o experienta personala si colectiva atroce, cum a fost razboiul.
Cand Arlhur Koesller trage un perdaf public in Le Figaro Litteraire tuturor stangistilor sorbonarzi, denuntand totodata lagarul transnational de exterminare coordonat de la Kremlin, I. e fericit, ca pentru o razbunare administrata de catre el insusi, si doarme pentru prima oara "ca un copil. impacat"
(pp. 66-67).
Uneori, e si nedrept, dar aici intra in joc micile idiosincrazii personale si de conjunctura: dupa moartea fulgeratoare a lui Camus, pe care-l admira ("Camus era pentru mine cel care facea din literatura o paranteza pentru a se instala in acea zona a constiintei unde cuvantul marturiseste prin arsura. Sunt acum un exilat a doua oara"), consemneaza caustic: Acum am ramas cu Franta lui Jean-Paul Sartre. Mai bine in Madagascar!"
(p. 240).
Dintre existentialisti, preferinta sa se indreapta catre Gabriel Marcel, fascinanta fiind pe parcursul intregului jurnal fervoarea cu care I. traieste sincer, participativ, toate ideile culese in jur, fara ranchiuna, iara frustratii, lucid, cavaleresc, neconcesiv, intotdeauna la obiect. Nutreste, din plin, vocatia cavalereasca a turnirului cu viziera lasata: demnitatea de a-l primi pe preopinent in fata, in lupta directa, fara tribulatiile sibilinice care fac din romanii din jurul sau actanti versatili ai disimularii. Principalul dar pe care viata i l-a oferit pare a fi, dupa marturia jurnalului, psihologia pozitiva, decantata in franchete si luciditate. Nimic nu O zdruncina: nici mizeria, nici foamea, nici bolile. Ceea ce precumpaneste aici e, de fapt, lectia lui Camus: ca, doar respectata, viata iti releva intreaga sa plenitudine "solara".
Sau, cum spune I. insusi, enuntand filosoiia unei intregi vieti, intr-o evocare a lui Petre Tutea, din sectiunea a treia a volumului:
"«esecul» poate fi o implinire daca a fost asumat cu fervoarea riscului."
(p. 387)
O dimensiune principala a jurnalului vizeaza, de altfel, viata interna a emigratiei romanesti de la Paris, cu plusurile si - mai ales - minusurile sale: totul se incheaga fragil aici, clipa se traieste dispersiv, certurile submineaza, de cele mai multe ori, prietenii, aliante si intreprinderi. Radiografia "dialogului" abstrus cu tara e si ea prezenta: noul regim de la Bucuresti e in cautare de legitimitate, trimitand la Paris misionari de toate felurile, de la politicieni de cariera la literati sau functionari culturali de ocazie, prilej cu care observatorul inregistreaza glisaje oportuniste, derapaje adaptalive sau de-a dreptul genuflexiuni grotesti, aparute la oameni care pana nu de mult pareau integri. Foarte des, vesti despre noua viata culturala romaneasca traverseaza cortina de fier, cum o fac, la fel de des. publicatiile sau cartile mai rasarite, care starnesc, fara exceptie, vigilenta critica a exilatului, jurnalul oferindu-ne oglinda externa a culturii pe care obisnuim sa o receptam doar prin prisma slcrcotipiilor noastre interne. Cu toate acestea, lipseste din jurnal analiza sislcmica a vietii cotidiene a exilului romanesc, pe care nu am gasit-o nicaieri pana acum, desi I. este unul care cu certitudine stie mai multe decat sugereaza. E regretabil, poate, ca in scurt limp generatia martorilor va disparea, fara ca cineva sa fi schitat istoria institutionala, obiectiva, nesubieetivizata a emigratiei romanesti. Sau suni si aici detalii pe care opinia publica de la noi nu este inca pregatita sa le digere?
