CARTARESCU SI PROZA ROMANEASCA POSTMODERNA |
Romanul Travesti a aparut la Editura Humanitas in anul 1994, moment in care autorul sau, Mircea Cartarescu, devenise deja cunoscut in urma publicarii mai multor volume de versuri si proza scurta. Daca scriitorii romani din ultimii 50 de ani pot fi grupati in generatii ce se succed la fiecare zece ani, Cartarescu s-ar putea incadra in seria optzecistilor sau, mai ales in ceea ce priveste proza, ar putea intra in randul post-optzecistilor. Dupa cum remarca insusi Mircea Cartarescu in lucrarea sa critica, Postmodernismul romanesc, "proza standard a momentului 1980 este cea scrisa de autori ca Gheorghe Craciun, Mircea Nedelciu, Cristian Teodorescu si Sorin Preda, la care se adauga, intre altii, si prozatorul clujean Alexandru Vlad sau banatenii Viorel Marineasa si Daniel Vighi". Toti acesti autori, alaturi de multi alti scriitori contemporani, sunt pusi, de fiecare data cand se vorbeste despre ei, in legatura cu postmodernismul, curent cultural de avangarda, ce a inceput sa se manifeste pe teritoriul american in cea de-a doua jumatate a secolului XX, extinzandu-se treptat si in Europa.
Dupa parerea criticului Radu G. Teposu, intemeietorii prozei postmoderne romanesti sunt reprezentantii Scolii de la Targoviste: Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Topa, Costache Olareanu, scriitori ale caror opere vor constitui modele declarate pentru autorii optzecisti. Radu G. Teposu este de parere ca intre proza generatiei '80 si cea a predecesorilor nu exista o ruptura flagranta, ci "o continuitate fina".
Tot Radu G. Teposu demonstreaza in Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua ca obsesia scriitorului roman contemporan este reabilitarea realismului prin "sondarea comportamentului uman fata cu jungla incalcita a realului". Aceasta inseamna ca interesul prozatorului se indreapta in primul rand inspre viata imediata, concreta, cotidiana, scrisul nemaiconstituind nimic altceva decat o incercare de re-construire a realitatii prin intermediul imaginatiei. Propunandu-si sa creeze in mintea cititorului "efectul de real", opera literara este investita automat cu propria ei realitate, de care trebuie sa devina constienti toti cei care iau contact cu aceasta.
Realitatea" romanului Travesti este legata de viata adolescentilor anilor '. Con-stituindu-se aparent in confesiunea autorului-narator, care relateaza evenimentele traite in 1973 in timpul unei tabere scolare la Budila, romanul lui Mircea Cartarescu nu este doar un roman "despre splendoarea si abjectia adolescentei", textul cartarescian trimitand cititorul pe mai multe piste de lectura.
in primul rand, in maniera tipic postmodema, Cartarescu pare sa-si nege din start cititorii, pretinzand ca se adreseaza unei singure persoane: "Stii. Victor, ca singuratatea mea are pe pielea ei alba un furuncul si ca acest furuncul se numeste Lulu?" Pe parcursul romanului aflam insa ca Victor este insusi naratorul intamplarilor de la Budila, intregul roman constituindu-se astfel intr-un permanent dialog intre scriitor si personajul-narator, Victor. Mizand pe efectul de sinceritate, Cartarescu pretinde ca Victor nu este nimeni altcineva decat insusi scriitorul romanului Travesti la varsta adolescentei:
"Deci: acum saptesprezece ani drace, acum observ potrivirea de date: in 1973 aveam saptesprezece ani, iar acum am treizeci si patru. Deci: acum saptesprezece ani. pe cand aveam saptesprezece ani si eram exact la mijlocul vietii mele de pana acum (dar cum puteam sti asta pe atunci?), terminam clasa a unsprezecea la Cantemir."
Relatarea evenimentelor petrecute in tabara de la Budila, incepand cu plecarea din curtea liceului si sfarsind cu drumul spre casa, este presarata cu pasaje salingeriene, ce-l dezvaluie pe personajul-narator drept un adolescent timid si singuratic, profund diferit de ceilalti elevi aflati la Budila. Daca majoritatea celor aflati in tabara sunt interesati in primul rand de flirturi juvenile, Victor este, asa cum el insusi se caracterizeaza, "un pustan care avea in cap doar literatura inghitita pe nemestecate", supremul sau ideal fiind ,^a ma inalt deasupra umanului"'. Reveriile sale erotice il dezgusta, pentru ca adolescentul timid nu vede in erotism decat o modalitate de degradare a fiintei umane. De aici si obsesia atingerii statutului de fiinta androgina: "Visam sa am sani si vulva, eram totul, barbat si femeie, copil si batran, vierme si Dumnezeu, totul invelit intr-o febra naucitoare". Dragostea ar trebui sa insemne ceva mai mult decat discutiile juvenil-obscene ale colegilor sai de generatie. Un singur cuplu (Savin si Clara), care de altfel va sfarsi si el in banalitate, intruchipeaza idealul erotic al personajului-narator din Travesti: Stateau goi, culcati pe spate, sub soarele fierbinte, tinandu-se de mana si privindu-se-n ochi. Un abur de naivitate si nevinovatie le aurea fetele de copii si totul era ca dintr-un vis vechi, care-ti vine brusc in minte cand stai in pat, dupa-amiezele. () Icoana aceasta a unui erotism mai inalt () mi se revela acum, baroca si miscatoare: doi tineri goi privindu-se-n ochi intr-o vale plina de flori"'.
De asemenea, vocea scriitorului matur intervine, tot la persoana I, pentru a atrage atentia cititorului si pentru a-i reaminti ca se afla in contact nu cu o realitate exterioara lui, ci cu una construita de autor, o realitate a textului in care este atras automat si cititorul: "Sunt iar la masa de scris. () Scriu tremurat, zgarii de fapt pagina, dar trebuie sa scriu, fiindca fulgerarile dureroase de amintiri pe care le-am avut toata ziua, prea rapid stinse ca sa pot prinde ceva din ele in afara emotiei pure, s-au desfacut deodata sub teasta mea, cand abia atipisem, intr-o rabufnire insuportabila". Obsedat de rolul sau in crearea operei, autorul se deruleaza exprimandu-si complexul in paginile cartii pe care o scrie. Romanul Travesti este, pe langa un roman despre obsesiile adolescentei, si o scriere despre scriere si despre "impotenta" scriitorului postmodern de a-si trai existenta altfel decat in pagina pe care o scrie. Astfel, figura scriitorului care scrie traind din literatura clasica si moderna se transforma in postmodernitatc in figura celui care traieste scriind:
,Ma obisnuisem cu gandul ca nu putea exista pentru mine decat un singur viitor: o mansarda cu un scaun, o masa si un pat unde aveam sa putrezesc toata viata -scurta, de cel mult 40 de ani - scriind un roman nesfarsit si ilizibil, pe care-l vor gasi dupa moartea mea, langa mine putind a cadavru, dar in care ar fi fost Totul, tot adevarul despre existenta si inexistenta, intreaga lume cu toate detaliile ei si cu sensul ei hidos."
Fiinta scriitorului Mircea Cartarescu este totuna cu opera sa. Aceasta legatura e resimtita nu numai la nivel ideatic (mental), ci si corporal (fizic), singura structura palpabila rezultata in urma scrisului fiind textul in care s-a dizolvat intreaga fiinta a autorului: "Sunt totuna cu textul care mi s-a lipit de cap si ma-nvenineaza (). Inchis in odaia mea minuscula, retez acest text din carnea mintii mele cum mi-as extirpa singur, in oglinda, o tumoare monstruoasa () Ma-ngrozeste insa gandul ca nu retez o tumoare, ci un organ vital, ca si cand textul meu nu ar fi adevarata mea fiinta, iar eu insumi doar o iluzie".
Imaginea obsedanta a paianjenului, ce domina paginile romanului si mintea adolescentului Victor, nu constituie nimic altceva decat textul care se cere scris: "Cineva imi locuia teasta, era repliat in sine, acolo, in spatiul neted dintre oasele craniului (). Am stiut atunci ca in creierul meu locuia un mare paianjen, ca ii fusesem dat lui, prada vie si paralizata, ca el ma sugea si se-n-grasase nefiresc din substanta venelor si zgarciurilor si sangelui si scoartei mele cerebrale, din amintirile mele adevarate si false, din frica si din bucuria mea, din poemele mele si din reveriile si din visele mele".
Cartarescu exprima si imposibilitatea castigarii statutului privilegiat al autorului in aceasta lume lipsita de sens, sentiment pe care viitorul scriitor il resimte inca din adolescenta: "Si uite ca au trecut de mult zece ani si nu am scris marea carte. Nici macar nu am innebunit. Am ajuns un barbat care a avut destule femei, un autor de succes, cu prieteni, cu un apartament deloc asemanator mansardei" Din paginile acestui roman reiese clar ca singura salvare este scrisul, el reprezentand "adevarata existenta". Statutul scriitorului nu este deloc unul privilegiat, pentru ca scrisul presupune "chinul luciditatii"', constientizarea imposibilitatii de implinire sau chiar asumarea din start a esecului. Orgoliul nascut tocmai de pe urma acestei luciditati asumate nu este cu mult mai prejos de cel al poetului Greciei antice, aflat in permanent contact cu zeii si muzele. "Ceilalti vor trai, se vor iubi, vor face copii si vor crapa fara sa aiba habar ca in afara de fericirea lor imbecila mai exista pe lume si alte lucruri"', monologheaza naratorul din Travesti. Constienti- zarea esecului il salveaza pe scriitorul postmodern de ridicol, autoiluzionarea nefiind posibila, chiar daca scriitorul are constiinta superioritatii sale: "din mine n-avea sa iasa nimic, desi ma imaginam produsul final si absolut al umanitatii, remarca autorul.
LULU
(fragment din text)
"Prietene, cum sa lupt cu himera mea? Dragul meu, apropiatul meu, tu, singurul om pentru care scriu, pentru care am scris vreodata, cum sa scap de rujul acela intins pe viata mea ca pe o oglinda de spalator si care nu se sterge cu nimic, dimpotriva, se sleieste tot mai mult, mai murdar, mai diluat? Cum sa-mi retez din creier tatele alea de vata, fusta aia de curva imputita, peruca aia, artificiul, manierismul ala? Tulburarea care se invartoseaza ca un sirop gros in teasta mea imi coboara in oasele nasului, in vertebrele gatului si-mi invadeaza pieptul cu ceva roz si lipicios, de parca imaginea lui Lulu ar curge in culori amestecate, in farduri facute din urina de pisica, in parfum din sperma de zibelina, in flori exotice, putrede si suspecte, in ochi dati cu un rimei unsuros si scurgandu-se ca in Dali - ar curge, m-ar naclai tot si s-ar prelinge pe asfalt intr-o balta care arunca un pseudopod spre canal. Stii, Victor, ca singuratatea mea are pe pielea ei alba un furuncul si ca acest furuncul se numeste Lulu? Stii ca am venit ca sa-mi reamintesc pielea fetei care in mine a gasit mereu un colt umbrit unde si-a putut legana papusa si ca jos, pe locul unde tivul rochiei ei atinge pulpa cu pielita dulce si transparenta, am gasit acum un furuncul mizerabil care se numeste Lulu? Ninge acum pe marile si sclipitoarele ferestre ale vilei. N-am aprins deloc lumina in hol. Privesc cum amurgul isi interpune filtrele fotografice intre mine si crengile inzapezite de pin care respira langa geam, care tac acolo, care raspandesc liniste cenusie afara. Si linistea cenusie patrunde osmotic prin membrana fasiilor de sticla si se asaza in straturi groase, stravezii, unele verzui, altele crem, dar cele mai multe de cenusa grea si transparenta, in marele hol rece. M-am dus la closet si am privit ca in transa suvoiul subtire de urina galbena, care difuza lent in bazinetul de portelan. In aerul intunecat, m-am privit in oglinda de deasupra chiuvetei si am vazut o fata care, in linistea si frigul si singuratatea din sala minuscula, dar nesfarsit de inalta, nu era de fapt fata mea, ci a ta. Victor, dragul si singurul meu prieten.
Tu te uitai la mine, fiindca pe tine te-am chemat, initiala ta am scris-o cu degetul pe oglinda, peste imaginea ta, dupa ce am aburit-o cu o rasuflare fierbinte. Am zambit, pentru ca m-am gandit atunci ca tu nu puteai fi atins de maladia asta a mintii mele, care se numeste Lulu, ca doar fetita aia nefericita si cu mine am vazut hidosenia spoita, asudata, care mi-a atras atunci mana in tenebrele ei. De fapt doar eu am vazut, ea a simtit-o pe pielea ei, de parca ar fi fost imbracata intr-o retina pura, pufoasa si senzitiva si, pe ea, de la insuportabila imagine rasturnata, cat un timbru de mica, ar fi iesit buba colcaitoare. Ochii tai in oglinda, Victor, sunt frumosi, puternici, cinstiti, de cavaler fara pata si prihana. Te-am privit pana cand aerul din sala de baie s-a intunecat intr-un cafeniu foarte inchis, iar eu am inceput sa tremur in pijamaua prea mare pentru mine ()
Acum e dimineata si te privesc iar in ochi. Cuvantul pe care il desenasem ieri pe oglinda aburita se mai vede foarte putin, doar daca privesti dintr-o parte. il manjesc iar cu pasta de dinti. Singuratatea are in ea samanta nebuniei, chiar daca ai trait toata viata asa, chiar daca esti adaptat la singuratate si la frustrare. Singuratate. Frustrare. Nu ma duc la masa. imi fac o cafea si incerc sa ma concentrez, sa scriu mai departe, sa te prind de undeva. Cand eram mic prindeam fluturi, codita randunica sau rosioare, si le infigeam in corpul vermicular un bold, asa cum vazusem ca se face. Infigeam boldul intr-un dop de pluta si ii priveam cum ore in sir dupa aceea mai dadeau inca din aripi, se mai agatau cu cele sase picioruse filiforme de pluta poroasa.
Cu aceeasi cruzime si placere te-as tintui in paginile astea, Lulu, te-as privi cum te scalambai, cum iti fosgai elitrele de abjectie si de paiete si de plastilina Ma asez la masina de scris, masa ta de tortura, dar si a mea, caci nu te pot chinui fara ca eu sa ma chinuiesc, asa cum nu poti taia cu bisturiul un furuncul in propria ta carne, ca sa-i scoti puroiul, fara ca tu insuti sa nu urli si sa nu te zbati ca un posedat."
|
BIBLIOGRAFIE:
Cartarescu, Mircea - Postmodernismul romanesc, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999; Teposu, Radu G. - Istoria tragica&grotesca a intunecatului deceniu literar noua, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1993.
