Trasaturi ale liricii bacoviene referat





Autorul si opera



G. Bacovia (188l-l957)
Pe numele sau adevarat Gheorghe Vasiliu, ("pseudonimul vine de la numele roman al Bacaului [] Eu l-am luat din dictionarul lui Hasdeu"), poetul s-a nascut la Bacau, la 4 septembrie 1881, ca fiu al lui Dimitrie Vasiliu, comerciant, si al Zoitei, nascuta Langa.
Liceul la Bacau (1903). Facultatea de Drept din Iasi, absolvita in anul . Se inscrie in baroul din Bacau, insa nu va profesa avocatura.

Debut literar in revista "Literatorul", in anul 1889, cu poezia Si toate, semnata V. George.

Colaboreaza la diferite reviste literare: "Literatorul", "Arta", "Versuri", "Viata literara" etc. Debuteaza editorial in anul 1916 cu volumul Plumb. Alte volume: Scantei galbene (1926), Cu voi (1930), Comedii in fond (1936), Stante burgheze (1946).
Activitatea literara incununata cu o serie de premii. In 1923 i se acorda Premiul Ministerului Artelor, iar peste doi ani, in 1925, obtine Premiul Societatii Scriitorilor Romani. in 1934 este laureat cu Premiul National pentru poezie, ex aequo cu Tudor Arghezi.

Moare la Bucuresti, la 22 mai 1957.

Trasaturi ale liricii bacoviene



Simbolism si antipoezie

Afirmat in mediul simbolist, "prin formatie, G. Bacovia isi depaseste epoca, apartinand poeziei romane moderne ca unul dintre marii precursori" (N. Manolescu, Teme IV).
Considerat, din unghiul unei lecturi de suprafata, un reprezentant al simbolismului romanesc, G. Bacovia ramane in primul rand poetul la care aventura antisimbolista si, in egala masura, a antipoeziei se consuma, dupa cum remarca Nicolae Manolescu, intre proza (limbajul comun, atropic) si Poezie, cu limbajul emfatic si cu o exacerbata conventie. "Bacovia - noteaza criticul - este intaiul nostru antipoet, in sensul modern: expresivitatea lui excesiva, disonantele, primitivismul, coloristica intensa, amestecul de patetic si umor, ricanarea continua il fac sa traverseze dinspre simbolism spre epoca moderna, cu iuteala unei comete, campurile de atractie planetara ale expre-sionismului, dadaismului, suprarealismului, ale literaturii absurde"(op. cil). Poetica aceasta "lucida", mecanica in miscarea ei imperturbabila, calcu-landu-si efectele si ingrosand dimensiunile universului artistic in masura in care dinamiteaza demersul poetic al unei directii de care, daca o face, se apropie subversiv, este in fond "profund cinica" (Gh. Craciun); dar si egoista cata vreme isi protejeaza cu orice pret coerenta semnificatiilor de profunzime, gravitand in jurul relatiei esentiale, grave (chiar daca aceasta gravitate este nu o data mascata printr-o atitudine subliniat histrionica) ale eului cu un univers plasat sub semnul des-compunerii, o descompunere ce pare sa ameninte in ultima instanta insasi conditia creatiei.

Universul descompus si limitele lui George Bacovia



N. Manolescu retinea in cazul poeziei bacoviene, dincolo de recuzita simbolista (cu care poetul pune in paranteza insusi curentul in sine), constiinta unui eu care "se simte strain nu numai de lume (burgheza sau in general), dar si de sine insusi".

Universul Plumbului se decosmicizeaza, iar traiectoria lumii este inversa celei stabilite in momentul absolut, adica spre haos. De aceea, ochiul retine nu o data fascinanta aventura a unei realitati care-si schimba cu o spectaculoasa rapiditate formele. Exagerat, firescul devine, mai mult decat un fapt legic, semnul cataclismului universal: ,£unt cativa morti in oras, iubito, / Chiar pentru asta am venit sa-ti spun; / Pe catafalc, de caldura-n oras, / incet cadavrele se descompun. II Cei vii se misca si ei descompusi I Cu lutul de caldura asudat; / E miros de cadavre, iubito, / Si azi chiar sanul tau e mai lasat". O incredibila consecinta a acestei des-compuneri universale o constituie pierderea oricarui reper; in aceasta situatie orice drum in realitatea bacoviana implica omul intr-o dramatica ratacire devenind chiar un autentic mod de existenta. in ciuda impresiei de prezenta brutala si sufocanta, realul este supus unui lent proces de desubstantializare. in poezia lui G. Bacovia totul curge; cand nu sunt prezente ipostazele pustiului, aceasta realitate fluidizata se afiseaza ostentativ, astfel incat nici o clipa individul nu mai poate avea certitudinea ca va putea gasi la intoarcere aceeasi configuratie a lumii-Parafrazand, se poate spune ca in realitatea (fluidizata) a lumii bacoviene nu te poti scalda de doua ori.

Interesant este felul in care demersul poetic bacovian isi afirma rolul sau recuperator, oferind fara indoiala solutii de-a dreptul ingenioase intr-un univers din care divinitatea este absenta.
In primul rand, eul incearca sa fixeze niste limite, cu atat mai mult cu cat cele existente sunt amenintate permanent de apa dezintegratoare, prin plumb in primul rand, care ofera si titlul volumului reprezentativ al lui Bacovia. Considerat in mod frecvent simbol al apasarii nu obligatoriu si al strivirii fiintei, plumbul pare sa tina la Bacovia de salvarea realului prin imaginar, in masura in care acest element are rolul de a fixa o lume aflata sub semnul permanentei des-compuneri. Receptata din perspectiva plumbului, poezia bacoviana sta, mai mult decat s-ar parea, sub semnul lui Saturn. "In astrologie, Saturn intruchipeaza principiul concentrarii, al contractiei, al fixarii, al condensarii si inertiei. insumand toate acestea, el reprezinta o forta ce are tendinta de a cristaliza, de a fixa intr-o stare rigida lucrurile existente, opunandu-se astfel oricarei schimbari" (s.n.; Jean Chevalier, Alain Geerbrant, Dictionar de simboluri). Sa amintim doar ca in sintagma sicriele de plumb", plumbul se propune la modul convingator tocmai ca o limita certa care are orgoliul de a reconsidera in ultima instanta descompunerea propunand-o exclusiv ca pe o aventura in interior, bine "controlata" de limitele care se sustrag disolutiei universale. Referindu-ne la poezia emblematica a primului volum bacovian, dar si a intregii opere bacoviene, Plumb, sa retinem ca determinantul ..de plumb" devine evident metaforic in ultima strofa, fiind "un fel de ax al transformarii, prin posibilitatea de a fi inteles atat propriu, cat si figurat" (Rodica Zafiu). Iubire ("amor", aflat nu intamplator intr-o sugestiva intoarcere), efemeritate a frumusetii vegetale (,flori"), inaltarea ("aripi") devin in fond niste repere spirituale "fixate", imaginar, prin acelasi element saturnian.

Din alta perspectiva, dar integrandu-se aceluiasi demers recuperator, Bacovia recepteaza o realitate deja supusa conventiei artistice si rigorilor artificialului in general. Chiar daca nu o declara, eul bacovian nu contempla intotdeauna o natura concreta, ci, mai ales un tablou, cu planurile lui consacrate, contand aici inainte de toate rama care delimiteaza si protejeaza individualitatea unui alt-ceva, stabil in lumea fluidizata.

Intre gandire si nostalgia cantecului





O solutie salvatoare frecventa in universul plasat sub semnul unei per. manente descompuneri este gandul. in Lacustra, evadarea din cotidianul profan si despartirea de uscatul contaminat deja de alterarea halucinanta a formelor se realizeaza tocmai prin acest gand care "transporta" fiinta, pre-luand-o din perspectiva ratiunii inalterabile, conditia realizarii acestei expe-riente decisive fiind singuratatea: ,JSunt singur si ma duce-un gand I Spre locuintele lacustre". La modul aproape eminescian, gandul, reper si stabili-tate in microcosmosul timpului cuprins de delir, ofera solutia prin somn, "lin" probabil: "Si mereu delirand, I Pe vreme de toamna, I M-adoarme un gandi Ce ma indeamna: I - Dispari mai curand" Alteori, atitudinea eului este subliniat romantica, suprasolicitata in maniera poeticii bacoviene: "ganditorul" (,gandeam", aceeasi prezenta a gandului salvator) incearca sa evadeze in imaginar, pentru a opune lumii degradate lumea ideala, un amestec de sensibilitate si ratiune: "Prin fumul de tigari, ca-n nouri, I Gandeam la lumi ce nu exista"

Deosebit de semnificativa ni se pare din perspectiva recuperatoare a demersului prezenta sunetelor in universul fascinant al poeziei bacoviene. inca in Plumb, coroanele de plumb ,jcartaiau", verbul transcriind la modul convingator lipsa de armonie a elementelor care nu se pot intalni deocamdata sub semnul Cantecului ca o garantie a echilibrului cosmicului. intr-o alta cunoscuta poezie, ploaia "taraie", expresie a acelorasi sunete lipsite de armonie, semnificativ asociate unei ploi care descompune inexorabil universul. De altfel, in intreaga poezie bacoviana se simte nostalgia cantecului, cata vreme cantecul este echivalent modelului pur al lumii; caci, trecand in cantec, ca intr-o simbolica oglinda - realul pare sa se vindece in primul rand de boala ciudata a instabilitatii formelor, acea instabilitate care, dupa cum am mentionat, anuleaza reperele si transforma orice drum in ratacire permanenta. Doar buciumul exprima conditia lumii bacoviene, o permanenta agonie, caracterizand in egala masura obiectele si omul. in aceasta situatie, ca si mai sus, unde sunetul este asociat ploii, buciumul este nu intamplator surprins in contextul anotimpului incert, emblematic pentru disolutia "formelor": buciuma toamna I Agonic". in absenta instrumentului muzical, care sa asigure salvarea lumii prin cantec, talangile bacoviene scot aceleasi sunete imperfecte, metalice si violente, de data aceasta asociate gandului mortii, moarte care nu i se poate oferi insa ca salvare individului coplesit de constientizarea tarziului ca dimensiune a lumii: "Talangile trist / Tot suna dogit / Si tare tarziu / Si n-am mai murit.

Retinem atentia cu doua poeme semnificative pentru prezenta cantecului in universul bacovian. In Nevroza, sunete se armonizeaza in cantecul capabil sa opreasca nemiloasa cadere a lumii. Pe durata cantecului, lumea "sta" pentru o clipa intr-un fragil echilibru. Dar aceasta salvare prin cantec este iluzorie in ultima instanta: daca nu (mai) are puterea orfica si nu (mai) poate opri alterarea formelor, a reperelor lumii, muzica poate exprima cel putin conditia universului insusi. De aceea, nu intamplator cantecul iubitei este un mars funebru, executat la clavir de o fiinta superioara care intuieste finalul lumii, ceea ce barbatului i se refuza, el concretizand aici o anumita treapta de cunoastere, senzoriala (vaz, auz); el ramane asadar nedumeritul si miratul lipsit de perspectiva generoasa asupra universului: ,Jar eu nedumerit ma mir / De ce sa cante-un mars funebru" Sa mai amintim ca experienta cantecului este totusi irepetabila, in "dezacod clavirul "moare", nu mai conteaza ca manifestare a cantecului insusi, cazand el insusi de altfel in conditia de simplu obiect al lumii supuse desubstantializarii. De remarcat ca, o data cu moartea clavirului si cu pierderea armoniei sunetelor, asocierea realitatii cu cimitirul nu mai este doar iluzorie {"De parca"): ,Jn dezacord clavirul moare, I Si ninge ca-ntr-un cimitir".
Cea de-a doua poezie este Trudit, unde iubita canta "un cantec de mort, cantecul pentru care individul isi asuma aventura traversarii realitatii incerte de afara: Jubito, si iar am venit I Dar astazi de-abia ma mai port - I Deschide clavirul si canta-mi I Un cantec de mort". Acum cantecul nu mai «te un "mars funebru", fiindca aici el nu este revelator, ci-l initiaza pe individ in propria-i moarte. Pana la un anumit punct, eul poeziei are insa nevoie de acest cantec fiindca prin el se elibereaza in fond de o existenta maculata, pentru a-si dobandi (a-si merita) propria-i moarte. Acum "adorata" este cea care oficiaza cantecul eliberator de semnificativa trecere catre un reper sigur si catre dorita stabilitate.

Lectura si reflectare in oglinda



Sa adaugam celor pana aici prezentate lectura si scrisul ca gesturi esentiale, avand ca finalitate repropunerea universului la alte dimensiuni.
Ca si prin muzica, prin actul lecturii lumea este sustinuta si oprita din inexorabila ei curgere. La modul aproape ostentativ, atentia iubitei din poezia Decembre nu este indreptata spre fenomenal, ci asupra semnului, asupra literei ca imagine a lumii reflectate. Sa nu uitam ca lectura vizeaza tocmai Polul ("Citeste-mi ceva de la poluri"), acel simbol al "stabilitatii in mijlocul miscarii" (Jean Chevalier, Alain Geerbrandt, op. cit). Daca lectura apartine iubitei, faptul are, credem, posibile semnificatii in profunzimea operei poetice: feminitatea si caldura implicata de aceasta se intalnesc cu acea raceala spirituala a literei, actul lecturii dobandind semnificatii ce trimit spre reluarea ritualica a actului genezei si spre nasterea simbolica a universului. in aceasta situatie se exclude din actul esential al lecturii, grav in fond, orice atitudine profana si desacralizatoare: "Nu rade Citeste-nainte.

In universul operei bacoviene, o serie de gesturi si imagini concretizeaza in fond ideea reflectarii ca o posibilitate de a transfera realul in alt plan, abstract, intangibil in idealitatea lui. in incheierea acestor consideratii asupra poeziei bacoviene vom retine un poem in care motivul reflectarii este cat se poate de evident, compatibil cu sensurile demersului de fixare si, implicit, de salvare a realului. Poezia Poema in oglinda propune o perspectiva asupra lumii din acel interior care nu ingradeste fiinta, ci-i asigura protectie prin faptul ca se sustrage informului ce caracterizeaza spatiul de afara. Oglinda este riguros (si necesar) separata de lucrurile din jur, de acea circumstanta profana in fond (care trebuie mantuita prin oglindire), prin cadrul ei din simbolicul argint, cadru constituind in ultima instanta limita severa dintre universul real si universul reflectat. in acelasi timp, oglinda capata atribute care sunt ale cosmosului insusi: de aceea ea este nu intamplator "larga" si "ovala*' in egala masura sugestie a lumii infinite, dar si limitare, ca o conditie definitorie a creatiei insesi. Oglinda re-produce realul, gradina cuprinsa de cangrena "vindecandu-se" in imaginea ideala a oglinzii: "in salonul plin de vise. I in oglinda larg-ovala incadrata in argint". in finalul poeziei, perspectiva se modifica, fiindca in realitate oglinda reflecta (si consacra) agonia insasi: daca reflectarea se voia o inaltare a realului, ea nu face decat sa consacre cinic dimensiunile lumii insesi: "Vezi, din anticul fotoliul Agonia violeta, / Catafalcul. / Si gradina cangrenata, / in oglinda larg-ovala incadrata in argint'.

Constient de conditia precara a lumii, poetul mai are orgoliul de a propune solutii viabile si de a se autoiluziona printr-un demers recuperator ori prin asumarea unui rol in marele spectacol pe care il declanseaza pentru a mentine iluzia propriei trairi, macar.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani