TRANDAFIRII ROSII - Poem dramatic in trei acte, in versuri, de Zaharia Barsan. De numele lui Zaharia Bârsan se leaga mai multe volume de poezii, povestiri, piese de teatru si memorialistica. Slujitor al Thaliei, actor si director de scena, este ctitor al teatrului romanesc din Transilvania, primul director a! Teatrului National din Cluj (infiintat in 1919).
Se face ziua (1914), Trandafirii rosii (1915), Domnul de roua (1938) sunt creatiile sale dramatice cele mai reprezentative.
Doua par sa fie dominantele creatiei sale estetice, romantismul structural al scriitorului si categoria frumosului care-l apropie de estetismul parnasian si, cel putin conceptual, de formula "arta pentru arta".
Nici nu surprinde atractia exercitata asupra sa de Oscar Wilde si Hugo von Ilofmannsthal, mai apoi de D. Anghel sau E. Garleanu. S-a vorbit de "similitudini" cu Printul fericit, ciclu de povestiri ale lui Wilde, de o posibila paralela cu Dorian Gray si cu Claudiu, ultimul, eroul lui 1 lofmannsthal din Nebunul si moartea, pe tema relatiei arla-individ-socictate, arta si viata:
"intre Dorian, de pilda, care se sfarseste pentru ca nu cunostea un alt univers decat pe acela al artei, Claudiu, care moare dandu-si scama de imposibilitatea eludarii existentei, si Zefir, poetul, care se jertfeste ca artist pe altarul umanitatii, se desfasoara se pare o intreaga gama de posibile profesii de credinta artistica"
(C. Simionescu).
O opera confesiva, invadata de lirism si sentimentalism sufocant, in care apar siluete de poeti, in ipostaze de calatori si visatori, fiinte perisabile, dar pe care le singularizeaza harul si le sustrage perceptiei comune. Zefir pare a fi un print-poct venit de departe, care-si misterizeaza originea si existenta, un peregrin care ajunge la curtea imparatului din povestea Trandafirilor rosii. Ca si celalalt poem dramatic, Domnul de roua.
Trandafirii rosii ar fi ca specie o feerie de tip folcloric, un basm in care personajele poarta nume simbolice extrase din zona folclorului si onomasticii populare (Zefir, Promoroaca, Pacla, Roua, Saga, Mos Amurg) si sunt proiectate intr-un cadru mitic. Tara mitica a imparatului este amenintata de un dusman foarte puternic. Revine Iui Val-Voicvod, alesul Lianei, fiica imparatului, rolul de a apara tara si a-l infrange pe invadator. Candva un cantaret a adastat la palat si a salvat-o pe domnita asupra careia plana un blestem, anume sa dispara din viata daca nu i se va aduce in fiecare /i un trandafir rosu. Un poet sau un "drumet", "cu fata duioasa, ca de slant", Zefir, va aduce trandafirul inrosit cu propriul sau sange.
In momentele de cumpana, el se avanta in lupta asemeni unui arhanghel si salveaza tara. Floarea "visului de sange", semn al sperantei si bucuriei, este mai ales un simbol al iubirii si al Jertfei, Liana il prefera pe Val, iara sa aiba stire de iubirea pe care i-o poarta, cu mari sacrificii, tananil ce ascunde pana in final, cand intreaga gradina apare plina de trandafiri rosii, misterul fiorii.
In ziua cununiei, se asteapta ca fata sa primeasca ultimul trandafir si sa dezlege blestemul.
Drumetul poet, facator de miracole, i-l ofera si cade mort la picioarele printesei. Opera a unui "imaginativ", a unui "visator", care adesea evolueaza spre miraculos si fantastic, capodopera Trandafirii rosii reflecta plenar tendinta romantica dominanta a poeziei si teatrului lui Zaharia Bârsan Un romantism epigonic, desigur, dar proaspat inca, cu preferinte pentm simbol si mit, un romantism clasic, in sensul definitiei lui Tudor Vianu, iar autorul poemului dramatic un "romantic echilibrat"
(I. Ceuca).
Basmul simbolic trimite direct la romanticii germani. Ambianta basmologica este sesizabila in decor, in onomastica, in evenimente, in vraja-blestem care face din fiica imparatului o prizoniera a destinului, in salvarea ei miraculoasa (poezia salvatoare a lumii), in frumusetea gestului si sacrificiului poetului (Zefir).
Un destin asumat, deoarece el accepta jertfa voluntar. "Justificarea se afla pe planul afectelor si al creatiei. Iubirea apare aici ca un dat, o fatalitate care nu se explica. Zefir intelege ca nu i se poate sustrage. Dar ea are si o revansa pe planul artistului: e cea care-l inspira pe poetul Zefir, daruindu-i, astfel, nemurirea"
(i. Ceuca).
Critica a pus in valoare coincidenta tematic-motivica cu Luceafarul. Zefir-Liana ar repeta schema conflictului din poemul eminescian intre iubirea aspiratie spre cunoastere si comuniune (Zefir) si iubirea telurica (Liana).
Ar fi vorba si aici de o iubire spiritualizata, cu valoare de destin, platonica. Si aici actul contemplatiei implica si pe cel al creatiei. Trandafirii rosii devin atunci simbolul iubirii si jertfei, cu cuvintele autorului:
"un poem simbolic in care se arata cum un artist este capabil sa jertfeasca totul, chiar si viata, pentru o idee, in cazul de fata dragostea, fara a cerc nimic in schimb".
in general, trandafirul trece drept simbol al perfectiunii (artistice), simbol al iubirii care se daruieste, o mandala mistica.
In sens crestin, este simbolul ranilor lui Christos, transfigurare a picaturilor de sange. La greci, era o floare alba, dar cand Adonis a fost ranit de moarte, sangele lui a colorat trandafirii consacrati zeitei ocrotitoare, Afrodita.
Rosul si albul "apar cu valoarea lor simbolica traditionala, pe toate planurile, de la cel profan la cel sacru: in deosebirea ce se face intre ofrandele de trandafiri albi si trandafiri rosii, ca si in diferenta dintre notiunile de pasiune si de puritate, pe de o parte, si cele de iubire transcendenta si de intelepciune divina, pe de alta parte"
(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, voi. III, 1995, p. 177).
inrosirea trandafirilor din finalul poemului dramatic al lui Zaharia Bârsan este semn al creatiei animate de iubire si al frumusetii in stare pura. Artistul, demiurg creator, trece dincolo de sfera fenomenala a aparentelor, jertfindu-se, dar dobandind in schimb nemurirea. Geniul romantic cunoaste prin poezie si iubire, ca experienta unica si absoluta, in consecinta inadecvarii totale la conditia terestra. Pe poeti, cum spune imparatul din piesa, "Sa nu-i hulesti! Au daruri de-a dreptul de la cer." Versul lung, muzical, baladesc alterneaza cu versul scurt. Critica a receptat diferit celebra piesa. Eugen Lovinescu punea la indoiala originalitatea ideii si-l acuza pe autor de plagiat pentru similitudinile cu unele scrieri ale unor D. Anghel, O. Wilde sau Ii. Garleanu, situandu-l in curentul semanatorist ("Fara a milita ideologia samanatorista, poeziile d-lui Zaharia Barsan sunt, totusi, asemanatoare prin banalitate si imitatie").
Al. Ciura l-a numit "cel din urma romantic care a mai ramas in picioare", Mihail Sorbul numea piesa in discutie "cea mai buna feerie a noastra", iar Ioan MassolT afirma ca "Poemul lui Zaharia Barsan constituie un moment in dezvoltarea dramaturgiei romanesti".
O. Calinescu trimitea la Iutii" 'te margarite cu precizarea:
"Tot ce e plin de imaginatie in Victor Eftimiu este coborat aici la chipul sentimental".
Piesa lui Zaharia Bârsan nu este, insa, dupa Iustin Ccuca, nici pe departe interioara celei a lui Victor Eftimiu, ci "superioara acesteia prin cateva elemente esentiale: valoarea filosofica a simbolului, prezenta tragicului (dezvoltarea pe verticala si nu pe orizontala), sinceritatea si intensitatea lirica, unitatea actiunii".
