TOTUL - Volum de versuri de Mircea Cartarescu.
A fost tiparit la Editura bucuresteana Cartea Romaneasca in anul . Inaugurata cu poemul Geneza, cartea mai cuprinde ciclurile Viziuni, Idile, Totul si Momente. Urmeaza volumelor Faruri, vitrine, fotografii (1980) si Poeme de amor (1983), confirmand caracteristicile de baza ale universului imaginar si ale tehnicilor discursive ilustrate de acestea.
Cu cel dintai, noua carte se leaga prin neobisnuita apetenta pentru inregistrarea si prelucrarea fantezista a datelor imediate ale realului, toposurile etalarii, expunerii, "fotografierii" unui foarte larg evantai de gesturi, evenimente, momente si stari traite fiind cele ce structureaza viziunea si amintind oarecum pasiunea avangardista pentru "reportajul" simultancist de alura spectacular-fecrica, cultivat si la noi de un llaric Voronca (de exemplu, in amplul poem Ulise, din 1928).
Practica intertexlualista situa insa mai precis acele poeme in zona "posmodernismului" ludic si ironic, demitizant. La randul lor, PoemeAz de amor aplicau spiritul parodic si jucaus sferei eroticului, intr-un discurs ce desfasura o intreaga comedie a literaturii, recapituland stiluri caracteristice pentru marile epoci si personalitati ale istoriei poeziei romanesti, cu aceeasi placere a jocului si cu aspiratia unei cat mai largi cuprinderi a spectacolului lumii in cele mai diverse ipostaze ale sale.
Volumul din 1985 continua si rotunjeste, cumva, viziunea propusa de cartile precedente. Fidel unui program anuntai din primele sale texte teoretice, Mircea Cărtărescu vizeaza aici, mai mult decat oricand, o viziune totalizanta asupra lumii, intr-o varianta mai putin canonica de "cosmogonie".
Obiectul major al poeziei ramane "Fiinta noastra totala, reala", dar si "letala", "mereu scindabila, mereu risipita", invitand la inregistrarea, radiografierea, fixarea evenimentului mai mult sau mai putin comun, chiar derizoriu, devenit si expresiv si chiar spectaculos ca rasfrangere a unei energii imaginative de exceptionala mobilitate si dispunand de un urias fond lexical. O diferenta de intensitate a privirii deschise spre realitatea imediata se cere insa notata in raport cu cele doua volume de dinainte. Daca ciclul de Idile prelungeste in chip mai evident directia poeziei ironic-ludice din Poeme de amor, cu tot ce tinea acolo de inscenarea parodica sprijinita pe iutei textualitate, si daca inlr-un alt ciclu, Viziuni, cam aceleasi date capata un fel de aura vizionara, coborata adesea in registru grotesc, poeme precum Geneza si mai ales grupajul ce da titlul volumului aduc o puternica nota de dramatism, la nivelul deschiderii spre exterior si al autoscopiei marcate deopotriva de angoasa.
Orice frivolitate jucausa tinde sa dispara in astfel de texte in care privirea devine lentila microscopica intoarsa catre visceralitatca fiintei ori telescop marind la dimensiuni hiperbolice peisajul exterior. Se articuleaza in felul acesta un proces genezic-osmotic ce reliefeaza chimia stranie a subiectivitatii, evoluand intre viziuni feerice si de cosmar, cu inchegari si destructurari alternative, a caror sugestie angajeaza o mare capacitate de concretizare si un extrem de intins registru asociativ.
In versiunea sa ideala, tensiunea vizionara atinge nivelul imnic al celebrarii lumii ca totalitate recuperata, sinteza a "risipirii" si "scindarii" anuntate de Poeme-lc de amor. "Si brusc batu inima.
Si brusc inima, brusc incepura ganglionii sa lumineze.
Brusc incepura venele, ca niste curcubee de orga,
sa galgaie si sa cante. Brusc incepu creierul sa gandeasca.
Iar la cea dintai dunga albastra a diminetii
brusc omul deschise ochii"
(Geneza).
Foarte curand, promisiunea extazei revelatoare - crescuta pe elemente ce trimit, ca mod al figuratiei, mai degraba la imaginarul organic expresionist si suprarealist (de la Ensor, Nolde, Soutinc, pana la Tanguy si, mai ales, Andre Masson), se vede amanata si subminata de o profunda neliniste: geneza poarta in germene apocalipsa, iar teribila tensiune a "imbratisarii" universului e acompaniata de spaima dezagregarii si neantizarii. Se vede pe parcurs, tot mai limpede, ca febra vizionara agita o subiectivitate grav frustrata, obligata sa improvizeze nimburi peste un univers in fond rezidual, de strasuri si surogate, pe care necesitatea urgenta a comunicarii si-o adjudeca provizoriu, ca pe un "pis-allcr", in absenta durabilului si autenticului. "Materialismul" radical al atitudinii, nevoia imperioasa de obiecte si evenimente mascheaza o stare de criza adanca a eului, conducand spre expresia elegiaca. Pentru a aproxima aceasta criza, poetul parcurge cu o aparenta nonsalanta si "superficialitate" mai multe trepte, de la complicitatea jucausa cu lumea-balci si bazar, la parodia frivola, pentru a sfarsi in viziunile unei visceralitati sumbre. Discursul devine, ca atare, "haotic", aluvionar, cumva nefiltrat, epiderniic-fotografic ori diluat hipertrofie, preocupat parca de unica grija a inregistrarii "lotului".
Pot fi recunoscute aici si faconda minulesciana, si narcisismul frondeur al lui C. Tonegaru, si levitatia peste lumea-panorama a lui Leonid Dimov, ori ceva din expresionismul sumbru al ultimului Baconsky - toate asimilate insa si puternic individualizate in discursul lui Mircea Cărtărescu sustinut de o energie lingvistica iesita din comun, prin care se asociaza spectacolul supradimensionat si "hiperrealist" al lumii din afara, cu cel al introspectiei nelinistite, sfarsind in confesiunea ca de jurnal intim, lipsita de orice artificiu. Ultimul ciclu al volumului se vrea, de altfel, un soi de transcriere nctnediata de "momente" existentiale, eliberate de constiinta literaturii si de febra "permanentului efort estetic", cu aspiratia, inedita in opera poetului, spre simplitate si calm existential, chemate sa estompe/e incomoditatea relatiei cu o lume pusa ironic sub semnul "maretiei kitschului".
Totul devine astfel o carie de un patetism sui generis, marturisind deopotriva setea de real, refularile si frustrarile, capacitatea de iluzionare si subminarea iluziei.
Exista in paginile sale destul "deja vu" si "deja Iu", constientizate insa ca atare, ca date ale experientei culturale, supuse de o fantezie mereu inventiva, ce retopeste faptul asimilat in structuri proprii, introducandu-le intr-un univers imaginar coerent. Se poate amenda, totusi, apasarea, in unele noi "poeme de amor" din Idile si chiar din Viziuni, pe pedala parodica si o anumita complezenta fata de "kitschul" deja suficient demascat in volumul anterior; de unde, pe alocuri, senzatia de repetitie sau diluare a discursului (ca in Regele Soare, Garofifa,. Be-kop baby).
Cu adevarat definitorii penlru poet devin tot mai mult acele poeme - si ele constituie majoritatea covarsitoare unde aparenta cochetarie cu cotidianul standardizat e dublata de o constiinta grava, tulburata si nelinistita. Alcatuindu-si astfel cartea, dintr-un mozaic de atitudini caracteristice sensibilitatii sale lirice, Mircea Cărtărescu a tacul-o, desigur, din nevoia realizarii un soi de bilant: el vrea sa spuna "toiul" si despre sine, asa cum e in acest moment al evolutiei, in care se pregateste -cum promite o marc parte din paginile volumului - pentru o noua elapa. Publicarea.
In 1990, a marii "epopei" postmoderne Levantul, apoi recuperarea, in Dragostea (1994), a unor poezii ale iubirii maritale, domestice, puse sub semnul unui "optzecism putin trecut din copt", aveau sa confirme astfel de supozitii.
