TOMA ALIMOS - Balada populara (Cantec batranesc).
Considerata drept una dintre capodoperele poeziei (si literaturii) noastre orale, balada este consemnata mai intai de Dimitric Ardelean intr-un manuscris transilvanean din 1831 (Pezma cu cantari lumesti si veselitoare).
Textul unei variante moldovenesti cules, pare-se, de Alecu Russo, este publicat de Vasile Alecsandri la 1850 si reluat apoi in cunoscuta sa colectie de Poezii poporale din 1852-. De atunci, balada a cunoscut, in diversele ei variante, numeroase editari si reeditari in colectii locale sau zonale, in antologii etc.
Dintre volumele recente care includ in cuprinsul lor variante ale lui Toma Alimos le mentionam pe cele realizate de Al. I. Amzulescu: Balade populare romanesti. II, (Bucuresti), Kditura pentru literatura, . Editii critice de folclor (genuri), Cantece batranesti, Bucuresti, Kditura Minerva, 1974, Cantecul epic eroic, Bucuresti, Ed. Acad. R. S. R., . Varianta care s-a bucurat de cea mai mare atentie din partea editorilor, dar si a specialistilor a fost (si este inca) cea publicata de G. Dem. Teodorescu in Colectia sa de Poezii populare romane din 1885, aceasta fiind socotita aproape unanim drept cea mai implinita sub raportul semnificatiilor milo-simbolice implicate si al relevantei artistice caracteristice cantecului nostru batranesc.
Mentionam in sfarsit, ca balada s-a bucurat si de o oarecare "circulatie" internationala, ea fiind tradusa, incepand cu anul 1854, in mai multe limbi si cuprinsa in sumarul unor antologii de folclor romanesc aparute in Anglia, Franta, Ungaria, Germania, Austria, Spania, Polonia, Italia.
Incepand cu Alecu Russo si Vasile Alecsandri, cercetatorii au considerat balada ca apartinand fondului de aur al eposului nostru, alaturi de Miorita, Mesterul Manole, Inelul si naframa, Mihu Copilul, Voica etc., datorita, pe de o parte, sensurilor mito-simbolice implicate, iar pe de alta parte, marilor valori artistice si morale vehiculate. Gratie acestor valori, balada, facand parte din unul dintre segmentele cele mai vechi ale eposului, a fost asezata ferm printre capodoperele poeziei epice populare de folcloristi precum Gheorghe Vrabie, Adrian Fochi si Ovidiu Papadima. Adrian Fochi o considera astfel punand-o alaturi de Miorita, Mesterul Manole, Tanislav, Voica, Cucul si turturica, Milea, Arborii imbratisati si Unchesii. Liviu Rusu socotea si el balada ca pe "una din marile capodopere ale literaturii noastre populare si ale literaturii noastre in general".
Considerata drept "o balada grandioasa in felul ei"
(G. Calincscu), Toma Alimos a fost apreciata si pentru ca spre deosebire de "Miorita", de exemplu, dezvaluie "acele minuni care rasfrang fata pasionata a poporului romanesc"
(Dan Botla), prin urmare, o alta (noua) latura a caracterului nostru etnic. Ba mai mult chiar, ea ar oglindi in toata plinatatea profilul spiritual al romanului in trasaturile lui tipice (Ovidiu Barlea).
Afirmatia din urma este evident exagerata, insa niste constante ale spiritualitatii noastre precum omenia, spiritul justitiar al eroului, un anume echilibru si o anume cumpatare, comuniunea cu natura si dorinta de reintegrare dupa moarte in marea si nesfarsita ei suflare s-ar cuveni a fi rememorate.
In sfarsit, inlr-o buna exege/a de dala recenta (Un mit - Toma Alimos), Iordan Datcu incearca sa concluzioneze:
"Toma Alimos, prin valorile sale artistice, prin specificitatea sa (n-a fost semnalat la nici unul dintre popoarele vecine), prin larga sa reprezentativitate (a fost cules pe toata oecumena romaneasca), prin vechimea sa, se situeaza intre realizarile de prim rang ale cantecului nostru epic".
Balada cunoaste, asa cum arata Iordan Datcu, o raspandire general romaneasca, acoperind inclusiv teritoriile aflate in afara granitelor tarii (Valea Timocului, de exemplu).
Frecventa circulatorie este una de ordin mediu (117 lexic), cu puncte de intensilalc mai ridicata si inclusiv cu variante mai inchegate artistic in Moldova. Muntenia si Ollenia.
De altfel, cum afirma acelasi autor, variantele s-ar grupa dupa "zonele (citeste tinuturile) folclorice mari", in felul urmator: Moldova 24, Dobrogea 6, Muntenia 50, Oltenia . Banat 6, Transilvania 5, Timoc 2, romanii din Bulgaria . Faptul confirma inca o dala larga audienta de care s-a bucurat balada pretutindeni in randul ascultatorilor receptori, datorila capacilatii sale de a acoperi arii conceptuale si sufletesti dinlrc cele mai intinse, de a exprima o dimensiune importanta a mentalitatii si psihologici romanesti, a viziunii noastre asupra existentei. O prima problema pe care cercetatorii au incercat sa o rezolve, judecand textul in integralitatea variantelor sale, a fost aceea a apartenentei lui la una sau la alta din categoriile cantecului batranesc. Pornind de la o lectura mai putin patrunzatoare a textului, de la unele clemente exterioare, dar care nu tin de structurile de adancime ale acestuia, majoritatea exegetilor au inclus balada in categoria celor haiducesti. Dumitru Pop si Ion Seuleanu s-au straduit sa dovedeasca, parcurgand textul dintr-o alta perspectiva (natura conflictului, atmosfera degajata etc), ca balada, reflectand o alta varsta culturala, anterioara celei ilustrate de cantecul epic haiducesc, apartine unei alte categorii, anume celei voinicesti. Prezenta elementelor haiducesti in cuprinsul baladei ar tine, spun cei doi autori, de aglutinarile ulterioare dictate de orizontul de asteptare al receptorilor, de elementele ce tin de contextualizarea in timp a performarii. Textul nu are "un statut ambiguu", asa cum credea Adrian Fochi, ci, mai degraba, unul complex. F,I permite o multitudine de interpretari, ca de altfel orice text apartinator literaturii ic tip oral.
Textul folcloric este unul deschis, sa orice opera literara de valoare. "Subiectul iernatic" a fost rezumat de Adrian Fochi (Cantecul epic traditional al romanilor) in termenii urmatori:
"Voinicul Toma poposeste cu murgul lui la umbra unui palc de ulmi infratiti din radacina, unde isi umple cupa, dar regreta ca nu are cu cine inchina. F.l toarna intaiul pahar la radacina copacilor, care-i aduc multumiri inclinandu-se. Apare, insa, pornit pe rafuiala, perfidul Manea, stapanul acelor meleaguri, furios pe strainul care a cutezai sa i le calce. Refuzand cupa intinsa, Manea rapune miseleste pe Toma, apoi fuge. Legandu-si pantecele spintecat, Toma ajunge din urma si ucide pe dusman, apoi isi da sfarsitul. Calul sapa lui Toma mormant cu copita apoi, dupa sfatul haiducului, ia singur calea codrului, in cautarea unui nou stapan".
Ceva mai inainte (Cantecul epic eroic, 1981, p. 114), AI. I. Amzulcscu facea si el un rezumat al baladei in formule apropiate celor utilizate de Fochi. Excelenl grupeaza "momentele" "su-biectului-tip" Silviu Angelescu, luand si el in considerare intregul corpus de variante al baladei. Dupa cercetatorul respectiv, momentele, marcand si nucleele de structura ale baladei, s-ar succeda intr-o ordine care ar asigura coerenta discursului baladesc: 1) "Un voinic solitar - al carui nume are diferite variante - si a carui identitate poate fi diferita, dar a carui conditie de pribeag sau calator, de om care nu-i din partea locului este mentionata aproape fara exceptie"; 2) "Poposeste intotdeauna in acelasi loc"; 3) "Unde, apasat de singuratate, inchina codrului sau ulmilor care la randul lor se inclina in fata voinicului"; 4) "Apare insa un al doilea personaj. Manea, prezentat ca stapan al mosiilor"; 5) "Manea incearca sa provoace un conflict, a carui cauza poate fi diferita" 6) "Toma incearca sa-l linisteasca si ii propune ca semn de impacare, sa «bea in jumatate» vinul din plosca", 7) "Manea se preface ca accepta, dar perfid, il raneste de moarte «cu stanga» si apoi fuge", 8) "Toma il urmareste si-l ucide", 9) "Apoi simtind apropierea mortii, incredinteaza calului ultimele sale dorinte" "Formuland un testament asemanator celui al pastorului din balada Miorita"; 10) "indeplinirea acestui testament putand fi corelata, in anumite variante, cu motivul maicutei batrane care-si cauta fiul." Despre structurarea baladei se pronunta si Ovidiu Barlea (Folclorul romanesc II, 1983, p. 99), care, deceland constructia epica a lui Toma Alimos, observa existenta unui adevarat pattern al cantecului batranesc, reiterai aici: A. Toma Alimos "la popas inchina ulmilor", B. "Manea, stapanul locurilor, il spinteca, refuzandu-i apoi ospitalitatea", C. "Toma il ajunge calare si il decapiteaza", D. "Murgul il ingroapa dupa prescriptiile stapanului", E. "Calul pribegeste pana intalneste un voinic ("copilas") sarac, caruia i se ofera, impreuna cu hainele si armele lui Toma".
Variantele, continua Barlea, "se arata a fi mai unitare, avand de obicei schema A.B.C.D.".
Balada a fost analizata si perspeclivata din unghiuri diferite (literar, estetic, mitologic si chiar ritologic), si, cateodata, cu rezultate excelente (Liviu Rusu, Al. I. Amzulescu, Gheorghe Vrabie, Adrian Fochi, Ion Rolaru, Iordan Datcu, Minai Coman, Ion Oprisan, Sabina Ispas, Silviu Angelcscu, I. II. Ciubotarii), loate opiniile subliniind complexitatea si marea ei valoare poetica si confirmand, intr-un fel sau altul, in timp, cuvintele lui Ion Pillat, care pornind de la comparatia cu Miorita, vedea in Toma Alimos cea mai darza "pilda de extraordinara incordare, de barbatie, de energie care pune lupta inainte de toate".
Balada ar fi apoi, dupa expresia lui N. Stcinhardt, alaturi de alte alcatuiri e-pic-croicc, de "simptomaticele versuri eminesciene", si o ilustrare a eroismului romanesc": darz, sfidator al conditiilor de lupta cele mai vitrege, insa viguros defensiv, precedat de buna cuviinta si rabdare, ba si de apeluri la cumintenie si intelegere exprimate in termenii cei mai cordiali cu putinta".
