TOBIT - Roman de Stefan Agopian, publicat la Bucuresti, Editura Eminescu, in . Premiat in acelasi an de catre Asociatia Scriitorilor din Bucuresti.
Asumarea realului ca texl nu se petrece la St. Agopian
In termenii livresti ai lexlualismului, ca la alti campioni ai opticcismului: cartea ramane in primul rand poveste, inventie ridicata Ia veridicitatea documentului, si nu amestec de semne ale lecturii cu semnele vietuirii. De aceea, inca din volumul de debut din 1979, Ziua Maniei, Artistul, departe de a fi eul incert din romanele textualiste, care se intreaba daca nu cumva el este marioneta textului sau ori recunoaste deschis suprematia acestuia si i se supune, este Stapanul absolut, "dictatorul" in sensul cel mai propriu si mai complet al cuvantului. In perceperea suprematiei Autorului, Agopian se desparte de textualisti si de postmoderni in genere, el jucand mai degraba rolul autorului aflat in cautarea personajelor, decat asumandu-si postura de manipulat al textului sau.
In plus, prozatorul isi manifesta o data mai mult afinitatea cu spatiul literar sud-american, conturand figura artistului dictator in conformitate cu figurile de dictatori din romanele lui Marquez sau Roa Bastos, desi inlocuieste totalilarismul politic cu un inedit totalitarism textual. Aceasta este instanta prezenta in romanul Tobit:
"Numai ca el, Stapanul, este perfect, nu poate fi certat pentru ceea ce a facut, singur trebuie sa se certe cititorul si, mai bine, cei care citesc cartea se vor certa intre ei la nesfarsit." Dimensiunea acestui personaj esential al prozei lui Agopian este aproape sacrala, la fel cum magica ramane cartea insasi, cea care povesteste destinele dincolo de orice determinare individuala: tatal lui Tobit "avea [] credinta ca in multele carti care or fi pe lume, inlr-una din ele este scrisa via|a lui." Lectura cartii se face in sensul lecturii borgesiene, al descifrarii efectelor cuvintelor, a puterii lor de intrupare. Cartea ramanand atotputernica, nedevalorizandu-se prin textuare, impune o lectura prin alte metode decat acelea deprinse printr-o minima eruditie culturala. Acelasi personaj din roman nu citeste niciodata mai mult decat primele pagini ale mereu aceleiasi carti, pentru ca:
"nu stia sa citeasca".
Cartea-dcstin poate fi descifrata, insa numai pe masura ce intelesurile cuvintelor ei devin intelesurile existentei insasi, pe masura ce individul se lasa prins de poveste si transformai in personaj al ei, asa cum se intampla cu Tobit si cu povestea vietii lui.
Autorul insista chiar, la un moment dat, asupra identitatii de esenta intre personajele "realitatii" si personajele cartii, care dovedesc, in cele din urma, un acelasi grad de corporalitate.
In acest fel, un nou tip de demiurgic devine posibil. Obiectele lumii, existand deja intr-un inventar intelectual al unei minti uriase, se exteriorizeaza pe masura ce subiectul le vizualizeaza:
"Mocirloasa si limpede, lumea unui tata urias, si barbos, si crud, bunul lui tata, incepu sa se desfasoare. Poti crede multa vreme ca toate lucrurile care sunt, sunt intai in ochiul tau de copil si apoi iesind de acolo, din ochiul tau, lucrurile se aseaza peste tot si le vezi si poti sa le pipai si sa le joci cu ele." La un moment dat, St. Agopian se foloseste de o omonimie pentru a-si aseza protagonistul simultan intr-o trama epica si intr-o criza scripturala.
Tobit se confrunta la un moment dat cu amenintarea "uciderii" sale duble, ca personaj de carte si ca personaj de istorie. Unul dintre tovarasii sai isi pune problema statutului lor fictional ("Daca e adevarat ca suntem intr-o carte, asa cum se aude, si nu vad de ce n-am fi, nu trebuie sa ne pese prea mult de tot ce o sa se intample") in termenii suspendarii responsabilitatii existentiale, insa este adus la ordine de o consideratie contrapunctica:
"Nimic nu poate sta ca dovada ca sunt intr-o carte, fiindca ce diferenta este daca esti intr-o carte sau esti pur si simplu (-s. n., M. U.), viata nu arata diferit in nici un caz si nici ele, personajele, nu sunt diferite de un om adevarat prin nimic, gandesc si vorbesc ca si cum ar fi facute din carne si oase si nervi si tot restul, asta e. Nu puteam fi tradatori, indiferent unde se afla cu adevarat." Cu aceasta idee, St. Agopian se apropie intr-un fel particular de ideea textualistilor tutelati de Mircea Nedelciu, pentru care actul textualizarii marcheaza tocmai singurul mod de asumare a responsabilitatii umane. La Agopian, insa, plusul vine din directia conturarii unei notiuni cu mare incarcatura etica. Aici, in aceasta "fixatie" etica, trebuie cautata si ratiunea alegerii sale tematice, ancorarea clara intr-un spatiu care combina fictionalul cu conventia adevarului, deci cu naratiunea istorica. Scriitorul cunoaste principiul demontarii conventiilor literare si alege, de aceea, cel mai adesea, ca pretext al romanelor sale fantastico-magice, momente istorice: spre exemplu, in Tobit, el pretinde ca se lasa convins de mecanismele romanului realist si anexeaza o Addenda intocmita dupa toate regulile postmodernului (in ca se amesteca fragmente din incruntate tomuri de istoric a Olteniei in perioada stapanirii austriece, cu bucati de pura fictiune, precum ultima serie de note, despre popa Vasile, sau cu colaje de document si fictiune, precum notele despre medalierea lui Tobit in 1717).
Desigur, in acest demers, el se apropie de inventarea, de catre Marquez sau Faulkner, a unor tinuturi cu identitate pur fictionala, insa nu ajunge, precum cei doi scriitori, la compunerea unei mitologii pe masura, pentru ca interesul sau major pare a se indrepta in alta parte. Demonstratia cartii, atata cata exista, pentru ca nimic tezist nu izbeste in scrisul lui St. Agopian, este aceea ca realitatea nu isi castiga autenticitatea decat prin relativizarea termenilor din care se compune, iar rolul inventiei este tocmai acela de agent perturbator si regulator totodata. Pierzand coerenta realitatii, intamplarile capata coerenta fictiunii si a lecturii. Tobit se angajeaza grav-parodic intr-un soi de Bildungsroman: tatal sau i-l incredinteaza pe rebegitul inger Rafail, spunand:
"Nu mai ramane decat sa-l iei tu in spate si sa porniti spre afaceri si nunta si blagoslovenie."
Devenirea umana a lui Tobit este insa una jucata, ca si cand personajul ar avea permanent constiinta calitatii sale fictionalc. Spre finalul romanului, autorul translateaza chiar o suprematie in ordinea inventiei narative asupra ordinii subiectului narat, cand Tobit se vrea ascultat de celelalte personaje pe baza pozitiei sale centrale in povestire (,.ranjind sub posomoreala lui a vrut, poate, inca o data, sa le aduca aminte ca el, si in al doilea rand ceilalti, dar in primul rand el este eroul acestei carti si ca nu trebuie scapat din vedere acest lucru").
Detectam in tonalitatile lui Agopian imitatii stilistice dupa un Sadoveanu, descompuneri de sens ale unor sintagme functionale la figurat (v. referirea la Rafail care, "inca de la nastere, iacuse un pas mare spre moarte", unde reminiscenta culturala hcidcggeriana devine pretext al reinvestirii cu semnificatie, de asta data fictionala) etc. Spre deosebire de majoritatea prozatorilor optzecisti, St. Agopian nici nu supraliciteaza aceste formule de deconstruire a unor alte "urme" culturale, nici nu le acorda prioritate in defavoarea lictiunii. Dimpotriva, motivatia si fundamentarea literaturii par sa fie, pentru scriitor, adanc ontologice, de unde si interesul pentru restabilirea categoriilor umanului: a timpului,_a spatiului, a angelicului sau a demonicului. In Tabit, scriitorul stabileste explicit coordonatele unui timp diferit:
"timpul merge [] altfel.
Poate fi comparai cu bucla unei sfori prost intinse." Dimensiunile sale sunt pur subiective, discursurile au loc in simultaneitate, linearitatea isi pierde justificarea. De aceea, personajele se determina reciproc: unele exista sau actioneaza in functie de visele sau de inchipuirea celorlalte. Presiunea istorica se dezamorseaza si timpul devine un teritoriu oricat de lax pentru nesfarsite rafinamente estetice si oricat de permisiv unei serii intregi de aparente gratuitati.
