TITANIC VALS - Comedie in trei acte de Tudor Musatescu. Elocventa pentru geneza piesei este schita Palaria, publicata in "Universul literar", nr. 13, din 25 martie 1928, in care se prefigureaza personajele viitoarei comedii si situatiile ei dramatice. Premiera are loc, in 21 noiembrie 1932, pe scena Teatrului National din Bucuresti, cu G. Calboreanu in rolul lui Spirache, liind, dupa aprecierea lui G. Calinescu, singura piesa de solid succes a lui Tudor Muşatescu Piesa este tiparita, intr-o placheta, in acelasi an, la Editura Adevarul.
Va fi reprezentata apoi, in 13 decembrie 1932, la Teatrul National din Cluj, cu Stefan Braborescu in rolul principal si regizor al spectacolului.
In aceeasi stagiune, piesa este montata si la teatrele din Chisinau si Cernauti. De-a lungul anilor, comedia va fi jucata pe numeroase scene europene: Atena, Bratislava, Budapesta, Diisseldorf, Gyula, Milano, Moscova, Praga, Sofia, Torino.
In 1964, este ecranizata in regia lui Paul Calinescu.
O replica a consoartei lui Spirache, Dacia, poate functiona drept moto al piesei antologice a lui Tudor Muşatescu:
"Doamne Doamne.Astea sunt misterele Parisului, nu altceva".
intr-adevar, actiunea si climatul afectiv din Titanic vals sunt rezumate in exclamatia "romancei" Dacia, o bovarica din spita moftangioaicclor caragialienc, pentru care insa fantasmele de putere si ambitiile politice cultivate in numele propriului sot iau locul preocuparilor amoroase adulterine.
In intregul ei, intriga se compune dintr-o suita de surprinzatoare lovituri de teatru, in urma carora "raii"
(Chiriachita, Dacia, Traian, Sarmisegeluza, Radulescu-Nercea) se dovedesc in fond niste sentimentali, iar "bunii"
(Spirache, Gena) dobandesc autoritatea morala care Ic fusese pana atunci negata. Comedia lui Tudor Muşatescu, ce exploateaza deopotriva comicul de limbaj si de moravuri al comediilor lui Alecsandri si al celor caragialienc, dobandeste inspre final tot mai pronuntate caracteristici de melodrama. Deznodamantul fericit al celor doua povesti de amor (cea dintre Sarmisegetuza, "printesa familiei", zisa Miza, si capitanul de cavalerie Gigi Stamatescu, respectiv cea dintre (Jena, fiica lui Spirache din prima casatorie, usor schioapa, dar talentata la pictura, si devotata tuturor, o Cenusareasa a familiei, si functionarul Petre Dinu) face din Titanic vals un fel de basm dramatic de-a "fata mosului si fata babei" "Pacalitorii", intre care se remarca, in descendenta tipologica a Chiritci lui Alecsandri, teribila soacra Chiriachita - in opinia majoritatii exegetilor lui Tudor Muşatescu, cel mai pregnant personaj feminin din teatrul interbelic -, sunt in repetate randuri pacaliti de Spirache cel "moale", anticlimax-ul comic fiind unul dintre procedeele preferate ale "musatismului".
Soacra terorista la adresa ginerelui, Chiriachita, si nu mai putin consoarta Dacia, dar si mofturoasa Miza sau noile ipostaze ale domnului Goe, razgaiatii copii Traian si Dcccbai, sufera nu atat de un arivism real, cat de un snobism al arivismului, iar Spirache incearca si, in cele din urma, reuseste sa-i salveze de ei insisi. Titlul metaforic - Titanic vals - este o aluzie paratextuala Ia principala rasturnare de situatie care declanseaza, in avalansa, "valsul" tribulatiilor familiale, amoroase si politice ale piesei: naufragiul vaporului Tracia (versiune autohtona parodica a Titanicului), in care moare bogatui unchi Tache, lasand mostenire familiei Necsulescu enorma sa avere. Catastrofa maritima se transforma intr-o prima instanta intr-un triumf, un motiv de euforie generala in randul Necsulestilor:
"Traian (din fund, ca o furtuna, intra fluturand un jurnal): Uraaaa! Veste buna! Veste buna! (Toti il privesc uluiti, intrebatori.) S-a-necat unchiul Tache (Triumfator.) Catastrofa de pe Marca Neagra (Agita ziarul.)".
Clanul umilului functionar la prefectura urca pe scara sociala, iar soacra si sotia se descopera animate de vise de deputatie pentru dezolant de placidul si neambitiosul, in opinia lor, Spirache. Urmeaza un nou "naufragiu" - vestea ca averea unchiului Tache i-ar reveni primului nepot din familie. Bastardul este al Mizei, rod al legaturii amoroase cu locotenentul Stamatescu, dar Gena, dorind sa-l scape pe Petre Dinu, pe care il iubeste in taina, de farsa unei casnicii de convenienta cu Miza, preia asupra sa "rusinea" de a avea un copil din flori, si e repudiata de familie. Afland de clauza testamentara, Chiriachita si Dacia o reprimesc in casa pe Gena, impreuna cu micul "mostenitor" pana atunci renegat. "Triumful" ii apartine, de fapt, aparent molatecului Spirache, care pusese la cale falsificarea testamentului, pentru a-si vedea familia reunita.
In ciuda aiurii de ins fara personalitate, de marioneta usor manevrabila, ce se lasa viclimizat de soacra si nevasta deopotriva, Spirache face dovada paradoxala a unei vocatii politice incipiente, in chiar modul plin de ingeniozitate de a infrange ipocrizia si parvenitismul propriei familii.
Neiesind din vorba sfichiuitoare a soacrei, personajul se arata pe de alta parte un subtil diplomat al relatiilor interpcrsonale, un mucalit sui-generis, amintind de onorabilul jupan Zaharia Trahanachc. Spre admiratia sincera a lui Radulescu-Nercea acesta, un Catavcncu ceva mai putin poltron -, Spirache repurlea/a victorii nu numai asupra indaratnicei sale familii, ci ajunge, in cele din urma, in ciuda propriei vointe, deputat, cerand insistent sa nu fie votat si castigandu-si astfel, surprinzator, credibilitatea morala in fata alegatorilor.
In opinia lui Ovid S. Crohmalniccanu, prin Spirache "isi gaseste satisfactie () una din aspiratiile sufletului mie-burghez umilit: revansa".
In descendenta lui Cehov si Gogol, Tudor Muşatescu reinvie parodic, in negativ, mitologia personajului derizoriu, a umilului functionar, ale carui ambitii si nazuinte bovarice sunt simbolizate printr-un obiect vestimentar menit sa marcheze depasirea, mereu iluzorie, in fond, a propriei conditii. Mantaua care il demoniza pe Akaki Akakievici este acum inlocuita de palaria noua a lui Spirache, care de asta data pare sa-i asigure personajului statutul de bland inger pazitor. De un umor savuros este scena comentariilor malitioase ale familiei la adresa lui Spirache, care e nevoit sa improvizeze o suita de minciuni pentru a se "scuza" pentru indrazneala de a-si alege singur palaria:
"Chiriachita (trece la el): E verde, sau mi se pare mie? Ia aprinde lumina, maica (Gena aprinde.) I Spirache (ca sa-i faca placere): Verde verde
Chiriachita: E, cum iti vine, om batran, c-o casa de copii, sa umbli cu palaria verde in cap? Asta e palarie de crai (Fulgerandu-l.) Si cat ai dat pe ea?
Spirache (dezolat, ca sa scape): Gratis, mama-soacra Gratis! Mi-a dat-o subprefectul, de la frate-sau, advocatul, care a murit saptamana trecuta Da' e noua de tot Deftinctul nici n-a avut vreme s-o poarte, c-a murit prin surprindere Chiriachita: Ptiu! Bata-tc Dumnezeu, Doamne, iarta-ma, c-asa-mi vine sa-ti zic Trebuia sa fii iu care sa-ti inchipui ca eu o sa-ti permit sa porti palariile mortilor Sa nu te prind cu ca in cap, ca te dau afara din casa".
Confirmandu-si conditia de vesnic martir, protagonistul lasa totodata sa se intrevada si superioritatea sa de pater familias rabduriu si concesiv.
Ingeniozitatea cu care concepe, pentru a neutraliza ranchiuna clanului fata de Gena, o sofisticata farsa, inventand o clauza testamentara destinata sa clarifice problema realei paternitati a nepotului mostenitor si sa-i reintregeasca familia, face din proaspatul "politician" lara voie un agent dramatic si un "regizor" din interior al piesei lui Tudor Muşatescu Moftul omniprezent la eroii caragielieni este filtrat, in comedia lui Tudor Muşatescu, printr-un didacticism si maniheism tipologic de tip melodramatic si, totodata, printr-un lirism genuin, care confera conditiei umile a eternului functionar o aura de patetism moral, revansa antieroului devenind astfel mai curand idilica decat resentimentara.
