Notorietatea internationala a lui Mircea Eliade, in calitatea sa de istoric si de filosof al religiilor, bine cunoscut nu numai in Franta, dar si in din ce in ce in mai multe alte tari, printre care unele foarte indepartate ca Japonia, pune problema cuprinderii nu numai exacte, dar si complete a operei sale, prodigioasa expresie in ultima instanta a virtutilor creatoare ale spiritualitatii romanesti, intr-adevar, spre a obtine o imagine corecta, pertinenta si comprehensibila a situatiei dobandite de Mircea Eliade astazi, este obligatorie intoarcerea la sursele gandirii si formatiei de scriitor si de savant ce coincid, cum este si normal, cu anii tineretii lui. Or, ceea ce se poate constata cu usurinta este ca tocmai o atare perioada din periplul intelectual al autorului Eternei reintoarceri este mai putin cunoscuta si cercetata si, in consecinta, mai putin citata in discutiile pe care le suscita o opera deja extrem de bogata si chiar in lucrarile ample care i s-au consacrat si i se consacra. Foarte putinele exceptii se datoresc fireste unor autori romani ca I. P. Culianu, A. Marino si Mircea Handoca, interesati insa, mai cu scama primii doi, de eseistica stiintifica si de hermeneutica lui Eliade decat de totalitatea operei sale din tinerete. Lor li s-a adaugat mai apoi cu o masiva contributie cercetatorul american Mac Linscott Ricketts, preocupat cel dintai tocmai de inceputurile lui Eliade.
Oricine poate intelege asadar si trebuie sa accepte in cele din urma importanta cu totul deosebita a unei activitati care s-a desfasurat pe parcursul a cel putin doua decenii. inregistrand un bilant de cateva mii de articole si de circa 25 de volume, fara a mai pune la socoteala faptul deloc oarecare al unei actiuni de cultura, al unei prezente de marc fervoare si al unei consideratii aproape unanime de fruntas spiritual al generatiei sale, una dintre cele mai stralucite din intreaga istorie a literaturii romane. Sunt realitati care, necunoscute sau numai neglijate, se razbuna asupra unei intelegeri reale si in adancime a operei de creatie si de gandire a acestei personalitati a culturii contemporane ale carei dimensiuni sunt inca departe de a fi apreciate cu exactitate si poate chiar la justa lor valoare.
Date fiind vastitatea si complexitatea materiei, nu in aceste cateva pagini s-ar putea intreprinde o autentica restitutie, incat ceea ce incercam totusi, in limite desigur mai modeste decat le-ar reclama subiectul, este sa dam, fie si aproximativ, masura interesului pe care il prezinta, pentru cunoasterea si explicatia organica a operei lui Mircea Eliade, etapa anilor de avataruri intelectuale si de diverse optiuni interioare, corespunzand cu insisi anii tineretii sale. Caci viitorul savant de faima si de circulatie aproape mondiala, traind, scriind si activand in tara pana in 1940 si recunoscandu-se continuu si dupa aceea legat prin mii de fire de climatul spiritului si al limbii romanesti, in care isi gandeste si isi scrie chiar si azi literatura, dupa propria-i marturisire, este in ultima analiza, in esenta lui, produsul, evident exceptional, al unei anumite ambiante de cultura, in care trebuie sa-l integram spre a-l cunoaste si spre a-l intelege cu adevarat. Este fireste vorba de cultura romaneaesa si mai precis de acel splendid moment din evolutia ei pe care l-a constituit epoca dintre cele doua razboaie mondiale. Cine isi refuza accesul la aceasta epoca se lipseste din pacate tocmai de niste chei fundamentale cu care ar putea patrunde in profunzimea si complexitatea unei opere ce pare astazi de o transparenta si o accesibilitate absolut universala, avand prin chiar substanta ei o astfel de deschidere, dar care in realitate se ridica pe niste temelii ireductibil nationale apartinand culturii romanesti modeme, nu insa fara radacini adanci intr-o spiritualitate seculara, traditionala si arhaica, din care ganditorul si-a extras sugestii pentru atatea dintre initiativele ulterioare.
Care sunt liniile mari ce caracterizeaza ambianta intelectuala romaneasca in anii urmatori intaii conflagratii mondiale, anii formatiei si ai debutului lui Mircea Eliade? Iesita din razboi cu satisfactia legitima a implinirii idealului de secole al unitatii nationale. Romania traieste o epoca de efervescenta stimulativa si creatoare in toate planurile existentei sale si mai cu seama in acela al culturii, care va beneficia acum de orizonturi noi si mult mai largi, de o deschidere nu numai nationala, dar si europeana si universala, pe care anii dinainte de razboi, preocupati in primul rand de implinirea unor aspiratii si necesitati interne, o neglijasera intr-un anume sens. La construirea unei Romanii modeme, sincronizate cu problemele si ritmul dezvoltarii generale erau chemate fara indoiala toate generatiile. Dar printre ele, mai cu seama, tot asa de sigur, generatia mai noua, a celor ridicati la viata intelectuala exact acum, in primii ani postbelici. Caci generatia anterioara realizase multe dintre telurile ei si mai presus de toate unitatea nationala. Se intelege deci de ce tinerii anilor acestui prim deceniu de dupa razboi isi cautau un loc, un rost, un ideal prin care sa-si justifice destinul in cadrul noii Romanii, intrata in sfarsit, dupa atatea lupte si atatea jertfe generoase, in granitele ei istorice bimilenare.
Este de altfel tocmai pateticul proces interior pe care Mircea Eliade il exprima cu totala sinceritate si luciditate in seria de articole intitulate semnificativ Itinerar spiritual si publicate in 1927 in Cuvantul. Sinteza i se infatiseaza tanarului autor de 20 de ani drept scopul care ar putea legitima eforturile generatiei sale, "cea mai binecuvantata, cea mai fagaduitoare din cate s-au randuit pana acum in tara", caci in ea "izbandeste Spiritul", zice autorul mai departe si precizeaza: "Noi am inteles ca daca viata isi merita suferintele - e pentru a concretiza, a vietui, a actualiza Spiritul". Treptat notele polemice la adresa vechii generatii, a celor "batrani", se inmultesc si devin mai caustice si mai necrutatoare, intre aceasta si noua generatie pare sa se sape o prapastie, "batranii" vazandu-se acuzati de materialism mediocru si de pragmatism ingust: "Putea ramane sensul vietii generatiei precedente - sensul nostru? Ce voiau ei? Unii intregirea neamului, altii ridicarea culturala a poporului, altii o literatura nationala, un loc in politica, o sotie bogata si cativa copii frumosi. Noi nu mai putem voi aceasta. Valorile pur spirituale - avandu-si in potentele etnice numai un vehicul - suni singurele care ne stapanesc." Si mai departe:
"Voim sa biruiasca valorile ce nu sunt izvorate nici din economia politica, nici din tehnica, nici din parlamentarism. Valorile pur spirituale, absurd de spirituale" |
acestea fiind pentru tanarul Eliade "valorile crestinismului". Numai prin ele desprinderea de orizonturile limitate ale preocuparilor materialiste si pragmatice putea fi operata. Mai mult decat atat, prin asemenea valori posibilitatea mult doritei sinteze i se parea tanarului Eliade mai apropiata. incercand sa explice ce intelege prin imperativul unor experiente cat mai variate cu putinta, el nota: "Ce inseamna aceasta «polivalenta», acest complectudinism»? Posibilitatea de a functiona, gusta si aprecia toate planurile de realitate: esteticul, eticul, rationalul, umanul, fiziologicul etc. intre aceste «planuri» nu exista continuitate, punti de trecere Exista insa o realitate transcendenta, religiosul. Experienta religioasa e absoluta." Fara a antrena nici cel mai mic aspect de bigotism, acest apel la mistic tine mai curand de setea juvenila de spiritualitate pura.
In orice caz, o mare aspiratie spre puritate si autenticitate se poate descifra cu usurinta din intregul itinerar spiritual al publicistului ce debuta in acesti ani. "Autenticitatea" va deveni de altfel un concept-cheie in sensul trairii integrale si necontrafacute prin cultura a tuturor experientelor vitale sau spirituale cu scopul realizarii unei sinteze cat mai complete a valorilor in cadrul unei personalitati armonioase. "Noi suntem asadar generatia torturata de imperativul sintezei. insufletim si sintetizam organic, cu forte si intuitii izvorate din autentica noastra fiinta interioara. E un semn al vremurilor, tendinta catre sinteza. Dar noi, cei tineri, vom izbuti sa realizam sinteza cea mai completa, contopita cu insasi personalitatea." Pentru ca sinteza sa fie cat mai autentica si mai deplina era nevoie ca "experientele" insesi sa fic la randul lor cat mai adanci si mai diverse: "Sa cautam, sa sorbim, sa ne desfatam, sa suferim tot. Personalitatea ajunge elastica, dar nu incoerenta; asimileaza, dar nu se intoxica prin ingurgitatie si nu ajunge cenusie prin amestec. Fiecare noua experienta ii daruieste o noua gimnastica, o noua viziune si noi valori."
Cultura nu este considerata ca exterioara vietii, ci tocmai ca o valorificare a experientelor interioare conducand la alcatuirea unei personalitati organice si armonioase. Dar separatie nu exista nici in celalalt sens: experientele culturii nu sunt cu nimic mai prejos decat cele vitale, "curajul lecturilor cu diavolesti ispite pretuieste cat curajul incrucisarii de sabii."
De aici o intreaga teorie a "autenticitatii" in literatura, autenticitate a carei conditie indispensabila este mai presus de orice "traire". Tot ce a fost trait cu sinceritate si patos are dreptul la expresia artei: "orice se intampla in viata poate constitui un roman" si "orice a fost trait sau ar putea sa fie trait" devine susceptibil "sa se transforme in substanta epica". "De ce ar fi roman - se intreaba Mircea Eliade - o carte in care se descrie o boala, o meserie sau o cocota si n-ar fi tot atat de roman o carte in care s-ar descrie lupta unui om cu propriile sale ganduri sau viata unui om intre carti si visuri", mai ales ca "in viata nu se intampla numai amoruri, casatorii sau adultere", dar si "ratari, entuziasme, filosofii, morti sufletesti, aventuri fantastice."
Ceea ce urmareste in ultima instanta Mircea Eliade, delimitandu-se din ce in ce mai hotarat de asa-zisul "epic pur" este sa apere si sa incurajeze conditia metafizica a romanului romanesc, care i se parea inca, la acea data, adica pe la mijlocul anilor '30, deficitara daca nu absenta, cu rara exceptie a lui Camil Petrescu, tovaras de idei de altfel, cu ale carui puncte de vedere despre notatia nuda, in stil de proces-verbal, impotriva oricaror prejudecati "calofile", "autenticitatea" lui Eliade avea mai mult decat suficiente inrudiri.
In genere, personajele literaturii romane i se infatisau "lipsite de o constiinta teoretica a lumii", astfel ca in ele "drama existentei nu coboara pana Ia radacinile fiintei". Putem deduce prin contrast care era deci miza tuturor eforturilor literare ale tanarului Eliade. doritor de o substantiala innoire a mentalitatii nu numai in domeniul cugetarii filosofice, dar si al creatiei.
Insa concepte ca "traire", "autenticitate", "experienta", "aventura", "mistic", "metafizic" etc. nu erau fara legatura cu influenta spirituala a lui Nae lonescu (1890-l940), profesor de logica al Universitatii din Bucuresti, orator se parc fascinant a carui prezenta a marcat puternic generatia lui Eliade, reprezentata alaturi de acesta si de un Emil Cioran, un Eugen Ionescu, un Petru Comarnescu sau un Mircea Vulcanescu, pentru a da numai cateva nume, printre cele mai prestigioase. Ei nu se identificau desigur cu toata generatia lor, din care faceau parte deopotriva si intelectuali de orientare obstinat rationalista, total ostili experientei mistice, dar se bucurau in epoca de o audienta semnificativa pentru cursul evenimentelor si al gandirii nu numai romanesti, dar si europene. Reclamandu-se din Kierkegaard sau Nietzsche, din Bergson sau Berdiaeff din Kiages sau Spengler, din existentialism si din filosolia vietii, acesti tineri, in frunte cu maestrul lor Nae loncscu, erau expresia patetica, nu lipsita de sinceritate, a unei crize intelectuale si morale din care omenirea nu avea sa iasa decat prin tributul de sange al celui de-al doilea razboi mondial.
Chiar daca, asadar, intre obsesiile tanarului Eliade si acelea ale multora dintre colegii sai de generatie exista un paralelism perfect, cand nu identitate pur si simplu, vocatia, inteligenta si talentul i-au ingaduit celui dintai sa le asume cu originalitate si sa le investeasca integral cu cele mai puternice accente ale unei personalitati reale si inconfundabile. De altfel nu atata ineditul unora dintre ideile, conceptele si atitudinile lui Mircea Eliade al acelor ani intereseaza in primul rand, cat tocmai ceea ce el insusi considera a fi esential, adica modul de asumare si de traire, cu alte cuvinte modul in care ele pot deveni experiente interioare definind esenta ireductibila a unei fiinte umane.
Iata de ce dincolo de publicistica nervoasa, efervescenta si patetica a acestor ani de tinerete, publicistica ce se dezvolta in miscarea de idei a vremii ca o parte componenta a ei, distingan-du-se mai ales prin vivacitatea si inteligenta sa caracteristica, terenul cel mai favorabil de manifestare a personalitatii tanarului Eliaae a fost literatura de imaginatie, intruparea cea mai Gdela a experientelor sale interioare celor mai autentice in sensul insusi formulat de eseist.
Lasand deci deoparte cele cateva volume de eseuri si disociatii, care aduna activitatea publicistica a lui Eliade pe cele mai diverse teme ale "generatiei" si mai cu seama pe aceea a "noii spiritualitati" care a provocat in epoca o foarte vie si abundenta controversa (Solilocvii - 1932, Oceanografie - 1934, Fragmentarium - 1939 si Insula Iui Euthanasius - 1943), trebuie spus cu limpezime de la inceput ca nici domeniul prozei sale literare nu e lipsit de legaturi cu speculatia articolelor si cu preocuparile atat de combativului lor autor. Se poate observa ca tocmai-dimpo-triva tendintele si caracterele romanelor si povestirilor lui Mircea Eliade se nasc si cresc firesc din problematica proceselor si crizelor de constiinta a caror marturie deseori tulburatoare o reprezinta publicistica de tinerete.
Iata de ce intalnim, destul de bine conturate, doua mari directii ale prozei sale: aceea care tinde sa scoata la lumina, in genere cu mijloace realiste, framantarile si avatarurile generatiei interbelice (de la intoarcerea din rai -l 934 si Huliganii - 1935, pana la Noaptea de Sanziene -l955 si 1971) si cealalta care se circumscrie tehnicii fantasticului prin includerea in teritoriul realului a fenomenelor si practicilor miraculoase, care deturneaza ' indeobste o actiune inceputa si condusa pana la un anumit punct in limitele celei mai perfecte normalitati (Isabel si apele diavolului - 1930, Lumina ce se stinge - 1934, Domnisoara Cristina - 1936, Sarpele - 1937, Secretul doctorului Honigberger si Nopti la Serampore - 1940 etc. etc). La confluenta acestor doua directii pot fi situate cele doua romane de dragoste, printre cele mai bune ale scriitorului, Maitreyi (1933) si Nunta in cer (1938), care amesteca elementele realiste cu cele fantastice intr-un cadru esentialmente obiectiv, in care misterul nu vine in fond din interventia miraculosului extramundan, ci din inefabilul existentei insesi, din caracterul enigmatic prin natura lui al sufletului omenesc.
Cartile ce apartin primei categorii au afinitati evidente cu Gidc sau cu Huxley, desi nu s-ar putea totusi vorbi de influente propriu-zisc, ci mai curand de un context de cultura comun, de o atmosfera europeana de idei si de experiente literare in care Romania se inscrie la aceasta data fara complexele unei mentalitati rctardatare. Personajele de intelectuali romani bucuresteni din intoarcerea din rai si din Huliganii traiesc din plin si isi asuma criza propriei lor epoci, discuta si polemizeaza infinit in cafenele sau reuniuni intime si mai cu scama experimenteaza actele vitale cele mai diverse, impinse nu o data pana la gratuitate. E binecunoscuta sete a acestei generatii de a cuprinde in sinteza personalitatii aspectele si laturile cele mai contradictorii ale existentei, tratate si in ultima instanta asumate in spiritul unui anume indiferentism moral care plutea si el in atmosfera vremii si care a putut degenera chiar, din nenorocire, la un moment dat, in directivele de trista amintire ale unei politici aventuriere si falimentare.
Lipsa unei axe de conduita la un tineret confruntat cu fenomenele dramatice ale unei epoci de criza si de confuzie se desprinde inevitabil ca o impresie de ansamblu, cu toate ca "sinceritatea" si "autenticitatea" "trairilor" acestor personaje nu pot fi puse nici la cea mai mica indoiala. Corespunzand desigur mai presus de toate insesi intentiei lui Mircea Eliade, imaginea acestei existente grav accidentate si traversate deseori de cele mai penibile experiente exprima limpede si semnificativ destinul nu o data tragic al unei parti a intelectualitatii romanesti din anii '20-'. in pofida unui anumit exces de reflexivitate ce invadeaza cateodata paginile, aceste doua romane "generationiste", alcatuind de altfel intentionat un ciclu, raman poate printre cele mai fierbinti documente spirituale ale unei lumi si ale unui timp. Nu traiectoria epica a personajelor intereseaza aici, drept pentru care o si omitem, ci traiectoria lor interioara ce coincide in totalitate cu aceea a tinerilor intelectuali romani pe care vor sa-i reprezinte, y compris Mircea Eliade insusi. O comparatie cu romanele lui Gide si Huxley, deja pomeniti, dar si cu acelea ale lui Papini, Malraux, Sartre si Camus, comparatie al carei loc nu este insa aici, ar putea arunca lumini extrem de interesante nu numai asupra unor incontestabile insusiri, dar si asupra diferentelor de problematica si de solutie dintre tanara intelectualitate romaneasca interbelica si cea europeana de aceeasi varsta. Caci ni se pare evident ca toate cartile acestora isi au izvorul in aceeasi ambianta de neliniste si tensiune, careia cauta in felul lor specific, dar si cu note semnificativ comune sa-i formuleze o anume problematica si sa-i raspunda intr-o maniera mai mult sau mai putin convingatoare.
Pe cat de implantate in realitatea timpului ni se infatiseaza cele doua parti din ciclul "generationist", pe atat de "atemporale" pol fi considerate operele circumscrise imaginarului fantastic. Cu toate ca si acestea pornesc de la imprejurari obisnuite si de la un verosimil de ordin incontestabil realist, ele plonjeaza repede in insolit si in miraculos, abandonand criteriile spatiului si timpului ce le servesc drept cadru, pentru a pune cu adevarat problemele de fond tocmai prin confruntarea si nonconcordanta dintre cele doua lumi: cea a realului si cea a insolitului ce nu e mai putin reala decat cea dintai. Aceasta lume neobisnuita ne introduce in realitatea stranie fie a miturilor, fie a crezurilor populare, fie cateodata chiar a unor practici de magie neagra.
Marginea care separa cele doua taramuri este cateodata foarte labila (ca in Isabel si apele diavolului sau in Lumina ce se stinge), alteori insa irealul descinde direct in cotidian fie sub forma strigoiului din Domnisoara Cristina (1936), fie sub aceea a procedurilor oculte de sorginte autohtona sau hindusa din Sarpele (1937) sau din Secretul doctorului Honigberger (1940). Asistam la scene erotice cu participatii extramundane, la exercitarea vrajilor intr-o confuzie de planuri si de timp ce aminteste ici si colo cand de Hoffmann, cand de Jean-Paul.
Ceea ce da insa originalitatea si profunzimea prozelor lui Mircea Eliade este intruziunea nu numai a catorva credinte populare extrase din folclorul romanesc, dar mai cu seama a unor motive cu complexe implicatii filosofice preluate din mitologia indiana.
Este aici desigur locul sa amintim acest moment fundamental din devenirea si formatia spirituala a tanarului scriitor si ganditor roman. intre 1929 si 1931, Eliade se gaseste in India cu o bursa de studii de care va profita din plin, in asa masura incat se poate sustine fara exagerare ca acest contact cu vechea cultura sanscrita a produs o modificare decisiva si definitorie pentru destinul intelectual al viitorului istoric al religiilor. Multe din cartile sale sunt marcate profund de intalnirea cu milenarul pamant al miracolelor. Izabel si Lumina ce se stinge sunt scrise chiar acolo. India (1934) si Santier (1935) reconstituie atmosfera, obiceiurile si viata de fiecare zi a unei tari, al carei univers asa de diferit si cateodata de straniu Eliade este primul care-l introduce in cultura romana in reala lui vastitate, profunzime si complexitate.
Dintre cele doua romane erotice, Maitreyi si Nunta in cer, primul este integral indatorat acestei experiente. Ca un poem cu rezonante indice, dar intr-un cadru romanesc precis si limpede obiectivat, Maitreyi nu este atat o poveste de dragoste exotica ce se adauga atator altora deja banalizate, cat relatarea unei fascinatii nemaiintalnite, produsa de contactul cu o lume de mistere si cutume magice, de poezie si de ritual, de semne si fioruri metafizice, pe care cu o gratie subtila si imponderabila o intrupeaza eroina principala, amestec de naivitate si sfiala adolescentina cu o intelepciune ancestrala ce vine din tezaurul fara sfarsit al rasei, cu habitudini ritualizante si devenite la un moment dat ereditare. Puritatea si absolutismul experientei erotice, poezia magica si inefabila a intregului ceremonial cu care actele se implinesc asemenea unei predestinari, autenticitatea reala a notatiilor narative si caracterologice, intr-un cuvant intreaga atmosfera de realitate si de vis, de existenta zilnica si de evaziune dintr-un timp trait prin intuitia unui taram ascuns, totul sub semnul obsedant al presimtirii sau proiectiei in mit, inalta cartea dincolo de marginile unei povestiri exotice la demnitatea unui neobisnuit poem initiatic.
La fel de pur ca si Maitreyi, celalalt roman, Nunta in cer, isi «coate intregul lirism al misterului din labirinturile sufletului feminin, aceeasi eroina dezvaluindu-se in doua ipostaze greu de juxtapus drept o adevarata lanus in relatarea celor doi barbati pe care i-a iubit sau care au iubit-o, figura enigmatica prin imposibila sinteza de angelic si demonic.
Daca experienta Indiei nu mai apare aici in prim plan, ramanand totusi necontenit prezenta in poezia misterului inexplicabil si ireductibil, ea se revarsa cu mirifica fecunditate in planul cautarilor si cercetarilor savantului. Caci anii petrecuti in India sunt anii unor mari eforturi intelectuale in incercarea de a pune stapanire pe un intreg domeniu de cultura. in 1933, isi trece doctoratul cu o teza despre Yoga. Essai sur Ies origines de la mystique indienne, publicand de asemeni numeroase alte lucrari pe teme de mitologie asiatica si orientala: Alchimia asiatica (1935), Cosmologie si alchimie babiloniana (1937), Barabudur, templul simbolic (1937), Mitul reintegrarii (1942) etc. intre 1938 si 1942 face sa apara la Paris o revista de specialitate, Zalmoxis, destinata acelorasi preocupari de studiu al mitologici si istoriei religiilor. Printre toate acestea, o lucrare consacrata domeniului folcloric romanesc, Comentarii la legenda Mesterului Manole (1945), contribuie si ea la profilarea unui univers din care Mircea Eliade nu va mai iesi decat intermitent si exclusiv din pasiune literara, fixata si aceasta tot mai mult in marginile epicii fantastice si implicata astfel in deplina organicitate in cercetarile si meditatiile omului de stiinta, pornit acum, in anii care au urmat razboiului, pe drumul recunoasterii si notorietatii internationale.
Implinirile sale postbelice sunt fara nici o indoiala rezultatul unei munci titanice care impune respect si al unei forte de creatie care provoaca uimire. Dar ele nu sunt mai putin produsul macerat de timp al unui mediu de cultura, al unei anumite spiritualitati prezente de milenii intre Carpati si Dunare, ca si al unor framantari si avataruri intelectuale ce ne intorc in anii unei tinereti infierbantate, pe care este cazul in sfarsit a o cunoaste si infatisa mai bine, in toata bogatia si complexitatea ei, dublate de incontestabile valori.
