THALASSA. MAREA EPOPEE Poem in proza de Al. Macedonski. Numit de autor si roman, sau epopeea simturilor. Redactarea, desfasurata dc-a lungul a 14 ani, incepe la 1890, aproape paralel in franceza si romana. Mici fragmente din varianta franceza apar initial in reviste din tara in "Le Cri de Bucarest", nr. 2, nov. 1904, unde o notita indica subtitlul, L'Epopee sexuelle, cuprinsul celor 12 capitole, care dau, fiecare, senzatia unei culori si in "Le Beau Danube bleu", nr. 5, apr. 190. Terminata in 1905, versiunea franceza intitulata Le Calvaire de feu apare la Paris in 1906, insotita de un prospect volant de prezentare a autorului si a operei, un "roman" avand ca tema "voluptuoasa aventura a unui tanar erou, victima torturanlci sale virilitati", consumata intr-un "prestigios decor de azur si soare" dintr-un Orient promitator de "voluptati intelectuale".

"Poema senzualitatii" poarta dedicatia "Frantei, aceasta Chaldee".

Chiar fragmentara, lectura starneste vii ecouri pentru "puternica imaginatiune"
(Emile Faguet), "stralucirea neobisnuita a imaginilor, violenta coloratiune a cuvintelor, lirismul covarsitor, aproape exasperant"
(Peladan), pentru "fantezia extraordinara si strania ceata de mister si de simbol"
(Jean Richcpin).



Adrian Marino va observa ca publicarea scrierii in Franta reprezinta "incercarea cea mai serioasa de cucerire a gloriei europene", prin toate relatiile literare stabilite si cultivate la Paris, unde calatoreste in acest scop intre 7 sept. si 20 oct, 190. Tudor Vianu si apoi A. Marino au remarcat afinitatea tematica si unele coincidente cu romanul Trionfo della Morte de D'Annunzio. Versiunea romaneasca, intitulata Thalassa. Marea epopee, a fost publicata in revista "Flacara" din 1916, prefatata explicativ prin Cuvinte despre Thalassa. Anterior, un prim capitol, Noaptea de argint, publicat, in "Literatorul", nr. 12, 1893, fusese retiparit in Cartea de aur, 1902, impreuna cu notele titrate Cu privire la Thalassa, unde e semnalat principiul corespondentelor simboliste si indicata sursa livresca a titlului, Anabasis de Xenophon. Alte trei postfete inedite, scrise in 1915, izvorate din constiinta noutatii scrierii in peisajul literelor romanesti, atrag atentia ca "Thalassa este, inainte de orice, o cucerire a putintei de a spune in romaneste tot ce abia a putut sa fie rasfrant de suflet si de minte in cea mai puternica dintre limbile de azi - cea franceza", precizare importanta, care ar face necesar un studiu lingvistic comparativ al celor doua versiuni ale textului; de asemenea, se subliniaza ca "Marea epopee va ramane cartea dezrobirii de prejudecati si a unor adanci cercetari .sufletesti".

In postfata intitulata Cuvintele de la urma, unde isi prezinta metaforic scrierea drept "templu ridicat cu varful condeiului", M. sintetizeaza cuprinsul cartii alcatuite in linie "simpla si clasica" astfel:

"Povestirea mea se desfasoara intr-unui si acelasi loc: o insula pustie - Lewki in vechime - Insula Serpilor astazi si, pentru mine, de aci-incolo Insula Thalassa - o insula pustie si, ca priveliste, marea. Templul este dar antic ca si povestea. Cele ce se petrec intr-insul scanteiaza de colori si ard de patimi".

La nivel superficial-epic, intamplarile sunt putine. Venit in Ostrovul Serpilor cu misiunea de a-l inlocui pe vechiul paznic al farului, Thalassa, un tanar cu alura apoloniana si farmec levantin "de senzualitate tulburatoare", devine, in postura de "ales" al lui Eros, "robul si totodata imparatul insulei".



In cursul unei furtuni, o salveaza din naufragiu pe Caliope, frumoasa copila cu care va impartasi o rascolitoare aventura a simturilor razvratite. Criza cuplului, determinata de "coborarea din lumea visului in a realitatii", se va incheia cu moartea celor doi. Rezumatul scriitorului din Cuvintele de la urma ofera, insa, prin elementele accentuate, adevarata cheie de lectura a cartii. Ceea ce conteaza aici e aspiratia mistuitoare atribuita protagonistului si care nu difera prin nimic de cea care sta la temelia intregii opere a autorului nostru - "iesirea din real", din timpul succesivitatii mecanic cronometrate, adica din "cearcanele inguste" ale "vietii pieritoarc"
(Noaptea de ianuarie).

De data asta, evadarea e conceputa in termeni intempestivi, ca "azvarlire" "afara din viata obicinuita", printr-o tentativa ce ofera implicit criteriul valorii operei sale:

"Cred ca mi se datoreste recunostinta, caci nu este putin lucru sa nimicesti imprejurul tau, pentru tine si pentru altii, ticalosia si uratenia vietii".

Prioritatea in arta poetica a scriitorului revine insulei - una din marile obsesii macedonskiene.

In 1901, de pilda, cand publica Lewki, poetul sublinia ca "aceasta poema e poate cea mai de capetenie intre poeziile melc".

Superlativul se datora identificarii in "zvelta insula", in "stanca solitara" a propriei imagini de poet insingurat. Contemplandu-si chipul in oglinda ostrovului, M. exclama:

"Ca tine, sunt si culme si abise".

Evocarea "sculpturala, parnasiana"
(A. Marino) a Insulei Leuke e importanta mai cu seama prin reactualizarea unui generos capitol de mitologie insulara, europeana si autohtona totodata. Cum se stie, Insula Alba strabate traditiile unor epoci indepartate, atestata fiind in lucrarile unor scriitori si calatori din vechime. Diodor din Sicilia, in Biblioteca istorica, vorbeste de existenta pe acest ostrov a unui templu consacrat lui Apolo Musagetul.

In folclorul nostru (v. colindele din colectiile Alexici si G. Dem. Teodorescu), amintirea acestui 'emplu staruie in arhitectura Manastirii albe cu V altare din prundul Marii Negre - "dalba manastire", "Manastirea-de-Tamaie" sau "Manastirea Domnilor".

Reflexe mitice ale Insulei Albe pot fi depistate, la Eminescu, Creanga, Dan Borta, M. Eliade.

In cazul lui M., figuratia mitologico-simbolica a poemei Lewki ii cuprinde pe Apolo, Diana si Latona, "buna. zee" care le-ar fi dat nastere pe-aceasta insula. Determinantele insulare - crinul, Jlamingii, luna, cupa, raza -sunt prezente intr-o desfasurare strofica si ideatica subsumata principiului senarului, expresie a desavarsirii potentiale.

In Thalassa, sensul de "Excclsior" e pastrat, stravechimea cadrului atotprezenta fiind gratie referintelor geografice ("fermecatul pisc al stravechei Lewki") si onomastice (pe langa numele protagonistilor, aluzii la Homer, Teocrit, Xenofon, zeitati mitologice ca Neptun si Amfitrita, Polymnia si Melpomene etc).

In "sihastria insulei" - "margaritar fara pereche pe care marea fusese silita sa-l nasca din sanul ci" - Thalassa descopera, ca " taina ascunsa de veacuri", relicva Templului:

"Intrarea nu ducea deci intr-o pestera, si Thalassa patrunse nauntru tara greutate. Camera de templu subteran, sau subsol al unui altar disparut ale carui maiestuoase propilee vor fi starnit candva aceeasi admiratiune ca Partenonul, locasul in care Thalassa se afla era nalt si patrat. Peretii lui, neincarcati de podoabe, erau, ca si pardoseala, din marmora galbuie. Tihna locului, simplitatea lui grava il rapira zbuciumarii trupesti - timpului lui insusi. Un stei de onix de culoarea lunei, urias dintr-o singura bucata, h umplu vederea cu lumina lui moale. Acea minune a timpilor stravechi putuse sa fie deopotriva pecetia pusa de vreun mormant sacru sau masa-jertfelnic a unor credinti ce s-au stins".

Acest "azil de marmora" care adaposteste in "ceasurile de soare" visarea lui Thalassa figureaza "ruptura de nivel" creatoare de acces la "epoca pamantului-rai", timp "cu oameni-Apoloni care traiau eternitati" si unde "anotimpii cantau cu florile lor dragostea pamantului cu soarele".

Figura inchisa, patrata, a templului subteran ar mai putea sugera si interpretarea incintei drept mandata - rezumat al locului sacru, centru al imaginarului macedonskian.

Nu altfel decat in poezia autorului, si aici avem de-a face cu redobandirea "raiului de altadata", un taram precumpanitor solar, unde Thalassa "nu se simtea strain".

Ca Fiu al Soarelui, protagonistul parcurge de-a lungul capitolelor poemei o aventura castigata "impotriva nemerniciei si slabiciunei trupesii".

Gandul cc-l anima si sprijina, "indoindu-i puterea", e "ajungerea lui la soare, care-l chema intr-insul, naruindu-i dinprejurul sufletului peretii omenestei temniti".

Cele mai frumoase pagini ale cartii sunt consacrate, in capitolul final Ultra coelos, tocmai muririi lui Thalassa, "lepadarii sufletului sau de tot ce ramasese pamantesc in el, prezidata de soare", astfel incat "sa nu duca in viata de apoi vreo cat de mica urma din cea de aici".

Acolitii ritualului de "ajungere la soare" sunt aici marea si lebedele.

Ca stare intermediara, marea il ia in stapanire "cu grija si CU bunatate":

"Marca culca domol pe Thalassa pe sanul ci, il inlasura cu valuri moi si calde, il tara blajin in larg si ii luma pe gura, din verdele ei potir de matostat, prea multa bunatate si prea marea amaraciune a pelinului uitarei Molatice, valurile ce-l purtau trecandu-si-l unele altora il apropiau de nalucitoarcle straluciri ale clipelor din urma -de acea poarta prin a carei stramtoare se strabate cu atata anevointa, si ce e asa larg deschisa asupra veciniciei".



Epifanii ale luminii, insotitoare nelipsite ale lui Apolo, lebedele simbolizeaza aici starile superioare ale fiintei ("omul dezbracat in arheu") pe cale sa se intoarca spre Principiul suprem:

"Dar peste valuri, aripile de lebezi se inmulteau, si, sub vartejurile de ceruri ce alergau unele dupa altele, acele aripi il ajunsera, il inconjurara si se aruncara peste el, batandu-se, care mai de care, sa-l stranga mai intai in brate Ramasa in urma, si micsorandu-se in departare, insula il chema acum sa se intoarca cu toate vocile ei -cu ale vantului si cu ale apei il strigau pe nume si, incarcand cu amintiri schinteiarile farului si ale stancilor, i se rasfrangea in ochi -se silea sa-i umple sufletul cu ele. Dar Thalassa. desi auzea si vedea tot, si cu toate ca-si amintea de orice, se lasa sa fie dus de lebezi mai departe, si se apropia neincetat mai mult de ceruri neincetat mai ametitoare".

"Filosofia" poemei e livrata condensat in viziunea finala a totului ca "spirala urcatoare":

"viata - conchide M. - este un rau ce se varsa in moarte, moartea nu e decat o viata ce se arunca in ceruri si cerurile, ele insele cazand in nemarginire, sunt vecinicia ei".

in asociere cu aripile de lebezi, spirala pecetluieste cartea cu un simbol al "calatoriei sufletului dupa moarte, de-a lungul unor drumuri necunoscute lui, dar care il conduc, prin ocolisurile Iui ordonate, spre salasul central al fiintei vesnice".

Prin lema platoniciana a aripilor, ca si prin linia nesfarsita a spiralei care leaga neincetat extremitatile devenirii, poetul Excetsior-vlui incheie nu doar paginile unei splendide poeme in proza, ci o intreaga meditatie in jurul avantului, dematerializarii, eliberarii spiritului de sub apasarea terestra. Thalassa e un poem al elevatiei spre sublim.

Scriitori romani