Intre temele de o importanta speciala in poezia lui Nichita Stanescu -drama cuvantului si a limbajului inapt de a exprima cu fidelitate starea poetica si, respectiv, obsedanta realitate ultima (esentiala), solitudinea "poetului in discursul sau", poezia despre poezie (al carei eveniment, cum spune Ion Pop, este insasi miscarea ei genetica) sau drama eului - se afla aceea a a lumii ca Text.
Pornind, pe de o parte, de la semnificatia originara a termenului Logos (discurs, vorbire) si, respectiv, de la ideea ca Lumea este un Text, o scriere, iar pe alta parte, de le teoriile moderne - lingvistice, semiotice si semiologice - despre semn, text si limba - Nichita Stanescu propune, in poezia Testament, o viziune lirica in care feluritele aspecte specifice domeniilor vizate se contopesc intr-un spectaculos joc de idei si sugestii.
In mistica (in doctrina crestina si in ezoterism), Universul, ca manifestare a mesajului divin si ca semnificant (imagine) al lui Dumnezeu, are intelesul unei Carti imense (Liber Mundi). Marea Carte a Naturii este "opera" lui Dumnezeu, imaginea Celui care "s-a risipit" in multitudinea lucrurilor si fenomenelor din natura. Lumea a fost "facuta" prin Verbul Sau creator: "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul".
Din perspectiva lui Nichita Stanescu, existenta individuala are un statut dublu:
a) fiind un "fragment" al intregului, al Marei Vieti, un fir in tesatura (textura) lumii, poetul participa la manifestarea existentei Divinitatii: "///' scriu cu trupul meu viata I si mersul stelelor ti-l scriu" (cu ochii, cu privirea, n. n.);
b) viata oricarui "fragment" este o manifestare heracliteana a "strainului" Logos (a "unei straine guri", in acceptia eminesciana): "Tu ombilic din care curge I vorbirea unei alte guri / fara sa stim unde ne duce I in care dalbe viituri".
Strofa citata contine mai multe "evenimente lexicale" definitorii pentru "stiinta" lui Nichita Stanescu in ceea ce priveste ingeniozitatea si utilizarea fara ostentatie a procedeului numit intertextualitate. Cuvantul ombilic implica atat ideea caracterului "zamislitor" al vorbirii intemeietoare, cat si pe aceea a legaturii maternale dintre "emitator" si semnele textului, ale continuului enunt. Versului eminescian ("vorbirea altei guri") ii urmeaza versul ,Jara sa stim unde ne duce" care aduce aminte de versul arghezian (preluat si de Arghezi din alte surse): "unde ne ducem si cine suntem". in mod spectaculos, cuvantul "viitor" (la plural, viitoruri) este inlocuit cu nonsalanta, data fiind asemanarea dintre semnificantii celor doua cuvinte, prin cuvantul viituri, iar firestile epitete ale viiturilor - inspumate, albe - prin epitetul "dalbe", preluat din sintagma "dalbul de pribeag" si care apare in contextul bocetelor (al "cantecelor de petrecere"). in consecinta, "dalbele viituri" exprima, voalat, regretul pricinuit de "drumul spre moarte" al vietii, de sensul negru al viitorului. in planul de adancime al respectivei structuri, palpita aluzia la calitatea limbajului divin de sursa a lumii si, totodata, la dimensiunea hera-cliteana a respectivei "vorbiri" (la asa-numita "fuga" a textului si, implicit, a vietii ca "fir" in marea Tesatura a lumii).
Ca text (tesatura), limbajul omenesc este, concomitent, si model al lumii, si imagine-imilatie a ei. Dublul chip al limbajului se releva, de asemenea, asa cum se spune in Cratilos (Platon), in aspectul sau heraclitean (schimbator, orizontal, feminin) care numeste miscarea latenta a lumii, si cel eleat (fix, masculin, vertical, intrucat vorbirea este de origine divina).
O aluzie de o pregnanta lirica deosebita este aceea la semnele vii ale textului (divin) si la cele moarte (conventionale, abstracte) ale vorbirii umane, vorbire a carei putere se reduce doar la actul de a exprima. in consecinta, nobila obligatie a poetului presupune efortul de a lega semnele limbii sale de "literele intruchipate de natura": "Caci trebuie sa dam si marturie I altfel nimica n-ar mai fi, I in dulcea scriere tarzie I tinand alaturi morti si v/7".
Un asemenea act, identic cu cel al legarii unui mort de un om viu ("Vocala cea mai lunga este ata I cu care mortu-l cos, de viu" [de cel viu, n.n.] si care vizeaza interactiunea textului poetic cu Marele Text universal in mersul caruia se inscrie umil, se implineste prin "dulcea scriere tarzie": scrierea umana al carei tardiv mestesug Ie-a fost daruit oamenilor de zeul egiptean Toth. Efortul celor vii de a lega cele ce doua tipuri de scriere - cel divin si cel omenesc - continua efortul inaintasilor. Continuitatea acestui sens al actului poetic se subsumeaza continuitatii valorice a operelor (a scrierilor) realizate in lungul vremurilor de cei ce si-au asumat ipostaza de truditori ai cuvantului.
Tema scriiturii (ecriture) unifica feluritele elemente de manifestare ale actului scriptural (in multiplele sale sisteme): viata si scrierea propriu-zisa, cuvantul si trupul, zapada si albul foii (ea insasi un "camp" pe care semnele dobandesc consistenta) sau semnul grafic conventional si urmele naturale ale vietuitoarelor. Aceasta serie a solidaritatii factorilor implicati in actul scrierii este precedata de textualizarea umilei conditii ("de serv") a poetului in raport cu Acela a carui Scriere este insasi lumea: "Mi carpesc cu vorbe, cu substantive, I imi cos rana cu un verb. I Nobile paleative I de serv".
Sub un titlu arghezian, Testament, poetul lasa mostenire o experienta a servitutii si a deceptiei provocate de conditia secundara (sau terta) a artei si de dubla sa ipostaza: de creator si de fiinta "derivata, dependenta de o instanta superioara" (Ion Pop), de "mai-marele vorbirii".
Umilinta culmineaza in neputinta de a intelege care dintre tipurile de scriitura este cel adevarat: scrierea cu trupul (viata) sau opera (ca act de comunicare realizat prin cuvant), urma scripturala (imaginea grafica) sau suportul real al acesteia: ,Jncat nu stiu cine traieste - / cuvantul poate, poate trupul. / Zapada alba. Doamne, poate, I sau urma-n ea, pe care o lasa lupuf1.
Amaraciunea auctoriala este semnul, pe de o parte, al aspiratiei lucide spre Absolut a creatorului, iar pe de alta, al diferentei firesti dintre ipostaza de "operator" al unui limbaj care exprima (cuvintele au doar sens, nu si fiinta) si cea a Creatorului care, prin limbajul sau, creeaza (inainte de a fi sens, cuvantul este fiinta). Limitele limbajului omenesc dovedesc "o mai buna conservare" a Verbului Creator in semnele realului, decat in tesatura de semne a limbii omenesti.
