TESTAMENT - Poemul lui Tudor Arghezi deschide volumul Cuvinte potrivite (1927).
A fost reimprimat, in aceeasi pozitie si fara modificari, in toate editiile ulterioare, culminand cu Scrieri, voi. 1 (1962), editie ingrijita de autor.
Poemul Testament - ilustrand o specie lirica amplu reprezentata in literatura europeana -fixeaza natura, esenta si menirea artei argheziene. intr-o prima secventa, cuprinzand inclusiv versul"De osemintele varsatc-n mine", se explica semnificatiile notiunii de testament (id esr=opera).
Aici intalnim primele echivalente, fiecare dintre acestea avand sensuri si conotatii diferite, dar care, insumate, alcatuiesc definitia globala a poeziei.
Asadar, "un /simplu - n. ns.7 nume adunat pe-o carte" oarecare trimite la modestia, dar si la orgoliul creatorului, intrucat articularea dubla cu nehotaratul, in mod paradoxal, se anuleaza.
In acelasi timp, cartea este "o treapta", adica un inel de legatura intre generatii si epoci diferite, idee la care Arghezi va reveni.
In sfarsit, ea are valoare de model cu iz de sacralitate -semnificatie intarita de utilizarea arhaismului ("hrisov"), clasificat drept "cel dintai".
Aceeasi secventa il circumscrie pe destinatar ca si pe creatorul operei. Astfel, discursul liric debuteaza cu persoana a doua singular ("Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte", deci cu un tu cu valoare, la inceput, impersonala, ca sa fie concretizat apoi in apelativul "tanar", iar spre final sa revina la aceeasi persoana, dar la plural ("hrisovul vostru cel dintai").
Mutatia de la tu la voi nuanteaza imaginea receptorului din perspectiva, am zice, generationista.
Din celalalt unghi, al poiesis-uXui, creatorul insusi se revendica de la "strabunii mei", trecand prin "batranii mei" si ajungand la "robii cu saricile pline", al caror legatar este. Aceasta prima parte schiteaza, prin urmare, sensurile pe care Arghezi le confera celor trei termeni din relatia paradigmatica Autor-Opera Receptor, cu specificarea faptului ca aici se contureaza deja ideea despre continutul preponderent social al artei, expusa deocamdata, metaforic in versurile "Al robilor cu saricile pline,
De osemintele varsate-n mine".
Prezenta termenilor enuntati determina structura trichotomica a secventei, dupa cum urmeaza:
"strabunii mei"-"un nume adunat pe-o carte"-Tu(-ti)
"batranii mei"- "o trcapta"---"tanar"
"robii cu saricile"- "hrisovul cel dintai"-Voi (vostru).
Secventa urmatoare constituie, in ansamblul sau, raspunsul la intrebarile in ce consta procesul de creatie, care sunt principiile estetice si, pornind de aici, in ce rezida finalitatea artei. Versurile "Ca sa schimbam, acum, intaia oara,
Sapa-n condei si brazda-n calimara'' reitereaza si accentueaza ideea de continuitate, di; sublimare a experientiei inaintasilor. Nu e vorba, cum s-a remarcat, de perseverarea intr-o traditie ci de "repetarea unui efort originar si de transfigurare a unei substante prin pastrarea identitatii in imaginea batranilor suind pe branci pana la ivirea Verbului poetic"
(Nicolae Balota).
Poetul prelucreaza, decanteaza "graiul lor cu-ndemnuri pentru vite" el insusi fructul unor repetate, seculare sublimari. Or, din acest proces se aleg, cristaline, "cuvinte(le) potrivite" - sintagma ce da titlul volumului definitoriu, imprimat in .
Expresia refera la principiul artei ca joc superior si rafinat al spiritului, ce implica si alchimizarea detritusurilor; "Facui din zdrente muguri si coroane
Veninul strans l-am preschimbat in miere
Lasand intreaga dulcea lui putere" s, a. E aici asa-numila estetica a uratului, cu sursa probabila in Baudelaire, in virtutea careia dihotomia frumos-urat, intuita inca de Aristotcl si argumentata de Lessing, nu-si are rostul, deoarece toate elementele din existenta diurna pot fi innobilate prin arta. Tot aici imperativul de a reflecta traumele sociale se reitereaza, nu intamplator, in versurile ce puncteaza menirea operei de arta. "Robii cu saricile pline" din prima secventa s-au prefacut in "cenusa mortilor din vatra", care, la randul sau, devine opera definita acum in analogie cu divinitatea ("Dumnezeu de piatra") si cu functionalitate justitiara:
"Pazind in piscul datoriei tale".
Secventa urmatoare, a treia, amplifica ideile din precedenta, adaugand o alta, fundamentala pentru intelegerea imperativului etic al poeziei:
"Durerea noastra surda si amara
O gramadii pe-o singura vioara" s. a. Metafora "o singura vioara" trimite la prima acceptiune a operei ("un nume adunat pe-o carte"), dar se subliniaza acum tocmai unicitatea creatiei, precum si continutul sau ("Durerea noastra surda si amara").
Reluand estetica uratului din secventa anterioara ("Din bube, mucegaiuri si noroi
Iscal-am frumuseti si preturi noi"), Arghezi adauga credinta in arta vazuta ca o rascumparare, prin cuvant, a injustitiilor suferite anterior. Cele doua expresii metaforice
- biciul care se intoarce in cuvinte izbavitoare si ramura obscura, inflorita in ciorchini de negi
- sunt turnate in versuri memorabile:
"Biciul rabdat sc-ntoarec in cuvinte
Si izbaveste-ncet, pedepsitor
Odrasla vic-a crimei tuturor.
E-ndreptatirea ramurei obscure
Iesita la lumina din padure
Si dand in varf, ca un ciorchin de negi,
Rodul durerii de vecii intregi".
Ultima parte, concluziva, sintetizeaza toate acceptiunile poeziei in gramatica argheziana, respectiv "un nume adunai pe-o carte"
- "o treapta" - "hrisovul cel dintai"
- "Dumnezeu de piatra"
- "o singura vioara", in "Slova de foc si slova faurita", alcatuind o unitate, "ca fierul cald imbratisat in cleste".
Slova de foc, nota Serban Croculescu, "este cuvantul spontan, fierbinte de viata, expresie directa a sensibilitatii; prin slova faurita, intelegem expresia elaborata, cautata, migalita".
Dincolo de simultanei/arca celor doua modalitati - spontaneitatea si disciplina, versul lui Arghezi circumscrie si caracterul fictional al Operei Literare, alcatuita din sinteza realitatii reale, referentiale ("slova de foc") cu realitatea imaginata, posibila ("slova faurita").
Opera de prim-nlan a liricii noastre moderne, Testament este, in acelasi timp, cel mai important manifest poetic arghezian.
