TERITORII - Volum de proza memorialistica de Mircea Zaciu. A fost publicat in anul 1976, la Editura Dacia din Cluj. Cuprinde pagini de jurnal si insemnari de calatorie din perioada stagiului de profesor invitat, petrecut de autor in Germania, la Koln si Bonn, unde a predat vreme de cinci semestre, intre anii 1966 si . Doar perioada octombrie 1967-iulic 1968 isi gaseste ecourile in volum, adaugandu-se si note din calatoria in Franta (Paris, mai 1968), la Londra (1968) si Washington (1972), in alternanta cu evocari ale spatiului romanesc.
Cartea lui Mircea Zaciu nu vrea sa fie - o spune inca in Avertisment - un "memorial de calatorie in traditia veacului romantic reluata pana in zilele noastre de turism maniacal".
Autorul refuza formula de "ghid de voiaj", cu dale despre muzee si monumente mai mult sau mai putin amplificate prin confruntarea subiectiva. "Privirea semnifica aici tocmai contrariul vechilor impresii de calatorie, fiind adesea intoarsa inauntru, mai atenta la reactiile, mutatiile, delimitarile intime ale privitorului, decat la privelisti. () in interiorizarea calatoriei, ca experienta intima, isi confunda si cartea de fata granitele cu ale confesiunii, refuzandu-se, pe cat a putut, substituirii, doar mai inflorite stilistic, a ghidurilor Michclin".
Este o foarte exacta autocaracterizare, caci insemnarile lui Mircea Zaciu nu sunt deloc conventionale, atentia fiind concentrata asupra unor momente din viata universitara germana, a unor intamplari cotidiene asociate impresiilor de lectura cu care le confrunta. indeosebi "viata din jur' si "anumite stari de suflet" il intereseaza pe observatorul si (auto)analistul ce-si aminteste de atitudinea similara din Santier, "romanul indirect" al lui Mircea Eliade.
El se straduieste sa contrazica relativul "sedentarism" al scriitorului roman mai recent, prea putin curios - cu exceptia calatorilor romantici - de lumea din afara, invitand tocmai la confruntarea dintre "miraje" si realitati si, implicit, la introspectie; in acest sens, cartea se vrea un fel de "exercitiu de exorcism".
Mediul german este creionat, desigur, mai ales din unghiul vietii academice la care participa dascalul, indeajuns de surprins si de socat de noutatile, si in bine si in rau, pe care i le ofera -de la figuri ale corpului profesoral, asupra caruia planeaza inca, in buna masura, umbrele trecutului culpabil al Germaniei naziste, cu personaje tipice pentru mentalitatea nemteasca foarte legata de anumite traditii locale, la ambianta studenteasca pestrita si animata, prevestind - cum urma sa se adevereasca foarte curand - miscari de nesupunere si revolta fata de un sistem de invatamant prea rigid si anchilozat. Cateva portrete de profesori ca si un numar de "scene" din .ritualul" academic al celor doua universitati sunt schitate cu un ochi sigur de prozator, sensibil si in surprinderea decorului si atmosferei in care le plaseaza. Figurile sunt, totusi, zugravite in tonuri mai curand sumbre, conturand chipuri crispate, suspicioase, putin comunicative, de oameni ai Nordului, care-l contrariaza pe noul venit, excitandu-i indeosebi spiritul polemic - cum a observat Livius Ciocarlie. Inconfortul launtric ("dezastrele interioare") pare transferat ambiantei, ca in virtutea unei "vocatii a nelinistii si a framantarii" - cum noteaza acelasi critic. O anumita reticenta a omului din Estul european, care are si ci micile lui clisee si prejudecati induse pe seama Occidentului, transpare de asemenea in unele pagini, ca o urma "ideologica" suprapusa unui evident sentiment de incompatibilitate dintre vizitator si "gazdele" sale, dintre experienta romaneasca remodelata sentimental si oarecum idealizata (raceala germanului fata de natura, automatismul unor comportamente, atentia excesiva acordata "consumului" - in contrast cu sentimentul comuniunii cu lucrurile, cu traditiile, cu stramosii, mereu rememorat in spatiul de acasa, cu o anumita simplitate si modestie a traiului din locurile natale).
Privirea sa ramane insa suficient de atenta la nuante, retinand adesea normalitatca vietii din jur, echilibrul asigurat de soliditatea traditiilor, de un nivel inalt de civilizatie, cautat si admirat, de altfel, de scriitori romani excedati de "balcanism", precum I. L. Caragiale cel auto-exilat, spre sfarsitul vietii, la Berlin. Crochiul rapid, de mare expresivitate, contureaza alteori cate un colt de natura sau panorame ale peisajului renan, urban si natural, pigmenat, totusi, cu "putina istorie", pus in relatie cu pagini de literatura si arta plastica (exercitiul de cronicar plastic al autorului ca si cultura lui "muzeistica", deloc ostentativa totusi, se vad imediat in finetea liniilor si a culorilor "compuse" in numeroase pagini descriptive, ca si in asocierile cu lumea artelor facute pe toi parcursul cartii).
Caricatura, deformarea grotesca a liniilor nu lipsesc nici ele si marcheaza cateva dintre reusitele certe ale acestor evocari in care se exerseaza, bunaoara, spectatorul carnavalului de la Koln, cu suficiente scene si masti memorabile, inregistrate cu verva notatiei acide. Cota maxima a excelentei o atinge portretistul mai ales in registrul grotescului sumbru si sarcastic - ca in cazul micii capodopere care este secventa vizitei unei functionare ministeriale bucurestene - "Tanti Desdcmona", ce poate sta alaturi de orice mare text pamfletar arghezian. Dar "galeria" e completata fericit si cu alte culori, precum in gravul, tulburatorul portret al "Marelui Batran" Constantin Daicoviciu, in vizita la Mainz, atins de aripa mortii si de o definitiva melancolie, cu o "solemnitate trista, un aer august bolnav", aratand "silueta unui patrician roman provincial, invelit in haina de panza ca intr-un lintoliu"; ori a modestului "Hcrr Schwarz, intendentul seminarului", fost combatant in primul razboi mondial, amintindu-si de Bucurestiul in care intra cu trupele generalului Mackensen; ori al unei "doamne T", din emigratia romaneasca, traind toate framantarile instrainarii si nostalgiile inerente Observatiei directe i se adauga, din loc in loc, "documentarea" jurnalistica sau din lecturile literare - cu precadere, cele referitoare la imaginea Germaniei in ochii unor calatori straini si cu insistenta asupra trecutului hitierist si sechelelor sale, sau la actualitatea imediata a miscarilor studentesti nonconformiste.
In legatura cu acestea din urma, paginile cele mai puternice sunt cele dedicate revoltelor pariziene din mai 1968, la care asistase si despre care lasa marturii de reporter pasionat, in pagini pline de nerv publicistic si de sumbre culori apocaliptice, inviorate de evidenta simpatie pentru tineretul contestatar, fara busola sigura.
In alt spatiu, cel american, "spectatorul" va nota, in pagini din nou de mare proza, atmosfera unei intalniri publice cu poetul beatnic Allan Ginsberg, pe cale de a oferi un specta-col-ceremonial, solemn, magic si derizoriu totodata, al unei "evadari" spre un fel de religie budhista inaccesibila cu adevarat, alaturi cu "Bufonul pe care-l tine alaturi, contrapunct grotesc al ceremonialului".
Si de data aceasta, perspectiva e mai complexa si mai nuantata, totusi, caci acelasi poet (din care da, in versiune proprie, si cateva admirabile poeme) castiga adeziunea cititorului ca purtator al unei conditii elocvente pentru alienarea omului modern, nemultumit de lume si de sine, aflat in permanenta stare de urgenta, cautand o solutie de viata. Autorul Teritorii-lor se intalneste, de altfel, mai peste tot, cu asemenea framantari care, schimband ce e de schimbat, sunt si ale sale. El nu se simte, de fapt, nicaieri in largul sau, traindu-si statutul de "strain" intr-o lume care, pe cat il contrariaza il si atrage, si in care vede concretizata drama, daca nu chiar tragedia umanitatii din varsta mai noua a civilizatiei europene, tot mai instrainate de "omenesc", traind un soi de crepuscul, delbmiandu-si miturile, in timp ce "par sa astepte o icligie si nimeni nu le da macar o credinta"
(cum ni se spune, memorabil, intr-o pagina "americana" a cartii).
Privirea moralistului nu cruta deloc ceea ce vede si judeca. Senzatia de a trai intr-un fel de "travesti" o are deopotriva ca profesor de limba romana in fata unor studenti interesati, multi dintre ei, foarle relativ si aleatoriu de obiectul lor de studiu, dar mai peste tot - in societatea mai restransa a universitarilor, ca si atunci cand se afla singur dinaintea peisajului uman mai larg, al societatii in care traieste temporar. E o stare de inconfort ca si definitiv -amintita "vocatie a nelinistii si framantarii" exprimandu-se foarte frecvent - si urma s-o confirme si marele sau Jurnal, publicat in anii '. Secventa de viata traita in acest an de stagiu german pare a fi prinsa intre sentimentul unei mari singuratati si cei al "spectatorului" care considera de la o oarecare distanta scenele la care asista. Acesta din urma are o justificare tipica pentru intelectualul din Estul comunist, care traieste momente de mica-rea satisfactie in fata a ceea ce vede ca proces al "caderii" unei lumi:
"Sentimentul spectatorului.
Cam asa trebuie sa fi asistat, indiferent-amuzati, stiindu-sc deasupra jocului, observatorii occidentali la zbaterile noastre din 1945-47- Iata-ma acum intr-o pozitie similara, niciodata banuita. Am macar satisfactia unei revanse".
Pe de alta parte, insa, observatorul poate recunoaste, mai mult sau mai putin direct, ca nu e tocmai liber sa spuna totul despre aceasta lume, fiind constrans, in fond, de multiplele conditionari ale "epocii" si geografiei din care vine.
Reflectand asupra deosebirii dintre "peregrinul transilvan" Ion Codru Dragusanu si propria conditie de calator, el scrie aceste semnificative fraze:
"in 1840, Ion Codru Dragusanu era tot asa de curios sa vada metropola; in 1968 sunt tot asa de curios ca el ().
Dar el se plimba cu o mai marc dezinvoltura prin toate tarile continentului, in timp ce eu am complexe, stinghereli, timiditati, de care fagarasanul nu stia. Pentru el 'epoca propice' insemna numai 'sezon', 'anotimp', 'vreme buna', pentru mine, 'epoca' semnifica istorie, conjunctura, posibilitate. Taranii din Gura Raului zic 'veac' pentru cursul vremii; cand ploua, ma compatimesc ca am nimerit 'veac rau'" Asemenea complexe, stinghereli si timiditati se mai vad ici-colo, "spectatorul" trebuind sa-si struneasca din cand in cand impulsurile si apasand, din prudenta, pe tot felul de pedale, deplasand accente - cum se poate vedea in incursiunile in istoria Germaniei hitlcriste si in unele note la evenimentele pariziene. Dincolo de astfel de conditionari, cu consecinte nu prea grave totusi asupra imaginii de ansamblu propuse in carte, ramane celalalt reper, esential, al singuratatii naratorului. O incomoditate funciara in raporturile cu lumea se simte peste tot, in ciuda nu mai putin acutei nevoi de comunicare si, mai ales, a unei curiozitati extrem de vii cat priveste tocmai "spectacolul" lumii. Memorialistul-diarist-marturisitor are o adevarata lacomie a ochiului, o placere vadita de a participa la "societate", dar "sociabilitatea" despre care va vorbi, ca despre o nevoie urgenta, si in Jurnal - pare mereu deceptionata, deopotriv;. de spectacolul luat in sine si de un soi de cenzura launtrica, de intoarcere interogativa catre propriul eu framantat, parca predispus sa nu-si dea pace. "Tristetea de a nu putea descrie" e minora (si de fapt contrazisa de excelenta a numeroase pagini descriptive) in raport cu acest inconfort cu mult mai profund, rezumat, poate, intr-o intrebare mai mult retorica, precum aceasta, dinspre finalul cartii:
"A cunoaste, a intelege, a iubi, a apara - cobori aceste trepte mereu singur?" - Ramane, desigur si e foarte larg in volum - spatiul cumva compensator al nostalgici locurilor de bastina, idealizat ca al unui mic paradis. Acolo totul pare asezai la locul sau, pe temelii trainice, ca si eterne, cu rosturi bine stabilite - si e graitor faptul ca aceste evocari patrunse un intens lirism se indreapta spre timpul copilariei si adolescentei, al bunicilor si stramosilor, catre peisaje invaluite intr-o filtrat-melancolica lumina solara, din Chioar sau din tinuturile satmarene, ori catre oaza de calm sufletesc regasita in zona Sibiului la Gura Raului, blagiana Bocea del Rio. intoarcerile "acasa" inseamna si regasirea in amintire a unor oameni precum celalalt Mare Batran din viata profesorului, Ion Agarbiceanu, convocat sa confirme emblematic reveria unui mod de a fi solidar cu lumea ta, dar si a unui Tudor Vianu, insinguratul intr-o demna melancolie din ultimii sai ani, de marginalizare silnica, in al carui magistral portret se simte replica, din spatiul altei generatii, la propria solitudine. Peste toate aceste rememorari, invaluindu-le si unifican-du-le in spirit, se contureaza, in peisajele inedite si in figuratia umana evocata, "privelistea transilvana", ca tipar de sensibilitate si de gandire, geografie trecuta in spirit. Se confirma, astfel, ceea ce se nota in Avertisment-ul cartii:
"Revelarea de noi spatii -in mai multe tari ale lumii - e insotita de o redescoperire de sine prin apelul Ia ideea de patrie (in care fuzioneaza amintiri diverse).
Teritoriul miscator al calatoriei e intersectat mereu de celalalt, stabil si referential, al memoriei. Acolo naratorul gaseste certitudinile cautate, in 'tara' unei inocente nemaiintalnita in toti 'altundeva' si 'altadata' ce au urmat".
Tot aici, autorul tine sa spuna, totusi, ca distanta de aproape un deceniu de la scrierea cartii pana la publicarea ei i-a revelat, la recitire, "exagerari ale 'privirii', reactii prea apasate, o pasta cand prea sentimentala, cand prea malitioasa, in locul pensulatiei gradate pana la transparenta".
N-a modificat insa nimic din culorile de atunci, apreciind ca ele aproximeaza un "personaj" situat intr-o anumita "lume prin care a trecut".
Cititorul de azi nu poate sa nu-i dea dreptate, caci Teritorii este, mai mult decat o carte-jurnal sau una de memorii, una pur si simplu de proza, foarte bine scrisa, revelatoare in primul rand pentru autoportretul sui generis pe care autorul si-l contureaza ca adevarat protagonist al universului si intamplarilor traite.
