Ceea ce impresioneaza din primul moment pe orice cititor al poeziei lui G. Bacovia este marea ei unitate, care vine fara indoiala, asa cum observa inca demult criticul Pompiliu Constan-tinescu, dintr-o "nestirbita unitate temperamentala". Cel dintai element care o reprezinta si o consacra in mod concret este cadrul, un cadru mereu acelasi, cu variatii insignifiante, si anume targul provincial, a carui imagine i-a imprimat-o poetului orasul sau de bastina. Bacaul, care l-a obsedat si mai tarziu in permanenta, cand s-a mutat definitiv in capitala tarii.
Multimea detaliilor prin care se reconstituie universul Jocurilor unde nu se intampla nimic", cum le-a numit Sadoveanu, creeaza unora impresia inselatoare ca autorul Plumbului este un poet descriptiv. Nimic mai strain de adevarata esenta a liricii bacoviene, care foloseste in realitate peisajul doar ca un mijloc de obiectivare si de sugestie a starilor launtrice in stricta maniera simbolista.
Bacovia n-a fost niciodata poetul confesiunii directe, nici macar atunci cand stilul pare sa devina pur declarativ. in toate imprejurarile, el se exprima printr-un personaj care este si nu este el insusi, ci masca lui expresiva adica ipostaza prin care ci isi valorifica nu atat trairile intime cat o anumita viziune a lumii, o interpretare a ci mai profunda si mai cuprinzatoare.
Orasul bacovian este un loc fictiv, cu strazi pustii si stranii, ca in picturile lui De Chirico sau Delvaux, cu parcuri, cimitire si case printre care circula si gesticuleaza un singur personaj, adresandu-se cateodata unei iubite fantomatice si mentionand alteori prezente mai mult ipotetice. Atributele provinciale ale Cadrului citadin, monotonia, cenusiul si plictisul existential, sunt servite perfect si amplificate, uneori pana la semnificatii de ordin metafizic, prin interventia privilegiata a unor anotimpuri ca toamna sau iama, simbolizand amandoua in ochii poetului procesele interioare de descompunere, de disolutie, de dezagregare a unor materii fragile, precare, intr-o curgere vesnica si inexorabila. Lacustra este piesa emblematica a intregii lirici bacoviene, sugerand in formule memorabile desertaciunea si zadarniciile existentei, deopotriva cu teroarea unei materii apasatoare si totodata volatile, extraordinar figurata prin binecunoscuta sintagma "plansul materiei". Nu numai intr-o singura noapte, ci in permanenta Bacovia aude "materia plangand" si simte suferinta ireparabilei dezintegrari si risipiri in cosmos.
Chiar cand in locul celor doua anotimpuri ale desfrunzirii si inghetului apare vara, ea nu este vazuta ca miracol natural al implinirii si exuberantei vegetale, ci tocmai in reversul ei devastator si catastrofic, in forta ei caniculara distructiva ce descompune cadavrele din oras aflate pe catafalc. Fara nici un dubiu, Bacovia are ca si Poe, ca si Baudclaire, gustul macabrului si-si cheama iubita sa le contemple sau cel putin o anunta: "Chiar pentru asta am venit sa-ti spun". (Cuptor).
Caracterul tehnic si inertia fara sfarsit a materiei sunt bine ilustrate prin predilectia poetului pentru simbolul plumb, conotat suplimentar, cum ni se si explica odata, prin culoarea galbena pe care si-o arata clementul in laborator. Daca primul volum al lui Bacovia e intitulat Plumb, al doilea se va numi Scantei galbene Culoarea nu e numai a elementului chimic, dar si a fetelor celor bolnavi de ftizie, boala mereu prezenta in versurile bacoviene ca o alta ipostaza, de data aceasta organica, a eternei si fatalei destramari existentiale.
