TARA INDEPARTATA - Roman de Sorin Titel, publicat in 1974, la Editura Eminescu din Bucuresti. El deschide, in creatia autorului, un ciclu de exceptie, implinit prin romanele Pasarea si umbra (1977), Clipa cea repede (1979) si Femeie, iata fiul tau (1983).
Critica observa foarte repede diferenta pe care acest abia al treilea roman o aduce in scrisul autorului si in acelasi timp in romanul postbelic. E distins cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pe anul 1974.
Daca Femeie, iata fiul tau, romanul indeobste elogiat fara rezerve de critica romaneasca, porneste, conform unei marturisiri a autorului, de la unul dintre cvartetele lui llaydn, Tara poate li apropiat de un "lied de Schubert" la care se face referire o singura data in paginile cartii, "un cantec nostalgic ale carui cuvinte erau foarte triste (era vorba despre un calator care merge printr-un peisaj nins si asa mai departe)".
Romanul e o privire in hatisurile memoriei, intr-un teritoriu tot mai intunecat si in acelasi timp refuzand parca sa se stinga definitiv. Precum in cazul naratorului Marcel, din romanul lui Proust a carui lectie e bine asimilata de Sorin Titel , adevarul vietii isi are locul doar in oglinda magica proiectata de prezent in urma sa. Cu toate acestea, exista o diferenta majora: in cautarea timpului pierdut se bazeaza cu precadere pe inlantuirile capricioase ale memoriei, dezordinea acesteia fiind singurul focar al romanului.
Tara, volum in care Sorin Titel aplica la fel de reusit alte lectii ale modernitatii romanului, de la James Joyce la William Faulkner si romanul sud-american, foloseste memoria ca mijloc (si nu scop), mizand inca pe o posibila regasire a trecutului originar. Imaginile fascineaza, iar naratiunea se face sub semnul seductiei, indiferent de experimentul literar ce ii da forma. Romanul renunta la traditionala preferinta a unui fir narativ anume, bine pus in evidenta si urmat cu fidelitate. Povestea se naste prin incercuiri repetate (ca in zborul unei pasari desenand forme geometrice vii pe cer), prin acumulari de informatii, schimbari bruste de ritm sau insistente picturale asupra unui moment sau al altuia. Exista voci narative greu identificabile care isi fac aparitia, uneori doar pentru o fraza, pe neasteptate, lasand apoi locul unei povestiri la persoana a IlI-a ce penduleaza constant intre omniscienta si un stil indirect liber. Experimentul e peste tot bine strunit, efect al unei rafinari continue a scrisului lui Sorin Titel fata de creatia sa anterioara. Autorul da impresia unui pictor renascentist, elegant interesat de perspectiva si culoare, de personajele asa-zis secundare ale imaginii, de proportii si luminozitate. Procedeul e vizibil aproape in fiecare fraza, sugestive fiind, alese conventional, inceputul si sfarsitul romanului. Cartea debuteaza cu o introducere simbolica a cititorului dincolo de rama imaginii in aglomeratia de tablou flamand a romanului:
"erau inghesuiti intr-un vagon de marfa (se calatorea si cu astfel de vagoane in anii aceia de dupa razboi), tinerii liceeni care se reintorceau ia scoala, la sfarsitul vacantei de primavara." Urmeaza o descriere plastica "privind forfota si vanzoleala din gara" Faget.
Doua pagini dedicate ochiului care vede "mame cu geamantane jerpelite", "taranci tragand dupa ele baloturi cu dune uriase", "la fereastra locuintei sefului de gara, tanara nevasta a sefului (ce frumoase bucle avea si, Doamne, cat de multe, cat de multe, cum sa le poti numara!)", iar apoi la fantana arteziana tinere cu "sandale albe, incaltate de ele pentru prima data in vacanta asta, in zilele de Pasti" etc. Tabloul e cu grija impartit, iar personajele nu sunt abandonate: dupa ce ochiul le-a dat viata prima data, se revine la ele, se priveste mai in adanc, ies la iveala intentii, zambete, umbre, detalii. Privit de la o inaltime ceva mai ridicata, romanul intreg e construit in felul acesta. Firele narative primesc mobilitate, dar este una predominant explicativa. Nu exista propriu-zis conflict sau actiune, ci doar contemplarea tot mai staruitoare a fiecarei pete de culoare, a tuselor si a straturilor pe care pensula le strabate sperand o uniformitate delicata (nu ar fi exagerat sa vorbim in cazul lui Sorin Titel de o scriitura tandra, mai ales ca romanele urmatoare vor perfectiona constant aceasta tehnica, atingand apogeul in Clipa cea repede).
Volumul se incheie, ca sa observam cealalta calitate a stilului autorului din acest roman pe langa cea a aglomerarii si a focalizarii colective, sub semnul posibilului. Personajul Bantu. adormit intr-un tren ce stabate campia intinsa, se trezeste intr-o gara pustie, unde peroanele sunt goale, sala de asteptare la fel si chiar si biroul impiegatului, li usor de observat intentia autorului-model de a contrapune imaginea finala peste cea de debut: aglomeratia, forfota, explozia de culoare si muzica s-au evaporat sau, mai bine spus, s-au indepartat iremediabil.
Naratiunea insista, ca pentru a sublinia apasat aceasta transformare, pe ipotezele lui Bantu:
"probabil impiegatul iesise in curtea din spatele garii sa stea la soare sau, cine stie, poale o ajuta pe sotia sefului sa scoata samburii din ciresele pentru dulceata".
Naratorul se simte intr-o stare comparabila de confuzie si nesiguranta:
"toate cuvintele se golisera cu totul pe dinauntru de orice fel de inteles si din nou se mira, pentru ca si acest lucru i se intampla pentru prima oara".
Bantu priveste spre fereastra locuintei sefului de gara, dar nici acolo nu apare nimeni. Ultima imagine e indelung lucrata:
"poate ca impiegatul e treaz si, din plictiseala, isi curata un mar cu un briceag cu lama subtire si lucitoare. Iar cojile, mici panglici rosii si galbene, le aseaza in scrumiera din fata lui, printre chistocuri si scrum de tigara." Aglomeratia primei imagini a volumului subliniaza dorita sa uniformitate conflictuala.
Imaginea marului de la sfarsit imita miscarea naratiunii, singura care luceste de la un capat la altul al cartii si isi desfasoara miscarile lente de incercuire si aprofundare, lasand urme fine de rosu si galben, culorile campiei intinse si roditoare.
In interior, lectura e tratata cu numeroase delicii: personajele sunt studiate, voit supuse efectului de tandrete pe care l-am sugerat mai sus: se misca in mereu acelasi spatiu al campiei, de la Lugoj la Margina si Faget, intr-un timp narativ capabil de numeroase salturi inainte si inapoi. Fragmente de text par a scoate in evidenta un personaj sau altul (de la mama la Eva Nada, surdomutii, Binder, Dorea etc.) doar pentru a-l aseza din nou in umbra cateva pagini mai incolo, la fel cum privirea fascinata de tablou e nevoita sa selecteze si sa renunte.
Fiecare personaj are un spatiu de influenta al sau, destul de redus, iar intersectia lor nu produce modificari, cum ar fi de asteptat in orice roman traditional a carui valoare e deseori masurata in functie de cum evolueaza un personaj sau altul. Obiectivul lui Sorin Titel e diferit: personajele nu se influenteaza, nu se construiesc unele pe altele, dar lectura castiga enorm in coerenta si semnificatie prin trecerea succesiva de la un personaj la altul. Romanele tetralogiei lui Sorin Titel nu sunt romane ale personajelor (nici macar ale mamei, asa cum a parut criticii): sunt romane ale departarii imaginii si repeziciunii clipei, ale umbrei pasarii ce priveste in jos peste lume si ale fiului narator, simbol al daruirii, dar si al pasivitatii si limitelor ochiului creator. "Sa vorbesc, asadar, despre mama mea, ca despre o straina, si sa incerc sa-i inteleg si sa-i definesc sufletul? Cat adevar va fi in ceea ce voi nascoci eu?".
Adevarul e absent si neputincios, tocmai pentru ca imaginile (si, prin extensie, lumea) nu sunt analizabile rational. Memoria, pentru Proust, e proiectata paradoxal inainte; romanele lui Sorin Titel sunt urme agatate de prezent, porti de revenire intr-o lume instituita ontologic inapoi. In cele din urma, romanul e o forma de a privi altfel intr-o lume de aici, mereu alaturi, cerandu-ti doar sa o limpezesti, cum ai curata un geam obturat de gheata sau ploaie ca sa poti sa vezi deodata minunea de langa tine. Un dialog de felul celui urmator poate fi o ilustrare a unei asemenea limpeziri:
"- Ce seara frumoasa, spuse mama. Ce luna splendida! spuse matusa Sofi. - Lasa ca asa a fost si aseara, spuse Caius. - Ploaia asta a spalat pamantul, spuse Eva Nada. De-aia miroasa asa de frumos, doamna. - Si ciresii, parca sunt o dantela. Sunt ca o spuma, spuse matusa Sofi."
