TARA DE DINCOLO DE NEGURA -
Ciclu de povestiri de Mihail Sadoveanu. Publicate initial in "Lumea" intre 1924 si 1925 (detalii in Opere, . 1957), povestirile vor aparea pentru prima data in volum in 1926 {Tara de dincolo de negura, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca).
in seria de Opere, tiparita in anii '50 sub supravegherea autorului structura volumului e aceeasi cu a primei editii; alte editii postbelice adauga la cuprinsul volumului initial (variind si ordinea) cateva povestiri, majoritatea din Istorisiri de vanatoare (1937), preluate si acolo din Departari (1930).
Asemanator stau lucrurile si cu Imparatia apelor (1928), complementul halieutic al aventurii cinegetice din Tara, cu care impreuna formeaza practic o unitate.
"Filosofand sau abandonandu-se incantarii estetice, impresionat de culori si sunete, Sadoveanu taie dnunuri spre un besliarium reprezentativ"
(C. Ciopraga), spre insusi sufletul Naturii eterne. Jurnalele acestor drumuri vor fi Tara de dincolo de negura, imparatia apelor. Valea Frumoasei, Neagra Sarului, Vechime, Departari, Povestile de la Bradu-Stramb etc, dar si nenumaratele pagini ale "viziunii naturale" din Anii de ucenicie, Noptile de Sanziene, Zodia Cancerului etc. - in fond din intreaga opera a lui Sadoveanu Daca aceasta opera povesteste exemplar o arhetipala drama a Cosmosului si a Omului, cu siguranta ca Marea Carte sadoveniana a Naturii (care, la modul ideal, ar reuni textele amintite), surprinde un episod fundamental al acestei drame. Conservator metafizic de adancime (ca si alti reprezentanti moderni ai Traditiei), Sadoveanu dezvolta (sub forma unui "umanism rasaritean", T. Vianu) o vasta teorie a universului, o unica si continua viziune totalizanta asupra cosmosului si devenirii, de la infinitul mic si de la mineral pana la armonia sferelor (Al. Paleologu).
Potrivit acesteia. Natura e prima "epifanic a misterului cosmic".
Cum la inceputul Lumii (sadoveniene) Natura si Spiritul se contineau reciproc, natura "prezinta o frumusete si-o ordine intrinseca, acea «randuiala a firii»" care va fi si "temelia originara a fiintei umane"
(E. Papu).
Intrat mai tarziu in scena, Omul nu e asadar parte a Naturii, ci imparte cu ea (armonios si organic) Creatia varstei de aur, dar se desparte de ea prin blestemul/binecuvantarea constiintei; ireductibili unul la celalalt, ei sunt inextricabil legati intr-un "tot ingemanat".
Totusi, pe fundalul cosmic al Naturii, "societatea si istoria apar in toata precaritatea vremelniciei lor"
(Paleologu): in "tulburatoarele semnificatii hieroglifice [ale naturii] se descifreaza destinul uman scris cu slove-stihii"
(Papu).
Alungate de hybrisul Omului, Spiritul divin si. Natura se vor retrage treptat din Lume. In Kaliyuga starea primordiala a Creatiei mai dainuie doar intr-o Natura in reflux, ce supravietuieste "la vedere" mai mult ca o relicva, in cate un "taram uitat de Timp" in autarhica-i izolare. Aceste taramuri sunt: in general, spatiile exterioare lumii "civilizate"
(la Sadoveanu
In speta spatiul rasaritean, meleag privilegiat care, dincolo de - sau tocmai pentru - "miselia sa", mai pastreaza contactul originar cu divinitatea si cu varsta edenica a cosmosului); in particular(i meridianului romanesc), cateva rezervatii metafizice precum "tara de dincolo de negura", "imparatia apelor", codrul, muntele, Delta, marea - un cosmos magic de forte si corespondente misterioase (intre micro si macrocosmos, intre trecut, prezent si viitor), inteligibile inca pentru initiati, pazitori din vesnicie ai Traditiei si vechilor oranduieli.
Traumatizat ontologic de (de)caderea Lumii si cautand instinctiv o "calc intoarsa" pe firul timpului spre origini, omul modem (sadovenian) se indreapta spre aceste locuri ca spre un (fie si vremelnic) sanctuar in care mai poate descoperi plenitudinea ontologica a inceputurilor Fiintei, departe de spectrul tcmporalilatii, de "teroarea istoriei"
(M. Eliade), de povara constiintei, de nonsensul existentei. Tinand de ontologic si metafizic (chiar religios), nu de psihologie, sentiment sau estetica, "Regresiunea naturista sadoveniana" vine ca "o reactie la instrainarea spiritului"
(Simut), e asadar o urcare la "arhe, la inceputuri. Civilizatia arhaica la care aspira Sadoveanu si a carei structura o conserva nu este rudimentara, ci primordiala, adica nedegradata. Nazuinta la arhaitate nu inseamna involutie sau retrogradare, ci reprezentarea modelului perfect, absolut, arhetipal; este, in fond, o anamnesis platoniciana si presupune mitul eternei reintoarceri"
(Paleologu).
De aceea, natura sadoveniana nu tine de senzatie, nu are nimic bucolic (idilic, sentimental, pastoral, decorativ, pitoresc ele), ci reprezinta componenta primordiala a Realitatii, surprinsa cu toata mareata poezie a bogatiei ei fractalc, a infinitelor ei chipuri. Ea nu e peisaj, ci viziune, iar nostalgia originilor, mitul eternei reintoarceri si "mitul varstei de aur [sunt] centrul iradiant al acestei viziuni"
(G. Calincscu); "nu este obiect de contemplatie estetica [decat secundar), ci optiune doctrinara pentru un mod de viata fericit in primitivitatea si prietenia lui cu natura".
in spatele peisajului se poate intrezari (si) un portret ascuns, caci "din toate vastele si diversele sale descrieri Sadoveanu compune de fapt un autoportret"
(Simut), ,&utorevelare si revelatie"
(Ciopraga) a subiectului marturisitor, cu precizarea (lui Blaga) ca aici subiectul, Mihail Sadoveanu , este insasi natura care se contempla pe sine si se talmaceste singura in termeni supremi de constiinta".
De aceea, nici lirismul nu e unul adaugat, ci consubstantial viziunii si obiectiv (ca emanand din spiritul absolut hegelian).
Daca Questa lui Sadoveanu consta in permanenta cautare a paradisului, acvatic sau terestru, a sentimentului cosmic al existentei (Simut), ocazia si metoda sunt oferite de vanatoare si pescuit, care nu sunt doar niste "exploits" savuroase, ci participa esential la viziune, la proiectul artistic si filosofic sadovenian. Ele sunt deopotriva expresia unui profund sentiment (pasiune), un prilej de reflectie jilosofica, dar mai ales o tehnica soterioiogica de reinsertie in illo tempore, in orizontul plin al Fiintei. Diseminate in substanta povestilor sau stranse (aproape programatic) in cateva texte cu o greutate aparte (Vanatoarea, acum o suta de ani; Aprilie-o clipa; Despre aceasta tara etc), semnificatiile vanatorii (si ale pescuitului) se dovedesc multiple si complexe. Cum din dimineata omenirii "sufletul omului vanator a ramas aproape acelasi", la un prim nivel vanatoarea (si pescuitul) satisfac acest esential instinct ancestral al speciei, reinviind (temporar) in omul modern pe stramosul preistoric pentru care incoltirca prazii insemna totul.
Din cateva povestiri e schitat aici chiar un mic Bildungsroman (ce anunta paginile inrudite din Anii de ucenicie), care infatiseaza initierea copilului intru aceste indeletniciri. Asistam astfel la descoperirea "fiorului necunoscutului"
(prin poveste); apoi la initierea reala (ce retrezeste impulsurile arhaice, "ca si in cei dintai vanatori ai lumii"), care va continua cu lot ceremonialul ca "ucenicie intr-o breasla veche", sub indrumarea unui maestru ("un puscas tanar trebuie totdeauna sa marga subl aripa unuia batran"); dar si la initierea in misterul vietii, in bogatia naturii, in tragismul conditiei umane; revelatia lumii, careia i se adauga cea a eului, se incheie prin descoperirea puterii supreme asupra vietii si a mortii, a puterii de a ucide, dar mai ales de a nu ucide minunile lui Dumnezeu. Cele doua indeletniciri ofera si ocazia afirmarii plenare a individului, degajat din chingile cotidianului si ale contingentului meschin, a exultarii intru libertate si forta (pescuitul "e agerime, vanatul -forta si rezistenta"), a acelei rare bucurii de a te "simti stapan pe timpuri si pe viata", ce vine din contactul nemijlocit cu natura, marca sursa de viata si putere, a constientizarii faptului ca "omul poate fi ci insusi o putere elementara".
Pe de alta parte, lipsite "de cruzimea si foamea ancestrala, vanatul si pescuitul au ramas o patima, o pasiune, ca amorul, o cheltuiala enorma de energic in care [totusi] nu-i decat placere pura", dar una care seduce pentru totdeauna:
"asa inoindu-ma necontenit in clementele primare, voi ajunge pana la asfintitul meu; fiinta mea intreaga se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile; lasam sa patrunda in mine taina tuturor acestor lucruri noua, intra in mine puterea vietii nemuritoare: eram fericit si inconstient ca insasi creatia. Vanatul e sport numai in aceasta ipostaza".
in acest fel, "urmarirea si jertfirea vanatului e mai mult un pretext", scopul fiind "in primul rand natura insasi cu splcndorile-i neasteptate, sub toate luminile anotimpurilor".
in consecinta, si vanatoarea si pescuitul "evolueaza de la instinct la petrecere".
Ele devin o delectare inalta in care la fel de importanta ca si solitudinea se vadeste tovarasia (de breasla) cu spirite alese, ce aduce si placerile rafinate (esentiale pentru Sadoveanu) ale convivialitatii si comeseniei, ale bucatelor si licorilor; se mai adauga "si placuta multamire pe care o ai de la prietenul fara glas care te intovaraseste in expeditiile de vara si de toamna", cainele, nelipsit in aventura (de la Greu Pamantului la Cezar, Kiki sau Tom), tovaras arhetipal a carui prezenta (inclusiv simbolica) jaloneaza (pre)istoria umanitatii sadovenicne. Ca si 'sahul, vanatoarea si pescuitul sunt, asadar, la Sadoveanu nu o distractie frivola, ci un divertisment superior, cu reflexe metafizice, din care nu lipseste totusi ludicul, "patima de joc intelectual proprie geniului sadovenian"
(I. Ncgoitcscu) si acea inconfundabila saga, sofisticai melanj de umor, ironie, tandrete, melancolie si chiar sarcasm. Pretext si subiect al fictiunii prin "palavrele vanatoresti" si pescaresti (primul, poate, in ordine istorica si antropologica), cele doua activitati sunt si o ocazie ideala de a explora statutul povestii ("suspectata" amical de Topirceanu - tovaras de vanatoare al lui Sadoveanu si personaj in Tara - intr-un text cu acelasi nume din 1925, reluat in Scrisori fara adresa).
Povestea devine vehicul predilect al sensurilor hieroglifice ale Lumii. Prin poveste se patrunde in lumea de basm a taramului "de dupa paduri si pacla, [in] tara vanatorilor si a povestilor"; prin ea se face initierea in miracolul etern al Creatiei (naturale si fabulatorii), de unde si tonul adanc-l'auLknerian, nu darz-hemingwayan al relatarii, caci vanatoarea si pescuitul nu sunt aici un simbol al luptei cu datul firii, ci al integrarii /"«/apartenentei la aceasta. Traind (ca si Povestile unui vanator de Turgheniev, iubite si traduse de Sadoveanu) in zodia trecutului si a amintirii ("Cum, prietine? Nu-ti mai aduci aminte".
Mirajul), doar povestea ("nemuritoare") supravietuieste povestitorului; alinand trecerea si infrumusetand "putin lumea aceasta ajunsa asa de ticaloasa si de banala", ea e "cinematograful veacurilor trecute".
Structura povestilor e practic invariabila: ocazia (si ceremonialul rostirii); intamplarea; meditatia generalizatoare; concluzia (metaforica si lapidara).
Din perceptiv (initial, cand domina senzatia) Sadoveanu devine reflexiv, "perceptia frusta si reflexivitatea combinandu-se intr-un lirism filosofic, aliaj apt sa duca de la suprafete la realitati profunde. Cu varsta, orizontul sensibilitatii se va intregi cu ideea; contemplatia se innobileaza prin atitudine".
Exista, asadar, "un Sadoveanu elementar [care] jubileaza corporal in fata materiei", dar si un "alt Sadoveanu spiritualizat, deschis spre etern" (Ciopraga); daca "primitivul" Creanga nu (mai) vede natura, iar romanticul Hogas o (se) redescopera (in ea), Sadoveanu o spiritualizeaza. Eternitatea naturii aminteste mai ales efemeritatea omului, caci, ignorand constiinta, edenica lume nattirala nu cunoaste drama (pierind se innoieste, vesnic aceeasi si totusi alta, sublim indiferenta la individualitati).
Sfasiat in schimb intre "frumusetea vesnic schimbatoarelor lucruri si jalea scurtei si trecatoarei vieti"
(cum va spune scriitorul la primirea in Academie), omul (sadovenian) are permanent constiinta "existentei tragice"
(D. D. Rosea), acceptandu-si (Iara faustism) Marea (Pe)Trcccrc cu un "eroism al resemnarii"
(I. Frunzetti).
"Reveria nostalgica devine [astfel] un stil, consolidand treptat o atitudine"
(Ciopraga), caci "desi comunica predominant sentimentul unei statornicii a inceputurilor, in opera sadoveniana totul curge heraclitian. Istoria omenirii, regnul vegetal sau animal, mineralul, viata sunt o imensa si lenta curgere. Fiinta si lucrurile au cazut sub vremi, iar proza lui Sadoveanu [limba insasi ce "inventeaza o cantabilitate molcoma"] transcrie murmurul sau susurul curgerii lor"
(Simut).
Concomitent cu cartea estetica (a senzatiei si a pasiunii) si cu cartea existentiala (morala si filosofica) mai exista in Tara si o carte metafizica (mitica si religioasa), a cautarii timpului pierdut (regasit in "vesnicele plaiuri ale vanatorii" si pescuitului).