TANASE SCATIU - Roman de Duiliu Zamfirescu, al doilea din ciclul Romanului Comanestenilor, aparut in revista "Convorbiri literare", nr. 1l-l2 din 1895 si l-2 din .
In volum e publicat in 1907, cu o prefata a autorului. El reprezinta materializarea unei idei mai vechi, formulata intr-o scrisoare catre T. Maiorescu din 1891:
"Eu socotesc ca niciodata societatea romaneasca nu a infatisat un mai mare interes din punct de vedere literar.
Pe temeliile unei idei politieo-sociale a raposatului Bratianu, s-a ridicat o lume aproape noua: lumea arendasilor. La inceput desculti, si prin urmare liberali, deveneau treptat conservatori, cu cat isi mareau averile".
Proiectul noului roman se contureaza abia o data cu publicarea Vietii la tara si in acest stadiu el se intitula Viata la oras. Ulterior, inca in stare de proiect, i se da titlul definitiv, Tanase Scatiu. Din scrisoarea care anunta acest lucru se deduce preponderenta pe care personajul titular o va dobandi in raport cu celelalte, reluate si ele din Viata la tara. Tincuta si Mihai, precum si caracterul tezist al romanului:
"Am sa judec pe parlitii de arendasei, ajunsi bogati, deveniti factori politici, falsi in intaia si a doua generatie".
O data cu schimbarea titlului, Zamfirescu renunta ia ideea de fresca a vietii citadine, ca replica la cea rurala, o asemenea intreprindere depasind, se pare, si dotarea si ambitia sa. Va realiza, in schimb, imaginea critica a arendasimii, reprezentand cea mai caracteristica manifestare a parvenitismului in momentul istoric respectiv, simbolizata printr-un reprezentant tipic al ei, Tanase Scatiu.
In locul unei fresce a "vietii la oras", avem mai degraba o "fiziologie" a "ciocoiului nou", "cea mai ampla fiziologie din literatura romana"
(I. Adam).
In orice caz, dimensiunile reduse, focalizarea interesului pe un singur personaj, concentrarea actiunii in jurul unui episod central i-a determinat pe unii comentatori sa considere Tanase Scatiu mai curand o nuvela. Actiunea este plasata la aproximativ opt ani dupa cea din Viata la tara. Pivotul ei il reprezinta vizita unui ministru in orasul unde si-a stabilit resedinta "boierul" de la Balta, ajuns om politic iniluent. Acesta isi sporise averea si reusise sa parvina in randurile boierimii, prin casatoria cu Tincuta Murgulet. Alte afaceri, evident, inavuabile, ca exploatarea neomenoasa a muncii taranilor, camataria, traficul de influenta etc, au facut din el cel mai bogat om din oras. Aici are o resedinta pe masura grandorii afisate, imbinand luxul si rafinamentul, cam greu de explicat la primitivul Scatiu, cu meschinaria. De altfel, scriitorul il caracterizeaza direct, "zgarcit si fanfaron".
Lui ii revine cinstea de a gazdui pe ministru, prilej pentru autor de a zugravi critic, exagerand caricatural, pe notabilii orasului, mai intai la gara, apoi la bancherul transformat in chiolhan din casa lui Scatiu. Acestea, ca si alte scene din roman, au mai ales un rol demonstrativ, urmarind sa reliefeze sub cat mai multe fatete caracterul protagonistului. Interesul pentru viata morala depaseste pe cel acordat aspectelor sociale.
Ca intr-o veritabila fiziologie clasica. Scatiu nu a cunoscut in plan moral nici un fel de schimbari de-a lungul celor doua romane. Doar imprejurarile exterioare si prilejurile de manifestare au devenit mai numeroase si mai variate. Personajul e urmarit mai ales in relatiile familiale. Ajuns ginere al boierului Dinu Murgulet, in imprejurari evocate in treacat si neconvingator de catre autor, viata lui de familie se infatiseaza ca un permanent razboi de hartuire impotriva socrului, a sotiei si chiar a micutei Zoitica, singura lui fiica, "neam al diacului", cum o numeste din primul capitol, inrudirea, departe de a rezolva conflictul, ce parea ireconciliabil in romanul anterior, dintre mitocanul Scatiu si boierii Murgulet, il acutizeaza. Ajunsi la mana lui, acesta Ie face viata un iad. Uneori involuntar, jignindu-i doar prin badarania lui funciara. De obicei, ii terorizeaza insa cu intentie, intr-o pornire de razbunare, izvorata dintr-un complex de inferioritate. Cea mai la indemana este sotia sa, tanara si gingasa Tincuta, fata de care nu da niciodata vreun semn de afectiune. S-a casatorit cu ea pentru a parveni, dar si pentru a-l umili pe "fodulul", boierul de la Ciulnitei. Cu sotia vorbeste totdeauna ironic, o jigneste, pe ea si pe rudele ei, este violent si brutal.
Preocuparile si conduita Tincutei, muzica, lectura, simtul frumosului, vorbirea ingrijita il irita, accentuandu-i constiinta de mojic iremediabil pe care, neputand-o depasi, si-o asuma cu ostentatie. Complexul de inferioritate al lui Scatiu rabufneste in dispret fata de boierii lipsiti de spiritul sau intreprinzator, aducator de bani si putere. La reprosul Tincutei ca vorbeste urat, el raspunde:
"Se poate; asa stiu eu sa vorbesc, si-mi merge bine. D-voastra, care vorbiti frumos, va mancati averile ca pacatosii".
La moartea prea timpurie a sotiei, durerea lui Scatiu, simulata, se manifesta zgomotos si teatral. Razboiul lui nu s-a terminat insa, fiindca adevaratul dusman este Dinu Murgulet. Cu acesta continua un conflict mai vechi, manifestat atat pe plan psihologic, cat si economic si social. Batran si bolnav, conu Dinu este torturat mai intai indirect, prin suferintele provocate Tincutei, care-i amintesc dureros vinovatia de a fi consimtit la mezalianta.