TANASE SCATIU - Roman de Duiliu Zamfirescu, al doilea din ciclul Romanului Comanestenilor, aparut in revista "Convorbiri literare", nr. 1l-l2 din 1895 si l-2 din .

In volum e publicat in 1907, cu o prefata a autorului. El reprezinta materializarea unei idei mai vechi, formulata intr-o scrisoare catre T. Maiorescu din 1891:

"Eu socotesc ca niciodata societatea romaneasca nu a infatisat un mai mare interes din punct de vedere literar.

Pe temeliile unei idei politieo-sociale a raposatului Bratianu, s-a ridicat o lume aproape noua: lumea arendasilor. La inceput desculti, si prin urmare liberali, deveneau treptat conservatori, cu cat isi mareau averile".

Proiectul noului roman se contureaza abia o data cu publicarea Vietii la tara si in acest stadiu el se intitula Viata la oras. Ulterior, inca in stare de proiect, i se da titlul definitiv, Tanase Scatiu. Din scrisoarea care anunta acest lucru se deduce preponderenta pe care personajul titular o va dobandi in raport cu celelalte, reluate si ele din Viata la tara. Tincuta si Mihai, precum si caracterul tezist al romanului:

"Am sa judec pe parlitii de arendasei, ajunsi bogati, deveniti factori politici, falsi in intaia si a doua generatie".

O data cu schimbarea titlului, Zamfirescu renunta ia ideea de fresca a vietii citadine, ca replica la cea rurala, o asemenea intreprindere depasind, se pare, si dotarea si ambitia sa. Va realiza, in schimb, imaginea critica a arendasimii, reprezentand cea mai caracteristica manifestare a parvenitismului in momentul istoric respectiv, simbolizata printr-un reprezentant tipic al ei, Tanase Scatiu.

In locul unei fresce a "vietii la oras", avem mai degraba o "fiziologie" a "ciocoiului nou", "cea mai ampla fiziologie din literatura romana"
(I. Adam).



In orice caz, dimensiunile reduse, focalizarea interesului pe un singur personaj, concentrarea actiunii in jurul unui episod central i-a determinat pe unii comentatori sa considere Tanase Scatiu mai curand o nuvela. Actiunea este plasata la aproximativ opt ani dupa cea din Viata la tara. Pivotul ei il reprezinta vizita unui ministru in orasul unde si-a stabilit resedinta "boierul" de la Balta, ajuns om politic iniluent. Acesta isi sporise averea si reusise sa parvina in randurile boierimii, prin casatoria cu Tincuta Murgulet. Alte afaceri, evident, inavuabile, ca exploatarea neomenoasa a muncii taranilor, camataria, traficul de influenta etc, au facut din el cel mai bogat om din oras. Aici are o resedinta pe masura grandorii afisate, imbinand luxul si rafinamentul, cam greu de explicat la primitivul Scatiu, cu meschinaria. De altfel, scriitorul il caracterizeaza direct, "zgarcit si fanfaron".

Lui ii revine cinstea de a gazdui pe ministru, prilej pentru autor de a zugravi critic, exagerand caricatural, pe notabilii orasului, mai intai la gara, apoi la bancherul transformat in chiolhan din casa lui Scatiu. Acestea, ca si alte scene din roman, au mai ales un rol demonstrativ, urmarind sa reliefeze sub cat mai multe fatete caracterul protagonistului. Interesul pentru viata morala depaseste pe cel acordat aspectelor sociale.

Ca intr-o veritabila fiziologie clasica. Scatiu nu a cunoscut in plan moral nici un fel de schimbari de-a lungul celor doua romane. Doar imprejurarile exterioare si prilejurile de manifestare au devenit mai numeroase si mai variate. Personajul e urmarit mai ales in relatiile familiale. Ajuns ginere al boierului Dinu Murgulet, in imprejurari evocate in treacat si neconvingator de catre autor, viata lui de familie se infatiseaza ca un permanent razboi de hartuire impotriva socrului, a sotiei si chiar a micutei Zoitica, singura lui fiica, "neam al diacului", cum o numeste din primul capitol, inrudirea, departe de a rezolva conflictul, ce parea ireconciliabil in romanul anterior, dintre mitocanul Scatiu si boierii Murgulet, il acutizeaza. Ajunsi la mana lui, acesta Ie face viata un iad. Uneori involuntar, jignindu-i doar prin badarania lui funciara. De obicei, ii terorizeaza insa cu intentie, intr-o pornire de razbunare, izvorata dintr-un complex de inferioritate. Cea mai la indemana este sotia sa, tanara si gingasa Tincuta, fata de care nu da niciodata vreun semn de afectiune. S-a casatorit cu ea pentru a parveni, dar si pentru a-l umili pe "fodulul", boierul de la Ciulnitei. Cu sotia vorbeste totdeauna ironic, o jigneste, pe ea si pe rudele ei, este violent si brutal.

Preocuparile si conduita Tincutei, muzica, lectura, simtul frumosului, vorbirea ingrijita il irita, accentuandu-i constiinta de mojic iremediabil pe care, neputand-o depasi, si-o asuma cu ostentatie. Complexul de inferioritate al lui Scatiu rabufneste in dispret fata de boierii lipsiti de spiritul sau intreprinzator, aducator de bani si putere. La reprosul Tincutei ca vorbeste urat, el raspunde:

"Se poate; asa stiu eu sa vorbesc, si-mi merge bine. D-voastra, care vorbiti frumos, va mancati averile ca pacatosii".

La moartea prea timpurie a sotiei, durerea lui Scatiu, simulata, se manifesta zgomotos si teatral. Razboiul lui nu s-a terminat insa, fiindca adevaratul dusman este Dinu Murgulet. Cu acesta continua un conflict mai vechi, manifestat atat pe plan psihologic, cat si economic si social. Batran si bolnav, conu Dinu este torturat mai intai indirect, prin suferintele provocate Tincutei, care-i amintesc dureros vinovatia de a fi consimtit la mezalianta.

Apoi, prin sechestrare si deposedarea violenta de toate bunurile sale. Planurile lui Scatiu, in ceea ce-l priveste pe batranul boier, sunt de-a dreptul criminale. Temperamentul violent, lipsit de orice frana morala, il face sa comita acte bestiale. Daca injuraturile si bataile aplicate slugilor si brutalitatea cu cei din familie fac parte din cotidian, scena impuscarii calului naravas, care l-a "compromis" in ochii ministrului^ pare al unui nebun, al unei fiinte subumane.

In romanul anterior, Sasa si Matei se amuza de fanfaronada lui Scatiu, iar pe Tincuta 0 pufneste rasul.

Acum, cand il cunosc mai bine, el nu mai apare ridicol, ci inspira teama. Dupa scena impuscarii calului, Tincutci "barbatu-sau nu-i mai aparea, ca pana acum, numai mojic, ci nebun furios. Pentru intaiasi dala ii fu frica de dansul".

Aceeasi evolutie o au sentimentele conului Dinu. Deschizandu-si sufletul in fata lui Mihai, el il numeste pe ginerele sau, "mojicul" si "badaranul" de odinioara, "talharul", "banditul", "cainele", "nebunul".

Uneori personajul e coborat pana la treapta zoologicului. Dupa ce pun la calc niste afaceri dubioase, Tanase si Nichitachi, un alt deputat de acelasi calibru moral, "se privira un moment ca doi buhai", iar dupa o gluma indecenta, "cei doi boieri faceau haz nespus, uitandu-se unul la altul, urati si libidinosi ca doi satiri".

in sfarsit, la chiolhanul din casa lui Scatiu, "boierii", "incredintati ca nimic nu ajungea pana la ministru, urlau si schelalaiau ca intr-o menajerie".

Vrand sa petreaca, amfitrionul se dezlantuie grotesc. Dupa ce comanda o chindie, "se dezbraca de frac, scoase cizmele, isi puse mainile in solduri si incepu Ceilalti se facura roata in jurul lui, privindu-l cum pisagea pamantul in varful picioarelor, dand cu calcaiul in scanduri, strambandu-si gleznele, cand afara, cand inauntru, lasandu-se pe genunchi, sarind in sus, de parca intrase Aghiuta in el".



Daca la Sasa Comanesteanu din Viata la tara decorarea interiorului cu obiecte de arta populara este o dovada de rafinament, dansul lui Scatiu denota incapacitatea de a-si depasi originea. O asemenea energie negativa de mare anvergura va fi infranta in cele din urma prin actul disperat de revolta al batranului Murgulet, care declanseaza rascoala taranilor. Este momentul cel mai dramatic al actiunii si totodata finalul romanului.

Considerat adesea mai putin verosimil si tezist, el si-a gasit totusi confirmarea in realitatea istorica. Autorul arc inspiratia de a face ca Scatiu sa fie linsat nu de taranii din Ciulnitei, care ar fi actionat "de dragul boierului", ci de cei din Balta, pe care ii deposedase de pamanturile lor.

In felul acesta, destinul sau apare exemplar in plan social si moral.

In raport cu figura proeminenta a ciocoiului, lumea opusa, a veritabililor boieri, e mai palid conturata. Ca majoritatea eroinelor zamfiresciene din aceasta categorie sociala, Tincuta e inzestrata cu sensibilitate si gratie, cu distinctie si rafinament al gustului. Iata cum o infatiseaza autorul, in asteptarea lui Mihai:

"in fata ei era un fotoliu, alaturi de o masuta, cu un vas subtiratec, elegant, din care se lasa spre dansa o roza inflorita in graba si sfioasa".

Imaginea florii se asociaza cu cea a eroinei. Terorizata de un sot brutal si sadic si iubindu-l fara speranta pe Mihai, Tincutei nu-i ramane decat solutia mortii. Divortul i se pare inacceptabil, iar adulterul este de neconceput pentru aceasta categorie a eroinelor zamfiresciene, care nu depasesc niciodata limitele celei mai desavarsite decente si masuri in comportament.

Prezenta lui Mihai este mai mult un pretext pentru a se dezvalui drama Tincutei. In schimb, figura lui Dinu Murgulet, acum batran si neputincios, care gaseste totusi forta de a-si infrunta calaul, este mai bine conturata decat in romanul anterior, in care ocupase un loc central. Decrepitudinea boierului putea (i interpretata simbolic in plan sociaIvdaca scriitorul ar fi optat pentru un alt final.

In raport cu Viata la (ara, in noul roman tezismul este mai evident si subiectivitatea autorului mai pronuntata. Prin comprimarea unor scene in expuneri narative si expedierea sau eludarea anumitor aspecte sociale, opera apare sumara. Universul evocat, de la cel fizic (actiunea incepe intr-o seara de toamna cu zloata si noroi si continua in frigul iernii), la cel social si moral, este intunecat. Idilicul lasa loc dramaticului. Din punct de vedere stilistic, dominant este limbajul trivial si incult al protagonistului, uneori exagerat pafla la neverosimil. Parlamentar in a treia legislatura, Scatiu rosteste consecvent dipotat!. Acest limbaj contrasteaza cu dictiunea curata si eleganta a celorlalti eroi si a scriitorului, desi el pare a se contamina pe alocuri de vorbirea personajului.

In cadrul ciclului Comanestenilor, Tanase Scatiu se impune mai ales prin relieful personajului principal, marcand un moment de evidenta originalitate in galeria parvenitilor, deschisa prin Dinu Paturica al lui N. Filimon.

Scriitori romani