"TAINELE INIMEI" - Roman de Cristian Teodorescu. A aparut in anul 1988 la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti.
Comentand volumul de povestiri Maestrul de lumini (1985), Liviu Petrescu era de parere ca "jocul metatextual", gustat si de alti prozatori tineri, ar putea fi la Cristian Teodorescu "rodul, doar, al unui mimetism de grup".
Romanul a dat dreptate criticului, fiindca aici, intr-adevar, prozatorul renunta in mare masura la accesoriile textualismului, inscriindu-se mai decis pe linia traditionala a prozei de reprezentare. E de ajuns sa citim incipit-ul pentru a ne da seama ca textul urmareste in primul rand sa creeze iluzia realista:
"Vara, din orasul acestei povestiri aveau loc exoduri zilnice".
Orasul constituie, deci, faptul preexistent pe care povestirea este chemata sa il transcrie, sa il reprezinte. Trebuie spus, de altfel, ca autorul reuseste - poate chiar mai bine decat alti congeneri - sa intruneasca toate conditiile narative de care e nevoie pentru ca efectul de real sa se produca. Orientand comentariul in functie de acest principiu al reprezentarii, vom observa ca, desi "Tainele inimei" este un roman al timpului (Zeitroman), istoricitatea - in felul cum am intalnit-o in proza "obsedantului deceniu" - a devenit o dimensiune secundara. Autorul se limiteaza la o simpla cronologizare a evenimentelor cu ajutorul unor repere ce tin mai mult de viata cotidiana decat de faptul istoric: moda feminina, marcile de automobile care circulau in tara intr-o anume perioada etc. Dar trecerea timpului e sesizabila in primul rand la nivel biologic, ca succesiune a varstelor, ca imbatranire. E semnificativa in aceasta privinta atentia cu care autorul consemneaza modificarile survenite in infatisarea personajelor pe masura ce ele se indeparteaza de tinerete.
Profesorul dc muzica Anghelini "se canea, desi albise doar pe la tample"; Octavian Stanescu se studiaza in oglinda, observand "cateva riduri normale, perciunii putin albiti"; pictorul Poldi "imbatranise brusc: slabise si incepuse sa se scofalceasca si-si pierduse limbutia usturatoare de dinainte"; Mona "se ingrasase putin, isi schimbase pieptanatura: purta coc, n-o mai interesa sa fie in pas cu ultima moda si nu se mai vorbea despre ea ca despre cea mai frumoasa femeie din oras".
Sunt personaje carora autorul se fereste sa le confectioneze un destin exemplar, dand de inteles ca tot ce li se intampla e mai degraba rodul hazardului decat al unor necesitati supraindividuale. Determinarea istorica a vietii face loc unei determinari mai mult psihologice. Adoptand un criteriu formal - cel al pronumelor narative -, vom putea observa ca romanul se desfasoara pe doua planuri principale: unul este al persoanei a doua (tu), iar celalalt este al persoanei a treia (el).
Si din punctul de vedere al reprezentarii se diferentiaza, de fapt, un plan al trecutului, in care se relateaza, printre altele, esecul existential suferit de economistul Octavian Stanescu, si un plan al prezentului, in care aflam despre eforturile de redresare ale aceluiasi personaj. Capitolele scrise la persoana a doua, alcatuind planul prezentului, sunt intercalate celor ce au fost redactate la persoana a treia si formeaza planul trecutului. In acestea din urma, evenimentele sunt notate in succesiunea lor obiectiva, temporal-cauzala, naratorul dorind sa respecte "nesmintit cronologia faptelor".
Cristian Teodorescu a destainuit odata ca romanul sau a inceput prin a li o povestire. Gresim oare cautand aceasta povestire initiala in capitolele ce formeaza asa-numitul plan al prezentului'? Daca nu, atunci inseamna ca partea cea mai intinsa a romanului, conceputa la persoana a treia, a fost elaborata ulterior si are o functie explicativa, constituind un fel de prolog al evenimentelor relatate in ceea ce credem a ti nucleul epic al cartii. Si, totusi, "Tainele inimei" nu este "oglinda" unui singur personaj (cum ar fi povestirea originara daca am citi-o separat), fiindca autorul, nazuind la un roman cat mai stufos, a inmultit enorm numarul eroilor. Mai mult, daca ne luam dupa incipit, rezulta ca ceea ce urmeaza sa citim este, de fapt, romanul unui oras, un fel de cronica.
In care viata colectivitatii e mai interesanta decat aceea a individualitatilor. De altfel, autorul a si inchipuit un cronicar anonim pus sa observe si sa inregistreze cu memoria lui fabuloasa tot ce se petrece in oras.
In ultima instanta, insa, peste toata aceasta arborescenta, compozitia romanului e data de cele doua planuri mari, delimitate foarte clar, atat dupa un criteriu formal, cat si din perspectiva lemporalitatii. Vocatia de romancier a lui Cristian Teodorescu e sesizabila mai ales in priceperea lui de-a face sa treneze actiunea, de-a amana cat mai mult - prin acumulare de fapte - producerea deznodamantului.
Tehnica este una a expansiunilor epice. Trebuie precizat insa ca, oricat de multe si de lungi ar li, acestea nu sufoca niciodata firul epic principal. Meritul prozatorului consta tocmai in faptul ca stie sa le integreze pana la urma in albia povestirii. Dintre personaje, atentia se fixeaza cu precadere asupra lui Octavian Stanescu, pe care autorul il urmareste, ca intr-un Bildungsroman, din anii studentiei si pana la cristalizarea definitiva a personalitatii. intors in orasul natal dupa terminarea studiilor, eroul se confrunta cu eroziunea morala exercitata lent si insidios asupra lui de catre mediul in care s-a decis sa traiasca pentru o vreme. La inceput, ajungand "seful aprovizionarii" la intreprinderea unde lucra, hotararea lui de-a se intoarce cat mai curand la Bucuresti ("nu dorea sa devina o personalitate locala") incepe sa slabeasca. Se casatoreste cu Mona, cea mai frumoasa femeie din oras, si se straduieste sa fie pe placul directorului sau, acceptand sa masluiasca cifrele si sa intocmeasca bilanturi cat mai atragatoare. Mai tarziu isi va da seama insa ca nu impartaseste dorinta de chivemisirc, spiritul autoritar, oportunismul si rapacitatea sotiei sale, iar cand seful sau il implica intr-o afacere necurata cu niste subansamblc rebutate, din cauza careia un om este schilodit, Octavian Stanescu e cuprins de o "senzatie de sufocare", de "sentimentul ca daduse gres".
Dorinta de a fugi din aceasta lume e insa tardiva, ea nu mai poate fi dusa la indeplinire decat dupa ce eroul va plati pentru disolutia morala de care s-a lasat, totusi, atins. Autorul nu pierde ocazia sa descrie, in felul lui Marin Preda, lumea joasa, a baracilor, a soferilor ce discuta cu briceagul pe masa etc.
Recunoastem deci in destinul lui Octavian Stanescu aceeasi tipologie a omului sfarsit pe care am intalnil-o si in cateva povestiri din Maestrul de lumini. Deosebirea este insa ca, in ultimele pagini, eroul romanului gaseste totusi drumul anevoios al redresarii, al intoarcerii printre oameni.
