In introducerea intitulata "Nu plangeti ca n-a murit, ci doarme", protagonistul romanului, Tache Vladescu, isi explica complicatul statut de personaj fictional de gradul al doilea, pe care un Autor il stimuleaza sa iasa din lumea unei "carti" (fie ea roman de aventuri sau roman picaresc) si sa-si retraiasca o alta viata iluzorie, in marginile unei alte fictiuni, ale carei date ii sunt deja cunoscute:
"Autorul si-a inchipuit viata mea, a avut cheful si rabdarea sa-si inchipuie cum ar putea fi o viata, a cuiva, si momindu-l, intinzandu-i pe tava faptele, l-am atras inspre mine (), l-am prins intr-o capcana uriasa si trista, fiindca ce altceva putea fi viata mea decat o capcana.
In care te poti simti o vreme liber si fericit si mandru de cotrobaiala pe care ai inceput-o."
In asteptarea Autorului, venit "cine stie de unde, din ce Galilee", sa-l resusciteze, personajul reflecteaza la suprematia pe care o are asupra acestuia, dar si la rolurile lor ce pot fi oricand schimbate: "As putea sa-i rad in nas (). Nu o fac totusi, chiar daca aceasta putere sta in mainile mele, iar slabiciunea in mainile lui. Fiindca asa cum eu sunt mort, iar el este viu, eu sunt personaj, iar el Autor, toate acestea ar putea fi invers."
Astfel, Tache isi va asuma inca o data rolul de personaj, dar cunos-candu-si toate detaliile destinului va trai viata ca pe un vis. iesind de sub legea timpului, spatiului si ponderabilitatii: "Nu trebuie sa ne batem capul cu ce-o sa facem dupa asta" este fraza cheie a unui epos al asteptarii, rabdarii, gesturilor amanate, al plictiselii si al indiferentei fata de ceea ce va fi.
"Ca si cum ar fi baut din apa uitarii ori, si mai sigur, ca si cum ar fi fost visati borgesian de altcineva si ar fi stiut asta, personajele principale, ca si «naratorul», scutite de a se ilustra prin fapte si actiuni, sunt neostenit adormite, au privirea uituca si zac in picoteala si lene, «tacand si flecarind si band cafele si mancand dulceturi si asteptand sa se insereze si chiar motaind din cand in cand»" (Eugen Negrici).
Parodie a personajului picaresc dar si a celui din romanele de aventuri, Tache isi deapana firul amintirilor sau se lasa trait cu plictiseala si lehamite, alcatuind alaturi de boier Lapai si de fratele lui. Piticul, un adevarat "comando al lenei" (Eugen Negriei). Povestea lui incepe in vreme ce se afla in pantecul mamei sale. Nasterea ii este marcata de o "zodie nenorocita" (dintr-un secol "ceva si mai nenorocit") si de mugetele unei vaci cazute intr-o groapa. Tatal bucuros ca are un mostenitor il da repede uitarii, copilul continuand sa creasca "pocit cum nu se poate mai rau". "Priveam stramb si, cercetandu-ma atenta, mama descoperi ca am un picior mai scurt". Mai tarziu, cand incepe sa vorbeasca, se dovedeste a fi si balbait. Dupa ce-i moare tatal, pe care el insusi il vede spanzurat, Tache este dus ucenic la o farmacie din oras, tinuta de un evreu, Isaac Hertog, unde copilul este obligat sa experimenteze licorile preparate de maestru sau sa invete pe de rost vaste volume de medicina si tratate de filosofic Cartierul evreiesc fiind asediat si farmacistul ucis, Tache se va intoarce pe mosia parinteasca, unde asista la petitul mamei sale. Aici il va cunoaste pe boier Lapai, alaturi de care va petrece nenumarate momente de plictiseala si asteptare.
Cand Vaucher si Mamona cel Tanar il sechestreaza pe Mamona cel Batran (alesul mamei lui Tache) intr-o camera, Tache, boier Lapai si fratele acestuia, Piticul, ce devin nedespartiti, vor sapa un tunel pana-n camera batranului, nu insa pentru a-l salva ci a-i tine de urat in asteptarea mortii ce "pare departata si lunga si nu poate ajunge la vremea ei"(Eugen Negriei), asteptare ce pentru ei e echivalenta cu o lupta: "Si gandindu-ne la lupta pe care o dusesem impotriva celor doi, daca asteptarea si visarea pot fi numite lupta, si, stiind ca asteptarea si sporovaiala noastra pot fi numite chiar asa. Dupa cum si asteptarea celor doi, a lui Mamona cel Tanar si a lui Vaucher prelungita la nesfarsit de masurarea pamantului inghetat, tot lupta s-a numit sau asa am hotarat noi s-o numim. Dar ei, stiind despre nesfarsirea asteptarii si noua placandu-ne tocmai nesfarsirea asta."
Cercul celor trei prieteni se va rupe in momentul in care, hotarati sa se alature revolutiei lui Tudor Vladimirescu, dar ajungand prea tarziu, trag la un han unde Piticul este ucis intr-o lupta stupida, dar care, in imaginatia lui Tache, capata proportii homerice.
In finalul romanului, Tache apare din nou la mosia Malura, de aceasta data matur, alaturi de Flora, care e insarcinata. Potrivit datelor inscrise in destinul, sau, care ii este foarte cunoscut, Tache asteapta intalnirea cu Mamona cel Tanar, care-l va ucide in aceeasi casa in care-si ucisese tatal, pe Vaucher si pe mama lui Tache.
Desi are constiinta propriilor limite (nu poate iesi in afara destinului prescris intr-o alta carte), Tache nu se revolta, ci o accepta din plictiseala, lene si indiferenta, observand, descompunand si dilatand ceea ce vede prin ochii intredeschisi de somn, rezultatul fiind caricaturile savuroase sau descrierea tampa, dar plina de haz, a unor gesturi sau intamplari. Cum Tache nu poate fi conceput in afara celor doi, boier Lapai si Piticul, iata o extraordinara si condensata fisa de portret pe care o face Eugen Negriei celor trei personaje: "Boierul Lapai e un fel de Tandala urmuzian, somnolent si confuz, un calcator in strachini specializat in constatarea evidentei. Fratele lui, Piticul, pare a fi eminenta cenusie si cel mai activ dintre cei trei «viteji» doar fiindca are energia sa completeze gandul nespus sau abandonat, din indolenta, la jumatate al celorlalti. Acest Achile de doua palme, ia, din cand in cand, decizii imprevizibile si marete, dar privite cu suspiciune de ceilalti (). Cel de-al treilea membru al acestui comando al lenei pentru care orice amanare a infrangerii reprezinta o splendida izbanda, e insusi boierul oltean Tache Vladescu. Desi isi deapana viata (fie si din mormant) si e privit in evolutie, ramane in memoria cititorilor ca un Oblomov balcanic, inecat in lentoare si indecizie".
