Personajul principal, care deschide si inchide figurativ naratiunea, este Susteru, reprezentativ pentru lumea satului, simbol al suferintei acesteia, dar si al sperantei, al increderii in permanenta vietii. Prezentat in debutul nuvelei, gesturile, starea, pshihologia personajului sugereaza situatia dramatica a colectivitatii. Pentru ca "nu mai vazuse un pic de tutun de patru zile", Susteru, cu gesturi lente, ca intr-un ritual al asteptarii, isi umple luleaua cu frunze de iedera uscata de pe fatada casei. Retragerea in somn pare un mijloc de supravietuire: "Avea ochii carpiti de somn, fiindca, desi era trecut de amiaza, abia se sculase din pat."

Obsesia foamei nu-l paraseste nici in vis. Secventa onirica, in care personajul devine narator, are valoare compensatorie: "Avea pofta sa manance o legatura de laptuci: dormind, visase c-a plouat si ca i-a inverzit gradina de zarzavat", iar notarea gandurilor ii subliniaza psihologia: "Se vede treaba, isi zicea, ca visele se nasc in stomac si urca sa moara in gura".

Constatand ca familia lipsea de acasa, imprastiata prin sat dupa mancare "ca faina orbilor", iese in drum "mic si slab, cu camasa atarnandu-i peste pantalon? si coboara, prin satul aproape pustiu in lumina soarelui de amiaza, la rau. Aici va ramane cantonat, ca intr-un spatiu al iluziei, al mirajului. Desi peisajul descompus de caldura pare lipsit de viata (raul se intindea "ca o omida cenusie", malul era pietrificat, "aliorul se incolacea de caldura"), Susteru privind "linia maluluf' e incredintat ca va vedea si "linia apei". Daca malul si albia exista, ca si amintirea gradinii de zarzavat din anii buni, trebuie sa vina si apa. Susteru are parca darul ascuns de a intui prezenta apei. El "zgarie cu varful piciorului o cruce in nisip", ca un gest ritualic de chemare a apei, rememorand credinte si practici stravechi cunoscute din copilarie cand, sub crucea facuta pe pamant, era incredintat ca galgaie un izvor, personajul integrandu-se astfel unei colectivitati arhaice, pastratoare de credinte si ritualuri magice. Si amintirea branduselor albe "ca stropii de lapte cazuti in sistar", alaturi de visarea si chemarea ploii constituie acumulari ale sperantei personajului.

Lui i se arata calaretul vestind "ca a plouat la munte, vine garla". Dupa o clipa de buimaceala, Susteru interpreteaza mesajul sub impresia senzatiei: "i se paru ca-l loveste in fata racoarea apelor pornite de la munte" -, si pregateste iluzia colectiva. impartaseste tuturor vestea si iluzia in care crede: "Peste o saptamana mancam laptuci", isi scoate luntrea tarand-o la rau si participa febril, alaturi de sateni, la pregatirea ritualica a intampinarii apei.

Tensiunea personajului se interfereaza cu cea a satului: "se facu foc de suparare" pe batranul care intindea carligele la undit, riscand "sa sperie pestele din prima zi'. Cand ceilalti isi pierd rabdarea, doar Susteru vede si aude linia apei, punand urechea la pamantul care ramane insa tacut.
Ca un adevarat conducator de grup, organizeaza expeditia cetei de calareti spre izvorul apei, sub lumina lunii ce rasarise "galbena si valurita ca obrazul unei batrane", facand sa dispara contururile peisajului, dandu-i reflexe fantomatice, halucinante. Pe masura ce iazurile morilor la care ajung sunt fara apa, speranta piere si oamenii abandoneaza treptat calatoria. Doar Susteru crede ca "mai sus, la morile celalalte, acolo trebuie sa mer-' gem". El se delimiteaza astfel de ceata de calareti si, ca un cavaler al sperantei, ramane sa strabata drumul pana la capat. Idealist dar consecvent, el infrunta singur necunoscutul, incredintat ca "in sus, pe albia raului' exista un dincolo de nisipuri, ca apa, viata, nu poate sa dispara.

Mesajul nuvelei este intruchipat de un personaj creionat de sensibilitatea lirica a prozatorului.

Scriitori romani