SUITELE TRANSILVANE - Volum de versuri de Andrei Zanca.
Publicat in colectia "La steaua. Poeti optzecisti", a Editurii Axa, Botosani, 2000. Reuneste peste 130 de poeme, selectate din intreaga creatie a poetului, de la debutul cu Poemele Nordului (1982), la Un strain in barlogul lupilor (1994), Elegiile din Regensburg (1994), Euroblues (1995), Dupa-amiaza cu branduradi (1997), Noptile franciscane (2000).
Cuprinde si o Fisa bio-bibliogra-fica, urmata de Referinte critice.
Culegerea de fata verifica o caracterizare facuta de Radu G. Teposu inca la debutul poetului cu Poemele Nordului (1982):
"Dupa ce-a scris, la inceputuri, in genul «furiosilor». Andrei Zanca a sfarsit () prin a se lasa bantuit de un freamat elegiac de cea mai aleasa speta. Poemele sale desfasoara superbe proiectii ale reveriei, in care fragmentele de realitate stau alaturi de reprezentarile fantaste. Observatia si disertatia fuzioneaza in discursul elastic si proteic, amintirea trecutului asalteaza prezentul imaginatiei.
Privirea e un pretext pentru rememorare: propulseaza inchipuirea inspre un spatiu himeric, stapanit abil, prin exercitii de persuasiune".
Ca lucrurile stau, in esenta, asa o atesta aproape fiecare text, pana Ia versurile cele mai recente - proba de unitate organica a viziunii, de natura sa contureze un profil distinct si durabil acestei poezii. Simplificand, s-ar pulea spune ca Andrei Zanca practica, in parte, o "poezie de notatie", atenta la concretul imediat, indeosebi peisagistic. Precum un ciclu din cartea de debut, multe dintre poemele ulterioare s-ar putea intitula "trunchiuri si ilustrate", universul imaginar fiind populat majoritar de elemente de peisaj silvestru, de obicei autumnal sau hibernal, propice desfasurarii, mai intotdeauna ample, rapsodice, a unui discurs de culoare elegiaca. Nu lipsesc nici fragmente de ambianta citadina, colturi de interior domestic, cu obiecte familiare, imagini rechemate in memorie ca in voia hazardului, ce emana un fel de halou nostalgic, de emotie difuza, facand sa comunice straturi de timp, spatii geografice, realitatea imediata si trecutul scufundai in memorie, - cum se intampla in poezia Cum ochii mei (fosta Elegie I, din Un strain in barlogul lupilor), care ofera aproape un fel de diagrama a relatiei reciproce eu-lume:
"cum ochii mei deschid acest peisaj
pe care auzul il inchide intr-o ploaie de vara
asemeni drumul
pe care se asterne aceasta dintotdeauna tristete fara de voie
nestiind unde si incotro".
Sau, ca in Acolo in camp (ce reia, cu mici modificari, poemul Refugiu, din acelasi volum):
"acolo in camp inghetul mai dainuie
si nimic nu impiedica
raul sa se desprinda
de acest poem atat de
zadarnic intre glasul pasarii si colina indiferenta
de pajiste, padurea refuzand orice refugiu, orasul
relragandu-sc incet din sine, apele
alunecand tacute
intr-un sentiment de orizont al iernii, sa ramai
la o rascruce a frigului, intinderi
risipindu-se in jur
pe nesimtite
sa-ti parasesti acolo imaginea insingurarii dcrulandu-se in gol
sa oferi azil ultimelor ramasite ale gerului".
Desfrunzirile si ploile ce hasureaza tablourile de toamna, frigul incremenind arborii si invitand la contemplatie si rememorare, atmosfera mai curand cenusie si, mai rar, de declin al luminii solare, jocul tensional dintre miscarea de faramitare, risipire, putrezire lenta si, pe de alta parte, inghetul solemn al formelor sunt deopotriva date ale lumii exterioare si ale celei launtrice:
"rasfirarea de singuratate a cararii
la capatul careia ma va astepta poemul sau moartea", "sa iei parte la agonia luminii
intr-o dupa-amiaza insorita, nemiscat
pana la molcoma afirmare a intunericului, incat tu
insuti sa inchizi ochii peste
inserarea mult mai mare din tine
oglinda tot mai instrainata laolalta cu umbrele
mai speriate ale frunzelor, acum pe zid in octavele susurand peste lucruri /sa simti cum o data cu insinuarea ci printre rafturi
tu insuti devii un manual de nostalgie"
Puntea de legatura e asigurata de motivul recurent al privirii, care situeaza obiectul la distanta convenabila contemplatiei, pentru a-l recupera imediat, avand parca nevoie mereu de o prima miscare de indepartare care sa provoace impulsul invers, de reasamblare a ecourilor lumii intr-o subiectivitate "nocturna", calificata frecvent sub semnul "haului"
("haul din tine", "haul din noi", "un sclipat de gand in haul din tine"):
"privirea ce naste aceasta imagine
in care glasul tau
se scufunda o data cu ploaia", "pasarea sfarsind inghetata in latul din ochii tai", "un dincolo inaltandu-se
din abisul pupilei", - sau, ca in poemul Daca ne-am indeparta pe-o pajiste (preluat din Elegiile din Regensburg), aceste versuri in care jocul dintre contemplator si contemplat devine expresiv pentru mecansimul insusi de constructie a poemului:
"daca ne-am indeparta pe-o pajiste
- privindu-nc adastand pe-o banca
cine ar fi cel adevarat
eu, cel privit
ori eu insumi, privitorul
adiat de ierburi?" Acest proces de coagulare a poemului este mereu vazut intr-o osmoza semnificativa cu datele peisajului, in miscarea solidara dintre cuvant si obiectul sau:
"dupa cum cuvantul copac se aila mereu intre tine si trunchi
bland in asprimea-i, ramuri si frunze
orice cuvant abia insailat isi ademeneste deja umbra
si totul sc-mbina in varlejul drumului nostru intors // ori poate dumnezeu vrea
ca setea-nc intru tanjire
sa-L devina aievea".
Alte teme lirice, precum memoria, amintirea si imaginatia, sunt atrase firesc in circuitul poiesisului, intre faptul real imediat, notat ca atare, si proiectia lui in trecui asigurandu-sc o circulatie continua si, tot asa, in prezentul discursului traiesc urmele timpului revolut:
"un petrecut aburind a rostire si memoria insotindu-ma", "ploua in memoriam si ploua in absente, unde
orice moartc-i fisurata la reintoarcere", "timpul sangelui manandu-nc departe // auzul trezit de inchipuire", "curgerea inspre nord a arborilor // sangele preschimbandu-se in memorie" Poetul insusi se defineste drept un "culegator in lanurile memoriei", lot atat cat un seismograf al celor mai line miscari din lumea obiectelor, astfel incat momentul trait devine ambiguu, multiplu reverberant, exprimat ca stare sufleteasca, "sentiment" transferat in si dinspre peisaj:
"un sentiment de zariste
in care susura trecute ierni
prin care ne-ntampina cei disparuti // totul adasta in noi".
Aproximat in figurile inghetului si ale fragmentarii, risipei, murmurului, acest sentiment este in primul rand al solitudinii eului aflat in cautare dureroasa de comunicare, impartit, cum e, in jocul alternativ de distantare si adeziune, cu o constiinta de exilat, "un ianus
inspre sfarsitul acestui mileniu", cu o fata spre realitatea imediata a unei civilizatii occidentale reci, austere, alienante ("in care dumnezeu intelege numai germana"), si o alta, intoarsa nostalgic catre tara de origine, care nu-i da nici ea motive de satisfactie, neasezata cum e, dupa "o jumatate de veac gri":
"bolnav de romania cand
cand tara-i o taraba in care fiecare vrea un piedestal sa-l salte din zi".
Ipostaza de privitor ca la teatru apare, ca atare, inevitabil - "alte scenarii, alti actori, alte masti" - in fata unei lumi somnolente si dezorientate ~ "aceasta ratacire gradinarita de haos
in care nimeni nu se intreaba de ce
intr-o somnolenta in care tipatul de trezie s-a stins de mult" si care ofera privelistea, intr-altfel dramatica, a necomunicarii si ruinei:
"o mana apuca crucea o arunca in rau
o mana apuca piatra spargand vitraliul
o mana loveste uscandu-se
viata pe etaje, tara scari, fara ascensor
si-n beciuri doar moloz.
acoperisul invapaiat
de luna violata".
O tensiune etica subiacenta alimenteaza discursul cu insertii reflexive, de meditatie amara, de "moralist", asupra istoriei imediate, exprimand "o morala melancolica si revoltata"
(Gheorghe Craciun) si in care "rostirea poetica are aceeasi tensiune cu trairea morali"
(Vasile Gogea).
Discursul e in genere amplu, cu desfasurari simfonice in care se armonizeaza diversitatea vocilor, intr-o compozitie contrapunctica, foarte rar lineara, cel mai adesea urmand cresterile si descresterile starilor tensionale, "combustia spasmatica a trairilor"
(Al. Cistelecan).
Tonul grav nu paraseste niciodata aceste poeme - si el e alimentat de ritmica larga, nu lipsita de accente solemn-ceremonioase, sustinute si la nivel lexical de utilizarea unor termeni cu rezonanta "veche", precum a adasta, a via, raspas, alaturi de forme de proprie remodelare, ca: a paduri, a te nimeni, a nimicui, indorire, a infremata, delumire Ceva din hieratismul unui Trakl si din reflexivitatea elegiacului Rilkc se regasesc deplin asimilate in versurile lui Andrei Zanca, individualaizate si autentificate de pecetea biografiei proprii, in care, cum nota Cornel Moraru, "experienta si livrescul se intrepatrund in sinteza unei formule poetice de factura existentiala de vadita originalitate".
