SUBIECT BANAL - Roman de Ury Benador.
Dupa ce in 1934 aparuse romanul Ghetto veac XX, in care folosind caracterizarea autorului, "traiesc epic vieti individuale si colective specific evreiesti si general omenesti, realitatea ghetto-ului spiritual si a celui geografic, mediul romanesc, veacul", urmatorul volum, Subiect banal, publicat la Editura Universala Alcalay in 1935, putea surprinde prin numarul redus al personajelor, prin intensitatea ardenta a dramei sufletesti, evoluand intr-un tot mai precipitat ritm interior.
Gestatia fusese indelunga. Autorul afirma intr-un interviu ca si-a intrerupt munca la Ghetto pentru ca "a trebuit mai intai sa ma dezintoxic de Subiect banal, care zace in mine de vreo doi ani".
in 1936, aparea Hitda, scriere complementara Subiectului banal, parca raspunzand unui deziderat formulat de naratorul Ioanei, prin intermediul caruia Anton llolban recomanda o rasturnare a perspectivei narative. "Ar trebui sa-si scrie si ca romanul ei, asa cum il vrea ea si nu cum il transform eu, caci consider pe Ioana egala cu mine si in stare sa-si noteze cele mai impalpabile stari sufletesti.
Din lectura celor scrise de amandoi, un al treilea ar putea sa-si faca o convingere".
Exista in cele doua romane ale lui Ury Benador un astfel de joc de oglinzi apropierea de Patul lui Procust se impune cu autoritate, deformator nu arareori, dar care, prin conjugare, dezvaluie o comuna si mistuitoare drama a cuplului, izvorata din imposibilitatea comunicarii, din solitudinea totala a fiecaruia dintre parteneri. Locvacitatea celor doua personaje, el si ca, in fata foii albe si, mai ales, monolog interior febril al barbatului sunt de nelransferat in raporturile cotidiene cu celalalt. Revelatoare ar putea fi alaturarea, pentru efecte de conslrast, a dialogului infaptuit, atat de sarac, stereotip, superficial, lipsit de orice intelectualitate, densitatii precipitate a interogatiilor sfasietoare, ale fiecaruia in parte, in gand. Tacerea femeii din prima carte, torturanta pentru barbat, se dezleaga abia in al doilea roman, dupa sinuciderea Iui, cand llilda nu mai are un interlocutor.
Subiect banal dezvaluie un prozator modern, pe deplin sincron cu directia de dezvoltare a prozei psihologice romanesti dintre cele doua razboaie mondiale. Ludwig Holdcngraeber, personajul reflector, apartine aceleiasi familii de spirite nelinistite, torturate de incertitudini si avand vocatia suferintei, in marc masura provocata de propria imaginatie exacerbata, de convulsiile nu lipsite de sadica voluptate ale geloziei, precum eroii emblematici ai lui Camil Petrescu, Anton Holban sau Gib Mihaescu. Ury Benador modeleaza minutios un lut provenit dintr-un spatiu sufletesc al Culmilor- disperarii.
In 1934, Emil Cioran, cunoscut si definit de romancier drept un "eseist patetic", marturisea:
"Oare eu nu pot iubi decat distrugandu-ma? Cum de exista in iubirea mea atata neliniste, teama si nesiguranta? Sa fiu inchis complet pentru starile pure?
Sa fie in iubirea mea atata otrava? () Mizeria mea este de a voi sa fiu inselat in dragoste, pentru a avea motive in plus sa sufar".
Este aceasta, in mare masura, si ratiunea zbuciumului tragic si paroxistic al eroului scurtului roman analitic, Subiect banal. Scrisa la persoana I, opera contine confesiunea chinuita a unei constiinte pendulante, tot mai atinsa de morbul orgoliului. Ludwig traieste obsesiv o singura componenta a dimensiunilor interioare, erosul, asezat sub semnul halucinant al geloziei. Fixatia sa, nu straina de patologic -in ciuda faptului ca eroul incearca sa se autoconvinga de normalitatea proprie - este aceea ca orice femeie, sotie sau nu, isi va insela, mai devreme sau mai tarziu, constient sau "in transa", premeditat ori spontan, barbatul. Singure conditiile exterioare nefavorabile pot opri un timp sau doar amana surparea morala a partenerei.
Nu reusita in profesie Holdcngraeber este muzician,
compozitor si instrumentist -, nu existenta unei familii implinite si prin prezenta unui copil, nu o viata sociala normala, nu neaparat mediocra, stau la baza orgoliului sau funciar, ci convingerea lui apriorica dupa care el, lucidul, este in posesia unui adevar absolut, adulterul obligatoriu si universal. Ideea creata si impusa cu obstinatie siesi si mediului inconjurator, Hildci cu precadere, isi are radacinile in credinta sa nemarturisita ca el este un tip neobisnuit, unic prin ceea ce singur vede, cu ochii mintii, dincolo de aparentele general inselatoare. Acestei idei ii sacrifica totul. Ea aduce dupa sine hotararea de a risca trairile spectaculare, favorizandu-le indeosebi prin agresarea verbala neincetata a femeii, insistenta menita sa-i distruga acesteia, partial sau total, personalitatea, spre a-i transfera, aproape hipnotic, propria axioma.
In final, prin abandonul de o sfasietoare tristete al sotiei sale, ar trebui sa se atinga un punct terminus, moment glorios in batalia paroxistica dusa pana atunci de barbat. Confirmarea nu este insa apoteoza scontata pe plan cognitiv, ci il impinge in neant. Ia nebunie si sinucidere. Pretul orgoliului este imens. Naufragiul moral si psihologic al muzicianului de nici 36 de ani este pregatit gradai, cu o savanta dozare. Drama este traita prin intelect si constiinta, dar nu prin suflet. insasi iubirea lui pentru Hilda pare discutabila, afectiunea fiind in criza sau absenta, sexualitatea dovedindu-se, prin disociere, esentiala. Augmentata de instinctul proprietatii, gelozia lui este dirijata, in fond, de periclitarea posesiunii.
Iubeste nu atat ce are, cat, mai ales, ceea ce e amenintat sa piarda.
"Mai rau, insa, decat ca il avea altul [trupul femeii], ma innebunea gandul ca nu-l voi mai avea eu" declara eroul. Framantarile unui om infinit dramatic si nefericit isi au radacinile intr-o structura scmdata, maladiva, supusa fluctuatiilor unui imaginar scapat de sub control.
Regizarea comportamentului personajului, derutant si deconcertant doar in aparenta, are in vedere trepte care il conduc spre ipostaza de victima sigura a propriei inchipuri. Eroul traieste predilect pe un al doilea palier al realitatii, nu al celei obiective, ci al uneia subiective, total supusa tiraniei obsesiilor sale. "Dar mi se intampla des sa traiesc realitati ce se construiesc undeva intr-un laborator tainic din mine si ma cuprind, ma invaluie"; sau, in alta parte:
"Traiam amanunt cu amanunt tot ce trebuie sa se intample dupa ce o surprind. Totul se consuma, insa, in fantezie".
Dedublarea mereu prezenta este intr-un echilibru consecvent periclitat, iar confuzia de planuri anuleaza orice criteriu, orice normalitate. "Cu vreo doi ani inainte de intalnirea mea cu Ivanescu mi s-au copt pesemne in minte primele banuieli ca Hilda ma inseala. Sau ca m-a inselat. Sau ca ar putea sa ma insele. Ceea ce, la urma urmei, e acelasi lucru".
in monologul personajului, apar frecvent reflectii contradictorii, in opozitie, rememorari mereu interogate, supozitii si inchipuiri generate de propria si dezlantuita imaginatie bolnava prin exces. Ipotezele se cer experimentate pana la capat. Aducerea si gazduirea prelungita, in casa, a celui de al treilea, atat de necesar celebrului triunghi conjugal, asedierea femeii prin denaturarea cu buna stiinta, a dimensiunilor reale, mediocre ale intrusului, spre a-i fi, neaparat, favorabil experientei, tin de o intreaga diabolica strategie a persuasiunii. El isi supune obiectul predilect, sotia, la probe, prin fortarea unor reactii, spre a le verifica apoi. Odata confirmata ipoteza, cautatorul se autoanuleaza pentru ca - spune acelasi Cioran -exista experiente carora nu le poti face fata decat prin moarte. Impulsurile contradictorii si destructive, arsita trairilor interioare fac imposibila orice supravietuire. Ovid S. Crohmalniceanu afirma ca scriitorul "ne sileste" sa parcurgem confesiunea deliranta a personajului. O facem insa de bunavoie, sedusi si suferind alaturi de un erou niciodata incredibil, supus unei logici proprii stringente.
Finalul abrupt al romanului, luminarea lui prin Hilda si dintr-un alt unghi, sporesc si intensifica drama cuplului, acordand scrierii o modernitate remarcabila. Cititorul de astazi, deprins cu numeroase si varii formule ale romanului, gen prin excelenta proteic, nu mai adera la rezervele severe al lui Pompiliu Constantinescu privind autenticitatea discutabila a personajului sau contradictiile insului, vizibile prin al doilea roman, Hilda, socotit inutil de acelasi critic.
