Studiul operei lui Eminescu este un proces critic si el nu se poate dispensa, oricat s-ar urmari acest lucru, de confruntarea atenta cu ceea ce s-a scris mai inainte despre poet sau cu cele afirmate astazi, inclusiv, din cand in cand, si de catre orgolioasa eminescologie modernista. intrucat critica, asa cum o concepem, nu este interesata de personalitati, ci de idei si de miscarea si afirmarea lor intr-o durata romaneasca, oricat ne-am informa si am invata, dar cu spirit critic, si de la straini, nu avea, desigur, rost ca atunci cand am asezat sub semnul intrebarii atitudini si pozitii discutabile sau chiar pline de haz (ele circula, in devalmasie, din unele texte in altele), sa citam intotdeauna si pe toti autorii lor. I-am nominalizat pe cei mai cunoscuti pentru obstinarea lor de innoitori munciti de gandul intaietatii si n-am ezitat si dupa aceea sa facem, in unele cazuri, acest lucru, pentru ca, se stie, nu in toate imprejurarile tacerea poate avea efectul terapeutic stiut. ()
Prin 1872-1873, in timpul studiilor berlineze, Eminescu medita ca "orice autor a carui carte o pui deoparte, spre a gandi asupra cuprinsului ei, da una adanca; cu cat o faci mai des cu atat e mai adanca. Rezonanta este un criteriu sigur pentru profunzimea de gandire. Bineinteles acest lucru este valabil pentru carti de ordin teoretico-stiintific, nu pentru cele poetice, la care se iveste de indata, chiar in cazul unei mai slabe inzestrari, rezonanta. Caci ea (inzestrarea) apeleaza la sentiment, nu la intelect. in schimb, rezonanta ratiunii este un criteriu sigur" (Apud Constantin Noica, Cinci ani din viata poetului, in "Manuscriptum", XIII, nr. 1,1982, p. 11).
Cugetarea lui Eminescu, izvorata dintr-o experienta intelectuala de proportii universale, are o bataie lunga si ne apare cu atat mai profunda cu cat vom reveni mai des la ea spre a-i descifra sensurile ascunse, cu valoare de ghid. Lectura unei carti teoretico-stiintifice este, in mod hotarat, pentru Eminescu altceva decat a unei carti de poezie pe care cititorul sensibil poate sa si-o apropie, in prima instanta, chiar daca ea este mai putin reprezentativa, printr-un simplu Da, ca exprese a unei rezonante de sentiment (deci a unei identificari imediate in planul trairii interioare), si, totodata, ca o promisiune pentru o rezonanta, mai adanca, in propriul spirit. Lectura inseamna participare la substanta cartii cu precizarea ca printr-o gandire vie ea duce la revelarea insasi a operei, o opera mai adanca decat aceea realizata de autor, nu in sensul ca prin colaborare cititorul s-ar adauga acesteia ramanand inlauntrul ei, ci, dimpotriva, prin rezonanta avuta asupra lui.
Se poate intelege cu usurinta ca pentru Eminescu "rezonanta ratiunii" este o garantie sigura ca lectura unei carti de "ordin teoretico-stiintific", in general, a oricarei carti, nu-1 va subordona pe cititor textului. "Profunzimea de gandire" in actul lecturii, nelinistea intimitatii cu cartea si totodata distantarea de ea, ca forma a libertatii, pentru "a gandi asupra cuprinsului ei" duc sau trebuie sa duca, in viziunea atat de moderna a lui Eminescu, la o noua carte, "una adanca", altceva decat aceea facuta de autorul ei. Acela care retine, in timpul lecturii, doarcojile gandirii altora este un cititor empiric, lipsit de spirit critic si, in consecinta, incapabil sa participe la spirit, sa devina el insusi un creator.
Ca sa intelegem si mai bine directia de gandire eminesciana este necesar sa punem in relatie textul comentat mai inainte cu un altul, la fel de semnificativ, care dateaza tot din vremea studentiei (berlineze). La solicitarea insistenta, in 1874, a lui Maiorescu, pe atunci ministru al Instructiunii publice, ca Eminescu sa-si sustina doctoratul spre a putea fi numit (legal) profesor de filosofie la Universitatea din Iasi, acesta da un raspuns exact in spiritul viziunii sale despre strategia lecturii si pregatirea stiintifica, dar de o exigenta excesiva in ceea ce il priveste. La 5 februarie 1874 ii scrie lui Maiorescu: "Un titlu de doctor m-ar aranja cu lumea si cu legile ei de ordine, nu insa cu mine, care deocamdata nu ma satisfac pe mine insumi. Tocmai aceasta imprejurare concreta (sustinerea doctoratului si perspectiva carierei universitare - n.n.) mi-a expus clar seriozitatea sarcinii mele, iar motivul foloaselor ce mi s-ar oferi pe aceasta cale nu poate birui gandul datoriei. De aceea as cere timp" deoarece, vorba lui Eminescu, "mai e ceva: Kant mi-a cazut in mana relativ tarziu, Schopenhauer de asemenea, ce-i drept ii cunosc, insa renasterea intuitiva a cugetarilor in mintea mea, cu specificul miros de pamant proaspat al propriului meu suflet, nu s-a desavarsit inca" (I. E. Toroutiu, Studii si documente literare, IV, Bucuresti, 1933, pp. 104,103).
Comunicarea cu opera acestor filosofi ("ce-i drept, ii cunosc") n-a lasat inca loc, vrea sa spuna Eminescu, si la o distantare de ea pentru ca rezonanta asupra propriei ratiuni sa poata crea acea stare de spirit favorabila "renasterii intuitive a cugetarilor in mintea" sa, transformarii in substanta proprie (intr-un studiu sau o carte proprie) a ceea ce este mai adanc si mai ascuns in gandirea lui Kant si Scbopenhauer.()
Este adevarat ca Eminescu n-a devenit nici profesor de filosofie, si nici n-a scris o opera filosofica. in schimb, perspectiva teoretica in care a gandit relatia dintre carte si cititor (avand in vedere si domeniul filosofic) este de maxima insemnatate si ea defineste, prin modernitatea si profunzimea ei, o constiinta de cultura europeana cu valoare de model, intoarcerea permanenta la o valoare stabila ca Eminescu este o necesitate ca sa putem merge inainte.
Mihai DRAGAN
(Mihai Eminescu - Interpretari, 2, Edituri Junimea, Iasi, 1986)
