STELFXE FIXE - Volum de poezii de Gheorghe Pitut, aparut la Editura Eminescu, Bucuresti, 1977; distins cu premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor pentru anul respectiv.
Unele poeme din sumarul sau au fost antologate in volumul de autor Noaptea luminata, din . Este antologat apoi intr-un prim volum postum, care ii reia si titlul, Stelele fixe (antologie, repere cronologice, bibliografie selectiva a referintelor critice si nota asupra editiei de Valentina Pitut, postfata de R. Muntcanu, Bucuresti, 1995), iar apoi intr-o a doua antologie postuma, compusa exclusiv din sonete, Cand ingerii adorm pe crengi (Bucuresti, 2003).
Editorii volumelor postume dezvaluie dificultatile publicarii primei carti cu acest titlu, datorate autoritatilor comuniste, carora continutul etic al poemelor li se parea nepotrivit cu discursul politic oficial. Autorul, ni se explica, ar fi recurs la o stratagema castigatoare (volumul apare, totusi, dupa ani de tergiversari, in plin inghet ceausist), si anume si-ar fi datat deliberat poemele, post festum, ca si cum ar fi fost scrise in strainatate, sustinand ca i-ar fi fost inspirate de realitatile ("condamnabile, desigur") ale lumii occidentale (R. Munteanu).
Detaliul acesta este de natura sa lumineze, la randu-i, un episod tipic pentru convietuirea literaturii romane cu dictatura ecausista, pentru relatia negociata dintre scriitori si Putere, care lacea posibila "spargerea" sau "eludarea" interdictiilor oficiale. Paradoxal, volumul este receptat la aparitie ca un succes, nu atat datorita notelor critice, satirice chiar, la adresa unei contemporaneitati in stare de criza (ceea ce nelinistise in prealabil cenzura comunista), ci pentru redescoperirea clasicitatii, pentru o mult-laudata (de catre critica) redescoperire a filoanelor traditionale ale modernismului liric romanesc, de la filonul canonic al gnomicii eminesciene la acela al cosmicitatii blagicne.
Recitit astazi, in perspectiva deceniilor care au trecut peste el - si in devenirea poeziei romanesti de la sfarsitul modernismului (si-al secolului XX), Stelele fixe este un episod remarcabil nu atat prin intentiile sale programatice, cat prin indicii pe care ii contine si prin efectul de receptare pe care il produce. Sa spunem doar ca redescoperirea elogiata a clasicitatii romanesti se petrecea cu doar cativa ani inainte de descoperirea optzecista a jocurilor intertextualitatii si cu inceputul ireversibilei subvcrliri a canonului liric romanesc. Dar creatia lui Pituţ, ca si a multor altor poeti din generatia stanesciana, "traieste fericita" intr-o lume paralela aceleia in care se nastea postmodemismul romanesc, si este receptata in posteritatea critica imediata -simptomatic - ca o reinnoire, cand ea de fapt marca un semnificativ sfarsit. Interesul autorului pentru poezia cu forma fixa, manifestata sporadic in aceasta carte, si continuata prin publicarea altor cicluri de sonete, in volume ulterioare, este salutat ca un curajos experiment, acolo unde fluxul principal al modernismului romanesc tardiv (deceniile '60 70 ale veacului al XX-lea) cultivase dezinteresul pentru artificiul poetic formal, pentru scriitura constransa de algebrele nonlingvistice de orice fel, si unde sonetismul fusese constant asociat ermetismului. "O forma clasica pentru o poezie cu tematica clasica", aceasta parc sa fie reactia generala a criticii care consacra volumul drept unul dintre cele mai importante ale epocii respective, si scriitura autorului - drept una dintre cele mai inovatoare. Este elogiata "naturaletea cu care Gheorghe Pituţ respecta sofisticata tehnica a sonetului, // polifonica, proteica, sculpturala lui muzicalitate. // Cautatorul de adevar, la maturitate, inclina balanta in favoarea elanului etic, fara insa sa renunte de tot la acel «plaisir du texte», la virtuozitatea estetica buna conducatoare de performanta frumusete gratuita" (G. Vasile).
Poncifurile criticii noastre literare, pentru care filonul etic, angajarea, poezia revoltei nu se pot alia cu vreo cautare a unei perfectiuni formale (si, implicit, nu ar putea miza decat "exotic" pe contributia unei forme lirice la procesul semiotic al textului) sunt poate - cele mai interesante accente pe care Stelele fixe le mai aduce, astazi, intr-o ordine a istoriei literare. Altminteri, fara a fi repetitiv, volumul este consecvent la nivel tematic cu ceea ce profilul liric al lui Gheorghe Pituţ configurase deja ca trasaturi inconfundabile ale scriiturii si viziunii lirice. Gh. Grigurcu resimte corect faptul ca este mai importanta constanta formulei decat celebratele innoiri (si ele, coerente ansamblului anterior construit):
"S-a exprimat opinia potrivit careia o dala cu volumul Stelele fixe poezia lui Gheorghe Pituţ s-ar fi transformat pana la necunoastere, trecand de la expresionismul etic // Ia un lirism de idei, 'filosofic. // Fara a nega unele elemente nou aparute (in special pe linie prozodica), nu putem fi de acord cu o interpretare care trece cu vederea continuitatea lirismului in discutie (continuitate axata pe virtualilatile structurii dintru inceput revelate, pe sensibilitatea ancestrala pe care poetul a inteles a o cultiva cu o lucida ardoare"
(Grigurcu, 1979).
Caracteristicile volumului sunt hotarnicite de explicita intoarcere la clasicii liricii romanesti, de orizontul tematic (familia, patria, feminitatea "matriotica", auloscopia poetului si reflectia asupra sensurilor contemporaneitatii si eternitatii lumii) si de vointa de calofilie formala, asociata de autor prozodiei construite si formelor strofice de tipul sonetului sau rondelului, desenate rapid, ca "din fuga condeiului", iar nu finisate in detalii.
Imperfectiunile formale, in asemenea cazuri, nu sunt niciodata licente poetice (purtatoare, adica, ale unui sens opus celui canonic), ci pur si simplu semne ale unui anumit tip de interes poietic pentru forma. Redescoperirea clasicilor se face in replici cu indici intertextuali expliciti, ca in aceasta rescrierc a unei teme de glorie a poeziei de inspiratie ardeleana, "a la Goga"
(este sonetul care deschide volumul, sub titlul La noi):
"La noi un om e ca o casa.
pe deal o casa-i ca o tara
si tara seamana c-o masa
a cerului inalt de vara
unde luceafarul coboara
sa-si ia lucirea ne-nteleasa".
Fiecarui autor clasic cu care Gheorghe Pituţ intra in dialog pare sa ii corespunda o anumita arie tematica, nu doar clisee sau formule lirice recognoscibile. Desigur, "un asemenea lirism, care-si face din persuasiune un scop nu poate izvori decat dintr-o cultura saturata de «umanitati», dintr-o structura psihologica in care echilibrul intre ratiune si sentiment inscrie regula de aur a comportamentului in fata lumii"
(Doinas).
Tema patriotica, cu toate nuantele sale, se scrie in descendenta aceluiasi ardelean Octavian Goga, ca in aceasta invocatie, intitulata Transilvania:
"Puternice, binecuvanta iarasi!
Orasele de piatra,
cetatile de lemn
traiesc si-acum
ca astri ficsi// turnuri ca preoti '/-vin sa cada in genunchi
la pragurile Albei Iulii; // Credinta ingropata-n dealuri
este oceanul nostru".
Parintii, deveniti pamant, dau adapost fiului ratacitor, revenit intr-un spatiu matriotic scris cu semne metaforice cat se poate de limpezi pentru cititor:
"Oriunde-ai fi adus le lasa
de-un sunet ancestral acasa,
de fier sunt marile sisteme
Cand le-ai stiut, adanc in vreme
coboara-te langa parinti
La sfintii iimbii celor .sfinti" etc. (Oriunde-ai fi).
Tema familiei (iar Gheorghe Pituţ se ipostaziaza cu placere, cu irepresibila tandrete, in rolul de pater familias) are cadentele liricii argheziene de gen, in tablouri care conoteaza sentimentul statorniciei fericite a valorilor fundamentale (ce va rezona, apoi, aparte, in contrast cu reflectia asupra decaderii valorilor morale ale contemporaneitatii, din alte texte ale aceluiasi volum).
De la imaginea statuara a stabilitatii in aeternum ("Ajuns un om cu traista-n bata
viata nu-mi parea urata;
in carca-mi sui copilul marc,
cei mici, la piept, ca o onoare
iar doamna-n pas cu noi, la dreapta
ne-nsenineaza gandul, fapta..;" - Cronica), la anecdotica tandra a ivirii noului nascut ("Barbara zice ca vrea o Barbara
Mihai vrea sa vina Mihai
In parc la spitalul de vara
Tu mama din cer ce ne dai? / Ne luaram de maini, de priviri,
inconjurand copacul cel mai inalt din an
Si prada unei mari fericiri
II numiram batraneste, Ioan;" Minimus natu), poezia celebreaza evenimentele familiei ca pe niste "stele fixe" ale unei atemporale fericiri, opuse istoriei in deriva. In vreme ce reflectia etica si civica, meditatia amar-ironica a unui poet insingurat precum Sfinxul (un ciclu al volumului se si numeste
Ofrande la Sfinx), temele neincrederii in lume si ale cautarii de sine - acestea toate se scriu in explicita cheie eminesciana.
Chiar si violenta satirei se vede regasita aici, convertita in cadente de descantec popular:
"Vina doamne Tepes, vina
Si tranteste in lumina
Ca-ntr-o doara cativa pari
Verzi adusi din codri mari
Si Ic pune palarii
Ca sa credem ca sunt vii
Si ingrasa-li gadele
Sa-i atarne hadele
Falci din care a scrasnit
Cand avea de casapit"
(Vina).
Retorica romantica a "privirii lumii", ca si aceea a "privirii eului" se inscriu in aceeasi ordine a limbajului poetic si a inventarului imagistic romantic. Dar, mai presus de dramele eului, vocea poetului gaseste cu cale sa rosteasca destinul harazit tuturor celor ale lumii acesteia, intr-o reluare a paradigmei consacrate a poetului bard, mesianic demascator al pacatului lumii:
"in privirea celui tare
noi vedem surasul marii -
limbile incoronarii
in privirea celui marc./ Celor care-au omorat
dcic-li-se catedrale,
suferintele astrale
gandului ce-a omorat"
(Elegie).
Stelele fixe realizeaza astfel o sinteza aparte a "imaginarului clasic si romantic, angajand elementele unui cosmos generic, structurat in arhitecturi majestuoase, amintind de vizionarismul tinereii eminesciene, dar si - mai ales de geometria versului sententios al Glossei"
(I. Pop).
insusi titlul cartii poate fi citit, in consecinta, ca o celebrare a formelor cosmice eterne, aflate mai presus de trecatoarea, damnata, istorie, acolo unde li se alatura familia, patria, stramosii, iubirea, adevarul. Acolo de unde Sfinxul priveste cercul stramt si-l infiereaza. intr-o astfel de interpretare, interesul autorului pentru sonet (pe care il scrie fara a conota nici ludicul, nici manierismul, nici macar un sentiment al istovirii limbajului poetic) echivaleaza mai degraba cu o cautare a unui spatiu configuraliv al sensului suficient de codificat in coordonatele sale pentru a putea conota spatiul cosmic, etern, al "stelelor fixe", pastratoare ale Sensului. Sentintele, frazele eliptice si memorabile care consteleaza sonetele lui Gheorghe Pituţ dau si mai multa greutate acestei orientari a lecturii. Majoritatea sonetelor volumului sunt poezii de reflectie civica, texte in care vocea poetului rosteste un plural al vocilor cetatii asediate ("nu suntem misei, nici hoti
si-avuram visuri mai marete
noi suferim de frumusete
si n-am vrea sa fim morti nici morti" - Ten), care il readuce la traditia ardeleana a Iui poeta vates, mereu incomod stapanirii, mereu iubit pentru nesupunerea sa.
In intregul sau - si in istoria receptarii sale Stelele fixe este un volum simptomatic pentru o anumita etapa a modernismului poetic romanesc si pentru o anumita epoca istorica a literaturii noastre.
