Stefan Gliga - caracterizare
Pentru un autor care-si exerseaza "prerogativele" cu atata luciditate, arsenalul traditional, consacrat, al construirii personajelor va face si el prilejul unei atentii neobosite.
Un text "constient" de mecanismele care l-au generat nu va scapa sansa de a se observa si in acest moment al distribuirii rolurilor. Atent la artificialitatea ultima (sau prima) a tuturor elementelor scenariului epic (literar), si ironic de tot atatea ori, romanul Coaja lucrurilor sau Dansand cu Jupuita parcurge prescriptii fie deja intrate intr-o traditie a personajelor de roman, fie reformulate de romanul modem, experimental: de la schitarea clasica a unui portret fizic si moral al personajului pana la dezvaluirile memoriei si jocul asociatiilor acesteia. Arhitect, pilot de raliu, alpinist, Stefan Gliga e atat de dornic de aventura pe cat ii este necesara romanului pentru a se face, pe atat de relaxat contestatar pe cat se vrea romanul insusi. indrazneala si ambitia alpinistului il salveaza si in cotidianul "decazut", banal (intarzie la serviciu, dar exercitiul deja de rutina al escaladarii zidurilor il scoate elegant din incurcatura), temeritatea pilotului ii mentine printre colegi si cunoscuti o faima aparte, dar il si descalifica in ochii tatalui, autoritarul medic Gliga, sau in cei vigilenti ai conducerii pentru care Stefan este "elementul negativ", "tov. Gliga", cel care nu-si indeplineste prompt sarcinile, nu intelege importanta sedintelor si a rapoartelor si isi permite sa ia in deradere exigentele sistemului.
Mereu inocent in fata spiritului pedagogic al Cameliei ("Aici, isi zice Stefan, se cuvenea sa urmeze lectia de dirigentie: morala, amenintarile, represaliile, specialitati Camelia"), refractar la vocatia demiurgica a tatalui (si a autorului), Stefan incearca sa-si pastreze de fiecare data libertatea, flexibilitatea. Astfel, rareori situatiile, imprejurarile in care se gaseste il implica autentic, profund, intampinate fiind cu o usuratate a participarii la lume, generata se pare de esecul relatiei cu Camelia, dupa opt ani de casnicie, si de moartea tragica a bunului sau prieten Nestor, de care se crede vinovat, momente de criza cu care au legatura intr-un fel sau altul aproape toate gandurile, obsesiile, temerile lui Stefan, dezvaluite de interventiile glasului harnic al memoriei. Astfel, superficialitatea personajului e corectata de autorul grijuliu: cititorilor si asteptarilor lor li s-au oferit indiciile unei profunzimi, a unei substantialitati a personalitatii lui Stefan. Inconsistenta aparenta a comportamentului eroului capata un sens "dramatic" (iata-l pe Stefan reabilitat in fata cititorului alarmat) daca este vazuta in lumina dovezilor pe care le aduce memoria despre framantarile interioare ale personajului.
insa, pentru ca intregul roman se face printr-o oscilare intretinuta intre constructie, conventie, structura si deconstructie, inovatie fractura, acestei incercari de dezvaluire treptata a trasaturilor personajului si implicit a unei unitati, a unei centralitati a acestuia ii vor raspunde la cealalta extrema fortele centrifuge ale textului, deliciile de-centrarii. Docilitatea, cumintenia autorului la chemarea traditiei nu sunt decat semnele travestite ale unei intentii de pulverizare, de disipare a personajului. Altadata in centrul evenimentelor, declansandu-le, justificandu-le, constituind ratiunea acestora de a fi, personajul e, in Coaja lucrurilor, mereu prins, depasit, manipulat de intamplare, aceasta ii excedeaza forta de control, de sintetizare si il provoaca, in schimb, sa-si incerce mobilitatea, disponibilitatile. Stefan este personajul multiform, polytrop : "Eram sincer. Nu crezi? Uite ce facies de om sincer pot sa-mi compun! () «Esti de fapt prada propriei tale strategii de supravietuire. Ai tot atatea fete absolut sincere, cate masti. Te joci cu ele cu o dexteritate de invidiat. Dar care esti tu? Asta?» si Veraprivi cu un ochi critic schita"
Toate acestea pe fondul unei meditatii pe ton ludic, neintrerupte, a romanului asupra propriilor "formule" si "rigori" de constructie. Reusita remarcabila de a-si spiona personajele trebuie neaparat ferita de suspiciunea cititorului istet si alert, de aceea, explicatiile cu iz de stiintific garantat, de netagaduit, nu pot sa intarzie : "Pana aici nu ne-am varat in gandurile ei, dar acum, gratie acestui extraordinar conductor de electricitate care este chihlimbarul, putem sa~i interceptam biocurenti?'. Luciditatea scriitorului Adrian Otoiu, detasarea de mestesugar a autoru-lui-narator ca si cea a demiurgului ce vegheaza in roman asupra destinelor pamantenilor buclucasi se dovedesc a fi contagioase, personajele isi cantaresc si ele statutul, isi problematizeaza conditia:
"Replicile-ti curg suvoi, autorul e fericit, dar tu habar n-ai ca exista un autor, un text, o regie. Te misti cu gratie, insa doar in limita parantezelor de regie"; "Mi-am uitat rolul. Stiu ca radeti de mine, ia te uita, domle, asta se crede ditamai personajul principal, abuzeaza de timpul si rabdarea noastra, e si el un parlit de personaj episodic care, culmea, isi mai si uita rolul"
"Coaja lucrurilor..", isi repeta romanul refrenul, o data cu reflectiile lui Stefan: "miezul lucrurilor () Nu era mai bine sa fi abandonat o data pentru totdeauna aceste pretentii nesabuite? Nu era mai bine sa ramana aici la suprafata a ceea ce cunoastem, multumindu-se sa pipaie doar pielea sclipitoare a lucrurilor?"
