STATUI - Volum de sonete de Mihai Codreanu, aparut in 1914 la Editura revistei "Viata romaneasca" de la Iasi. Distins in 1915 cu premiul "Herescu Nasturel" al Academiei Romane. "Editia definitiva, ingrijita de autor", in 1939, poarta titlul Statui. Sonete si evadari din sonet.
Desi nu a fost cel mai prolific autor de sonete din literatura romana, cu 99 de titluri in voi. Statui (1914) si 243 in total (fata de 1.180, cate are la activ Victor Eftimiu, campionul cantitatii, "sonetistul nr.l" sub raport cantitativ doar), M, Codreanu ramane totusi sonetistul prin excelenta al literaturii romane. Prin el, sonetul romanesc cunoaste un prim act de devotament absolut.
In primele sale doua volume, Diafane (1901) si Din cand in cand (1903), incepatorul experimentase o foarte variata claviatura prozodica (oda, satira, glosa, elegia, pastelul, nu in ultimul rand sonetul), la care ulterior se vor adauga si tertinele, dar incepand cu Statui (1914) poetul se consacra exclusiv sonetului, inca din 1905, fusese lovit de o afectiune incurabila, ereditara, a vederii, care i-a interzis tot restul vietii sa scrie si sa citeasca, sonetele, care il impun in poezia romana, fiind concepute si cizelate in memorie, apoi dictate in forma definitiva. Constrangerile dureroasei infirmitati, gasindu-si rasfrangere in constrangerile formale impuse de severul canon al speciei, investesc actul creatiei cu o stringenta, dar discreta functionalitate cathartica:
"Tu pune peste rana ta adanca
Olimpica sonetului masura, -
Si de mai poti zambi zambeste inca."
(Sonetistul, 1914).
Expresia lapidara, condensata a ideii poetice, inflexibil expurgata de "vulgara lacrimei exuberanta"
(Cum se caleste fierul, 1946), de orice efuziuni afective sau confesiuni prea personale, sustinuta de un rafinat "auz" eufonic si de o savanta virtuozitate a metro-nomiei, a cadentei, atinge uneori perfectiunea poliedrica a cristalului, cu muchii geometric taiate:
"Caci poezia doarme-n suferinta,
Cum doarme diamantul in carbune"
(Cum doarme diamantul, 1908).
Idealul plastic, declarat si in titlul volumului Statui ("Statui as vrea sonetele-i sa fie,
Ca nu le-a scris cu pana pe hartie,
Ci le-a sculptat in marmora cu dalta" Cantaretul meu, 1904), ca si preferintele tematice (motive livresti, de provenienta mitologica, biblica, istorica, literara, cu o subliniata optiune pentru antichitatea "clasica", greco-latina - ciclul "Lumi uitate" s.a.) racordeaza poezia lui Mihai Codreanu neoclasicismului parnasian. Nu lipsesc nici superficiale reminiscente romantice, nici sporadice contaminari simboliste, nici ecouri din Baudelaire (din care Mihai Codreanu a si tradus), insa cu adevarat definitorii raman trimiterile, nu o data explicite, la parnasienii francezi: Leconte de Lisle, Theodore de Banville, Catulle Mendes si mai presus de toti - la sonetisul Jose Maria de Ileredia, model declarat si venerai, si nu doar in sonetul Im moartea lui Heredia (1905):
"Figura lui, in timpurilc-aceste,
Parea ca o vedenie in /arc,
Din departate clipe legendare,
Pe vremea lui Pilade si Orcste.// - Silvani, centauri, nimfe si naiade,
Cupole vechi si mai stravechi arcade,
Treziti-va pierduta epopee,// Pcntru-a-nalta de-acum spre nemurire
Pe Cel ce v-a lasat ca mostenire
Rasunetul maretelor Trofee" Clasic prin temperament si crez estetic, nu si prin apartenenta la vreo efectiva "scoala" literara ("Nu tiu de nici o scoala literara;
Nici nu imit, nici n-am imitatori.
Slau singuratic printre visatori,
Pastrandu-mi strict tinuta solitara" Unui critic, 1946), apartinand ca spirit inceputului de secol antebelic ("la Belle Hpoque"), facand, in consecinta, figura solitara (dar stimata) in climatul mai complex si mai dinamic al agilalci epoci interbelice careia, inca o data, i-a supravietuit, - poetul este pe deplin exprimat in piese antologice, cele mai multe din volumul Statui, in care perfectiunea impecabila a formei vine sa confere viabilitate unor tipare si continuturi canonice: elegia erotica, meditatia asupra conditiei omului in general si a poetului in special (ars poetica), satira morala sau caracterologica, parabola univoca sau evocarea istorico-mitologica in accente imnice ctc. De mentionat "statuile" autohtone (iesene, mai precis) pe care Mihai Codreanu le integreaza panteonului tematic parnasian, in sculpturale sonete: Statuia lui Stefan (1904), Statuia lui Miron Costin (1904), Statuia lui Alecsandri (1906), Statuii lui Eminescu, "Neridicata inca, la un sfert de veac dupa moarte"
(1911).
"Lirismul meu e stapanit si rece" -vers notoriu si autodefiniloriu (incipit al sonetului Poem liric, 1911), indica insa si corolarul, nu intotdeauna evitat: intre "infiorarea calda de poet" si "arta rece care-o stapanise"
(Cum se caleste fierul, 1946), locul geometric al sonetului ramane uneori doar aspiratie:
"Sonet, eu te-am iubii ca un fanatic,
Dar n-am pulul sa-ti dau un alt tribut
Decat doar stropi de gheata pe jaratic"
(Omagiu sterp 1937).
"Mihai Codreanu a fost cea mai tipica intruchipare, in literatura noastra, a poetului-mestesugar, poeta-faber, profesionistul versului de atelier. indelung elaborat, rotund, lapidar" -spunea Dumitru Micu, in . "Chintesenta poeziei astfel intelese e sonetul, si autorul Statui-lor ramane, in marginile scrisului romanesc, sonetistul absolut. // El infaptuieste statui de o imprcsionalitatc (sic!) perfecta, potriveste cuvinte, strunguieste strofe si tertine absolut plate, pietroase sau metalice, incal esti ispitit sa ciocanesti in ele, ca in niste obiecte, convins ca ar emite sunete mai putin previzibile decat cadenta monotona a supravegheatelor sonete //, compuneri de o desavarsire exterioara prin care, rar, trece calc-o unda de lirism, chiar «stapanit si rece». Versificatorul ramane mereu la inaltime si, citile separat, diversele bucati impun prin excelenta executiei." Nu c, totusi, numai atat. Nu o dala, cc-i drept, "metalicul corset", carcasa stereotipa a prozodiei suna a gol, acelasi impuls auster -prin exces - conducand la glacialitalea si rigiditatea marmoreeana, la reci si impersonale (poate si "impresionale") discursivitati ce subtiaza sensibil seva lirica, stopand in germene marile arderi si avanturi. Alteori, insa, in cazurile estetic "fericite"
(nu putine), cenzurarea afectivitatii prin reflexivitate, extirparea programatica a sentimentalismului, a emotiei fruste se soldeaza cu o vibratie patetica retinuta, continuta, avand asigurat un timbru poetic propriu, rezistent la uzura timpului:
"Ci vrut-am sa ramana dupa mine
O rece armonie de sonete"
(Flori de sera, 1909).
inca si azi, ca si in 1957, cand Al. O. Teodorcanu constata faptul, auzul interior poate distinge, chiar si la lectura fara voce a acestor sonete, "o tonalitate Mihai Codreanu, care, plasata in imponderabil, scapa analizei si contrafacerii".
Un singur exemplu, din multele posibile.
Vocatia de moralist sceptic, uneori mizantrop, a lui Mihai Codreanu s-a manifestat firesc intr-o suma de aforisme daland din tinerete, unele absorbite ulterior in sonete. "Lumina ne-a fosl data ca sa vedem mai bine intunericul" constata plai enuntul aforistic. Sonetul in care, peste ani, "ideea" e reluata (Mangaierile unui orb, 1908) este insa allceva, "suna" altfel:
"Pe cand vedeam si eu odinioara,
Priveam la lumea asta cu uimire
Si, fascinat de-ntinsa-i stralucire,
Credeam cum ca lumina-i o comoara.// Dar azi, cand cugetarea mea masoara
Desertul din trecuta amagire,
Eu n-as schimba a zilei nalucire
Pe-adancul noptii care ma-nfasoara.// Patrund mai bine-acum realitatea
Si-i cantaresc mai bine vanitatea.
Caci astazi nu ma mai inseala Visul.// Si-apoi cunosc si-ntunecimi senine:
Cand Milton, orb, isi scrise Paradisul, I vedea prin intuneric foarte bine." Dar - nu intamplator, desigur - vocea poetului isi regaseste timbrul propriu, inconfundabil, acea "tonalitate Mihai Codreanu, care, plasata in .imponderabilitate, scapa analizei si contrafacerii", mai ales in "sonetele despre sonet"
(nu putine, nici acestea), incadrabile unei vechi traditii ("clasica", si aceasta): ars poetica. "Sonetul meu acesta e suspin
Pornit din framantari de suflet crunte;
E piatra lui Sisif, din varf de munte
Rostogolita vesnic spre declin.// E dorul de-a zbura catre senin,
Nesustinut de-aripile-mi marunte;
E spasmul valului de-a vrea sa-nfrunte
Zagazul propriului sau destin.// Nu mi-am putut indeplini chemarea,
Precum nemarginirea sa nici Marea
Nu-si poate trece peste tarmul ei// Dar chinuit de visul meu de arta,
Ca cel mai umilit dintre pigmei,
Rcncep mereu cantarea mea desarta."
(Cantecul desertaciunii, 1919).
"Ca patimas culegator de vise,
Am cultivat abstractul in sonet,
Fiindu-mi sila de banal concret
Ce zilnic pasurile mi-otravise.// Si-asa in templul meu cu porti inchise
frumosului i-am inchinat discret
Si-nfiorarea calda de poet,
Si arta rece care-o stapanise.// Cu mintea sufletul mi l-am calit
Cum se caleste fierul inrosit
Spre-a-i oteli flexibila substanta.// Numai asa am izbutit sa-nfrang
Vulgara lacrimei exuberanta,
Cand suferinta ma facea sa plang."
(Cum se caleste fierul, 1946).
