. Publicat la Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, . Este o antologie alcatuita de autorul insusi si cuprinde, cum ne spune in Avertisment-ol care-o deschide, "quasi-majoritatea poeziilor pe care le-am scris intre anii 194l-l971".

Acelasi text motiveaza "cronologia inversa" a ordonarii poemelor in sumar prin "necesitatea de a-i ajuta pe cei grabiti () sa vada mai usor si ceea ce sunt (pe cat e posibil), nu numai ceea ce am fost (pe cat era posibil)".

Cartea se deschide cu versurile cele mai recente, adunate in ciclul Explozia sertar si datate 197l-l955, pentru a cobori catre primul volum publicai Tavernale (1941).

Volumele din care au fost selectate poemele sunt, alaturi de cel al debutului, Pelerinul Serilor (1942), Arhipelag (1943), Manifest liric (1945) si ciclul Postumele (1945-l947), aparut mai intai in ampla antologie de Poezii, tiparita in 1968, cu un Cuvant inainte de Laurentiu Ulici. O parte din acest ciclu va trece in volumul Poeme fiorivore (1972).

Versurile lui Benedict Corlaciu din anii inceputurilor sale, mai ales cele din primele trei carti, sunt in mare masura indatorate lui G. Bacovia, din poeme precum Seara trista ori din Sonet: este poezia unui boem, frecventator de "taverne"
(desigur mohorate), afisand o masca de revoltat impotriva lumii si a propriei conditii, cu o nota de tcalralitate care-l apropie si de tovarasul de generatie D. Stelaru, inrudit si prin asocierea retoricii "mizerabiliste" cu cea a avanturilor romantice, idealiste, in decor astral, indeosebi sub conventionala "luna".

Domina ipostaza de derivatie bacoviana, poetul fiind "ratacitul", "istovitul" de singuratate si frig, bolnavul ftizie ("Prietenul vostru sfasiat de boala" in "trista toamna tavernala"), decorul amintind, de asemenea, de autorul Plumb-ulm:

"In mahalaua murdara, pustie,
lumina tavernei, bolnava, se stingea".

Nu lipseste nici Femeia, cu "cantecul acela calator
nascut intr-o taverna" si provocand plansul "Poetului, peste tara noptilor imparat", visator de "fantastice calatorii lunare" sau lamentandu-se de raul existentei, in cautarea unui refugiu sigur:

"Haide cu mine, iubito, in fundul marii,
pamantul acesta e rau si e crud.
Haide - tarziul c-aproape haide spre Sud,
sa nu mai plangem, alungati de oameni"
(Evadare).

E prezenta si Cetatea (la Bacovia, "Cetatea blestemata"), aici spatiu inchis, al solitudinii, peste care pluteste "Geniul Beznelor".

Poezia lui Benedict Corlaciu nu se desprinde de sfera de influenta bacoviana nici in Pelerinul serilor (1942), in "decorul nocturn cu lumini bolnave", cu "femei lunatece", cu cate "o lata nebuna", si "oameni vineti fara plamani", reactualizand si poza teatrala, satanic-decadentista, ca in poezia ce da titlul volumului: ,,L)n biet pelerin eram, dramatizat,
hilar dramatizat de priviri uscate.
Bacilii rasului purtand in spate,
departari striveam, nesaturat", indeosebi aceasta ultima atitudine se accentueaza in Arhipelag (1943), in poeme care ingroasa mult contururile mastii "decadente", apropiindu-sc parca si mai mult, prin excesul ipostazei de marginalizat, exclus, paria, de celalalt boem al "generatiei razboiului", D. Stelaru:

"Eu sunt poetul Ben. Corlaciu,
ai doilea drac si cel mai puternic,
umblu cu talpile pline de smoala,
mereu ursuz si nemernic.

am fost alaptat dc-o broasca raioasa,
culcusul mi-a fost tot o balta"
(Fiul mlastinei).

Alt congener, Geo Dumitrescu, numit intr-un poem, e trecut, la randul sau, printre ftiziei:

"omul cu dintii si palmele de ceara,
cel mai ofticos dintre prietenii mei".

Devine mai puternica si nota de revolta, cu accente sociale si vag mesianism romantic: in ipostaza de "Cimpoier Albastru", poetul "arunca" in urechea multimii "cantecul focului' mistuitor de maine"
(Postuma).



Aceasta domina poemele din Manifest liric (1945), carte ce atesta un important pas spre maturizarea poetului. Fara a fi scutit de un anume retorism, discursul liric castiga in forta, capatand un soi de agresivitate, cadrul atinge dimensiuni cosmice, depasind cliseele cam comode ale primelor scrieri:

"Veniti, veniti dupa mine, cat mai aproape de moarte,
eu sunt Diavolul vostru si Dumnezeu,
in ochii mei cerul revarsa cascadele noptii
si soarele zilei din mine tasneste mereu.

Vom strapunge adancul planetelor, focul,
forma si viata, arborii cat reveria de mari,
lotul va fi grandios si profund cum e jocul
genezei zvarlii peste ochii in mii de colori si solari"
(Muntele ascuns).

Angajarea sociala e exprimata limpede, cu o nota de teribilism caracteristica intregii "generatii":

"Dar va asigur

ca la viitoarea-ntalnire n-am sa mai uit
sa-i prind lui Dumnezeu, cu un ac, un afis in spate:
Apoi nu mai vrem decat paine si paine,
ca s-o stropim cu putina dreptate "(Afis).

Tot aici, "Dumnezeu este un curier intre mine si plante", iar sfidarea blasfemica se regaseste in mai multe locuri:

"Cand vom ajunge, prietenul meu,
dincolo de nasul lui Dumnezeu?", "inainte de-a te culca, sa mai scrii un poem
in care sa-l rogi pe Dumnezeu sa se sinucida", "Nu stiu cand, un caine necajii
a-nceput sa latre catre Dumnezeu".., Nonconformismul funciar al podului recurge, ca sa se exprime, la o gesticulatie dilatata adesea, ironia devine sarcasm, iar aparenta nonsalanta se metamorfozeaza intr-o tanguire tealrala, patetismul trairii atingand un fel de limita a ironiei exasperate parca de constatarea permanentei sale ineficacitati. De aici, inca o data, poza, afisarea mastii tragice, intr-o melodrama sublimata in schema ei fundamentala, ca in aceasta strofa caracteristica:

"Veti cauta in mine pietrele cu care-ati zvarlit
dupa noptile mele din padurile galbene,
veti striga dupa umbra din panzele-n carc-am murit
ca un mare transfigurat al orgiilor voastre"
(Sus) - cu prelungiri in intinsul ciclu Postumele. Reminiscente ale unor atitudini avangardiste se observa peste tot, amintind cumva de versurile unui Gherasim Luca de prin 1933, dar si ale altora, ca in micul poem ce deschide acest volum, Cioclul:

"Cand vom ajunge sa avem cateva zeci de ani
si cand vom fi intocmai ca o mumie,
vom renunta la viata asta de golani
si vom fi prezidenti la Academie".

(Nu e de neglijat, in sustinerea unor astfel de reactii, nici exemplul lui Scrghei Esenin - "Serghei, betivanul, smintitul, nebunul" - v. Ciudatenie).

In raport cu aceasta etapa relativ intinsa a scrisului lui B. C, ciclul Postumele marcheaza o anumita distanta, prin intoarcerea spre o problematica a eului mai putin spectaculos marturisita si un plus de interiorizare si rellexivitate. Textul poetic apare mai atent construit, reteaua metaforica, nu prea abundenta inainte, devine mai consistenta.

O metafora-simbol reprezentativa pentru aceasta etapa este aceea a pesterii, expresie a adancurilor si obscuritatilor eului, a unui sentiment tot mai accentuat al insingurarii, translat in versuri de culoare elegiaca, precum in Zodie:

"Singuratate, ucisa in mari cetati asasine,
astept langa pestera asta intoarcerea ca pe un rod;
ploile, maine, vor stinge febrele noastre saline,
unghiile timpului simt cum m-ating si ma rod".

Dupa amestecul de "praf, de azur si algebra" al primelor poezii, Postumele sunt -cu o expresie a poetului - un "flux si reflux de nostalgici atomi cazatori".



Ele aduc "setea de taceri, de genuni", imaginea migratiilor subterane, a spatiilor ilimitate si incerte. Mai bogata acum, si poezia cu tematica erotica suporta aceasta metamorfoza elegiaca, asociind pasiunii ardente un accent contemplativ, de ceremonial:

"pe trupul meu sa te plimbi ca pe-un flaut
amar, pentru nocturne procesiuni
iluminare de valvatai in spirala spre sanii
deschisi ca doi ochi somnorosi spre albastre genuni"
(Fluviile).

Ipostaza eului liric revoltat si neconcesiv se pastreaza si aici (cateva poeme fac aluzii destul de transparente la atmosfera dezolanta a anilor '50, cu al lor "imparat al dogmelor" si cu "sertarul" ascunzand textele nonconformiste:

"Singur, pc-nnoptate,
imi trag din suflet pe furis sertarul
sa nu ma simta riga si pandarul" Mai putin numeroase si traducand un fel de inconfort intr-o lume cumintita la ordin, supusa conjuncturii, sunt poemele din ciclul Explozia sertar. Un Autoportret ar putea fi considerat emblematic pentru starea de spirit ce domina acum:

"tu unde, suflete carpit, vei mai gasi jaratec
pentru armasarul ce tanjeste-n tine I acoperit acoperit de rapanul tacerii?

frumos atarna traista plina de graunte de graunte
la gatul cailor cuminti stiu ce frumos necheaza caii, ce frumos,
in zilele cand toata lumea paste calendare

Pe fruntea ta paianjenii paianjenii torc balele uitarii
si calaretii se revolta in genunchi genunchi,
Maria Ta, e-ngaduit e-ngaduit sa nu ne mai supunem?
si toti te-au aratat cu degetul pe tine rapciugosule,
caci numai tu le-ai reluzat grauntele de dragul aventurii".

Cum se poate vedea, filonul de profunzime al liricii nonconformistului Benedict Corlaciu ramane puternic pana la urma, ca si un anume orgoliu al "exceptiei", exprimat cu mijloace diferite (si cu destule denivelari valorice) pe parcursul intregii opere.

In ciuda acestor inegalitati, poetul completeaza expresiv micul mozaic liric al asa-numitei "generatii a razboiului".

Scriitori romani