STANCI FULGERATE - Versuri de Alexandru Philippide. Volumul a fost publicat in anul 1930, la Editura Cultura Nationala din Bucuresti, "cu un portret inedit de Iser".
Este a doua carte a poetului.
Poeme precum Frontispiciu si Schita pentru un portret, cu care se deschide volumul, propun o ipostaza a eului liric de substanta romantica, situandu-l in pozitie cvasi-demiurgica si titanica (figura lui Promeleu fusese evocata in volumul de debut Aur sterp, 1922):
"Mi-am plasmuit un suflet din tandari de bolid
Aerian si aspru, cu nostalgii de vid.
Sori stinsi si-au stors cenusa din hauri sa se-nchege
Naprasnicele aschii de mii de ani pribege".
Se observa imediat nota de vizionarism cosmic grandios a marelui romantism (din care nu lipseste ecoul eminescian), insufletit dc_ mari avanturi, cu hiperbolele de rigoare ("In inima port dorul pustiilor senine"), asumarea unor atitudini contrastante ce asociaza extremele ("Tot ce-i contrast m-atrage, si-n mine, ca-ntr-o sera
Cresc palmieri alaturi de cactusii bubosi"), clamarea conditiei anxioase a spiritului, colindul "eratic", prin secolii glodosi", dar si afirmarea programatica a unei libertati fata de propria (auto)demiurgie, cu stiutul rictus dispretuitor al geniului romantic fata de noul "cerc stramt" al lumii cazute:
"cumpanindu-mi visul cu ranjetul satirii
Fac lumea dupa chipul si-asemanarea mea.
Sunt cel dintai geneza-n batjocura sa-mi ieu.
Eu singur imi sunt sarpe in paradisul meu.^
Cu inima-nclestata de coama unui vers
imi joc pe Prometeul gonit din univers.
imi bat in piept tarusuri fatarnice de ruga.
Schimb perlele-n graunte si-mi fac din inger sluga.
in balta omenirii scuip larg si linistit" Schita pentru un autoportret reia ideea, intr-o formulare oarecum argheziana:
"Lumea incepe si sfarseste-n mine".
Este, in aceste versuri, ilustrarea limpede a ceea ce s-a numii "egotismul" poetului, ca si a sensibilitatii sale (alimentata de poetica lui Baudelaire) pentru contrastele radicale, spirit-materie, frumos-urat, paradisiac-infernal:
"Si glodul ca si aurul sa-mi fie drag
Sa stiu uri - ca sa iubesc mai bine".
Ele sunt si expresia aspiratiei spre Totalitate, dar nu vazuta sub semnul deplinei armonii a elementelor si al identificarii subiectului cu ele, ci al tensiunii si nelinistilor constiintei moderne ramase sa-si decida singura si dezabuzata destinul intr-o lume ce si-a pierdut nobletea originara, Ioc al amestecurilor impure:
"Viata-i facuta din fulgere si cenusa", "Viata-i cu drumuri .si gropi, cu paine si apa".
Accentele retorice sunt adesea puternice, intr-un discurs exclamativ, indatorai traditiei, ce convoaca marile gesturi si un imaginar de romantism sumbru, trecut si in simbolism, in cateva dintre Romantele minulesciene:
"One! indragostitii de nirvane,
Jefuitori de cripte fara morti,
in lungi, clantanitoare caravane
Cand veti veni sa-mi bateti pe la porti,
Pustiul meu -altar fara icoane"
(Elegie).
Poza instrainarii defineste eul ce simte ca nu mai poate sa comunice cu exteriorul ("Mi-s vremurile tot mai mult straine"), dar nici cu sine ("Am inceput sa ma despart de mine", "M-am saturat de mine pana-n gat", "Ma plimb prin mine ca un exilat"), intr-un poem ce desfasoara reverii "orientale", decoruri si fantasme din O mie si una de nopti, cu "departari, pe drumul Samarkandei" - de care poetul de detaseaza, surazator-ironic, ca de niste "citate" devenite locuri comune ale liricii (v. Comentarii).
Aici apare si ipostaza hamletiana a eului (speculata, mai apoi, de comentariile critice) - "caricatura de Hamlct nebun", dezvaluind constiinta inscenarii, a unei anumite teatralitati. Cuvantul joc nu e rar in discursul poetic al lui Al. Ph., si el e de natura sa arunce o lumina mai clarificatoare asupra naturii profunde a viziunii sale. Traind intr-o lume lipsita de transcendenta, subiectul poetic e ca si obligat sa-si construiasca una, printr-un act de demiurgie precara, subminata din primul moment tocmai de constiinta "jocului", a faptului ca discursul sau esentialmente monologal (unul dintre ultimele volume ale poetului va sta tot sub semnul discursului solitar: Monolog in Babilon, 1967) este unicul spatiu in care se poale aproxima iluzia unei relative constructii de sine in "decorul banal, mancat de molii", de care se simte mereu strain. (Sentimentul instrainarii era deja puternic in Aur sterp, unde apareau si "sufletul mort", "revolta stearpa", "visul schilod" si chiar "fantoma zdrentaroasa si schiloada" a "printului blestemat".
Harnici).
Stanci fulgerate reia metafora sufletului "pustiu" si a "sufletului mineral", a "zgurei", noutatea tinand indeosebi de afirmarea unei nostalgii a echilibrului, a intoarcerii spre o natura regenerata. Aceasta, cu atat mai mult cu cat "decorul" ofera inca o data privelisti crepusculare, de descompunere si ruina, - lume bolnava, complementara "sufletului" bolnav. Reminiscente simboliste sunt retopite intr-o perspectiva expresionista antrenand culorile ingrosate, pastoase, violente sau sumbre, intr-o atmosfera stranie, cu stridente de voci umane si zgomote mecanice, ce da ambiantei un aer halucinant: sub "cerul bolnav", "in zari orasul urla cu hohote viclene,
Cu oamenii pe uliti roind de-a valma toti,
in tipete de trambiti, in suier de sirene,
in scancete de clopot si huruit de roti", "Si plescaie mocirla zbarcita-n unde grase
Si tot mai mult si-ntindc cangrena peste ses"
(Mocirla); un Exercitiu schiteaza, la randul sau, cu acelasi gust expresionist al deformarii grotesti a obiectelor, o "priveliste ciudata si naiva", cu burgul peste care veacul "falfaie cu-aripi de mucava mucegaite", intr-un peisaj prin care trec "leprosi cu zurgalai", "Spinii pe deal sunt mari cat niste plopi.
Nouri cu chip de pasari s-au incalcii prin plopi.
Vantul cu solzi de fildes se taraie prin vai", iar "Soarele-n chip de buba rea
Se sparge-n ceafa zarii peste deal".
Reveria regenerarii fiintei e contrapusa acestor decoruri deteriorate si stari anxioase, prin invocarea, la un moment dat, a goetheenc-lor "Mume"
("Nu stiu decat ca dor imi e de voi,
Maestre Mame, Zane dulci la nume" -Invocatie), ori a refugiului in mineralitatea elementara a "pietrelor surori"
(Pietrele).
O Oda sihastra recheama "vremea cu clipe simple", in timp ce o declamatie respinge cu dispret decorul "vietii noastre de azi", privit sub "lumina (ce) cade stramba", facand chiar gestul gidian din Les nourritures terrestres, de aruncare a cartilor, in profitul vietii proaspete, originare:
"Scuipa cand pleci. Azvarle cele din urma carti.
Ce buna va fi steaua pastorilor nomazi!".
Intra, in acest joc al reimprospatarii fiintei, si o interesanta interferenta poetica, cu lirica Privelistilor lui B. Fundoianu (volumul aparea in acelasi an cu Stanci fulgerate, dar poemele, datand din anii 1917-l923, ii erau cunoscute prietenului Al. Ph.).
Ecourile sunt evidente tocmai in acest exercitiu in zona senzatiei fruste, sugerand un soi de stagnare in materialitatea inerta, cu rasfrangeri asupra discursului liric insusi:
"Cuvantul vine gangav sub gand si-l spun pe dos
Cum bajbaie prin ornic minutele mioape,
Vreau sufletul sa-mi fie ca versul, de prisos,
Si imnul vietii calme sa-l sfarm in ritmuri schioape".
Cutare vers suna foarte fondanian ca mod de figuratie plastica si ca sintaxa:
"Cerul, ca zugraveala pe lemn, s-a invechit!", "Copii ridicau zmee in drum, cand am purces.
Domoala era vremea si lunga ca un ses".
Nu e strain de poetul Privelistilor nici apelul la parasirea mediului apasator spre o lume de "glasuri viitoare" si o "viata ne-ncepula ca apele de munte".
Finalul unui Popas decide chiar desprinderea definitiva:
"Mani plec din tara asta cu cerul invechit".
Poezia Stancilor fulgerate asociaza, asadar, evidente elemente legate de mostenirea romantismului european si romanesc, pigmentat cu elemente expresioniste, modelate de o dictiune in fond "clasica", ce nu evita uneori retorismul. O anumita clasicitate indica si reflexivitatea accentuata, care a atras apropieri de asa-numita "poezie filosofica" practicata spre sfarsitul de secol XIX si la inceputul veacului XX. Interferentele de unde cu lirica lui Fundoianu sunt, la randul lor, benefice, fiind adaptate logicii interne a viziunii lui Al. Ph., aflat acum in cautarea unor solutii de revigorare prin coborarea din inaltele sfere ale "Alpilor cugetarii pure" spre izvoarele mai fruste ale trairii.
